Puncte de vedere

UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ŞI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

De ce are această chestiune o importanţă principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României […]

De ce are această chestiune o importanţă principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor (n.n.: funcţionari de stat – în limba rusă) ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetăţenilor ruşi, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită şi, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaţilor şi a intrat în Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această ţară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată şi – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi acum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.
Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Ro­mână.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la Bucureşti la Iaşi, la graniţa cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia şi Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului naţional părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Naţional al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniştri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internaţional s-a apelat la experienţa Franţei, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general -locotenentul  Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, şeful cancelariei ministeriale a Curţii Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiţionată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private româneşti, ale companiilor şi ale cetăţenilor. Inven­tarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, arhivele mănăstirilor din Moldova şi Ţara Românească, colecţiile muzeistice aparţinând instituţiilor publice şi celor private, precum şi 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari.

„Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 şi 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1.738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluţia din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unităţi de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troţki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia ro­mână. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român „.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, aşteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situaţiei trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 şi 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toţi aceşti ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i aşa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până şi rămăşiţele pământeşti ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.
Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruşi privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toţi cetăţenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?
La Dante Alighieri, cei care au înşelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit, dracii le taie capetele
Pentru orice creştin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Şi aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la „Pussy Riot” (n.n.: formaţie feministă de punk rock din Mos­cova) în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de „aurul românesc”. De „Pussy Riot” – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

Serghei Mihailovici GOLUBIŢKI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*