Cultura

Sfidarea tuturor legilor în martirizarea lui Eminescu

Servicii secrete străine. Oameni politici ai unor imperii. Toţi împotriva unei singure persoane. Vina guvernanţilor români este înafara oricărei îndoieli,...

Servicii secrete străine. Oameni politici ai unor imperii. Toţi împotriva unei singure persoane. Vina guvernanţilor români este înafara oricărei îndoieli, dovadă că au ascuns adevărul prin şirul generaţiilor, inducînd în eroare cercetători de înaltă clasă ai culturii române. Conştienţi de vina lor abominabilă, au avut grijă să nu mărturisească nici în jurnalele personale, nici în scrierile cu caracter public. Dar, în acelaşi timp, au întreţinut praful pe care l-au aruncat în ochii opiniei publice, susţinând că Eminescu înebunise, apoi, da parcă nebunia nu ar fi fost de ajuns, că suferea de sifilis. Cu aceste două boli, nici o personalitate nu mai avea cum să se reîncadreze în viaţa socială la nivelul audienţei de dinainte de îmbolnăvire. Nu i se mai acorda nici un credit. Sub acoperirea acestor false boli, reprezentanţii statului român din acea vreme, de căte ori Eminescu îşi revenea, atunci când tratamentele distructive, aplicate cu bună ştiinţă, nu i se mai administrau, uriaşului iubitor de Neam şi de Adevăr i se aplicau din nou tratamentele distructive. Eminescu a fost torturat, iarna se aruncau pe el găleţi cu apă rece şi era bătut cu funia. Când în 1889 a acăpat de sub supraveghiere şi din clandestinitate şi-a reluat activitatea de ziarist, serviciile secrete, poliţia, au răscolit Bucureştiul, au descoperit locuinţa în care era, l-au arestat şi a fost trimis pe lumea cealaltă.

În toţi aceşti ani a existat un adevărat terorism de stat. S-a manifestat fără dubii în cazul lui Eminescu, dar şi în moartea suspectă a unor apropiaţi ai lui Eminescu. Terorismul acesta din nefericire şi-a atins scopul şi asupra altor contemporani. Iar cei care bănuiau sau ştiau ceva, români care făceau parte din serviciile secrete ale unor imperii care ocupau o bună parte din pământul românesc, erau prinşi, om lîngă om, între seviciile secrete austro-ungare şi româneşti, care în cazul Eminescu au colaborat în totalitate. Dar de aici şi până la a deconspira că arestarea şi martirizarea lui Eminescu a fost pusă la cale de Viena , cu participarea oficialităţilor din România, pare a fi o treaptă de netrecut. Corect de Viena şi Bucureşti, având în vedere detaliata şi programata intervenţie a poliţiei romîne. Nu există îndoială că de Eminescu se ocupau şi serviciile secrete ruseşti. O conjuraţie a tăcerii celor vinovaţi, care au participat sau au ştiut ce se întâmpla cu Eminescu. Toţi îşi construiec amintirile argumentând că Eminescu a fost nebun sau că suferise de aşa ceva mai de dinainte vreme. Se invocă ameninţările externe. Cine consideră că oficialităţile de la Bucureşti au acceptat să-l scoată din viaţa publică pe Mihai Eminescu şi chiar să-l trimită în viaţa cea eternă, pentru că nu au avut nici o cale de a-l proteja în faţa imperiului austro-ungar, în faţa francmasoneriei, se înşală amarnic. Eminescu devenise atât de incomod pentru unii potentaţi ai zilei, politicieni, comercianţi, bancheri, încât au reacţionat de-ndată, pentru a se debarasa de Eminescu, la ocazia oferită de imperiile străine. Acele câteva cuvinte (“mai stâmpăraţi-l pe Eminescu”) ajunse de la Viena la Maiorecu prin … soţia lui in Slavici şi desigur, de la acesta la factorii decisivi ai statului român de atunci, nu aveau nici un indiciu cum să se procedeze. Regele Carol I, Primul Ministru Ion C Brătianu şi alţii au ales pentru Mihai Eminescu varianta criminală, fără nici o şansă de reintegrare socială. Vom menţiona doar câteva persoanlităţi ale timpului, care prin funcţiile pe care le aveau în structurile guvernamentale şi a relaţiile lor oculte au păstrat tăcerea, provocând astfel o moştenire antiromânească în politicienii acestei ţări, uşor de identificat şi azi. Carol I, rege până în anul 1914. Ion C. Brătianu a plecat în străinătate şi a avut convorbiri cu cel ce avea să devină Carol I, Regele României, pentru a-l determina şi a-l invita să vină în ţară pentru a fi rege. Ion C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 9 iunie1881-20 martie 1888. Petre P. Carp, a acţionat pentru îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza din fruntea României, a fost secretar al Agenţiei diplomatice a Romîniei la Paris, între mai 1867-iulie 1867, agent diplomatic la Viena şi Berlin, între martie 1871-aprilie 1873 şi la Roma, între aprilie –octombrie 1873, Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Viena, între noiembrie 1882-octombrie 1884 (Fiind la Viena, participând la finalizarea tratatului secret cu Austro-Ungaria, îi transmite lui Titu Maiorescu,”Mai potoliţi-l pe Eminescu”, ceea ce în contextul dat însemna anihilaţi-l pe Eminescu, interpretare confirmată de maniera în care s-a acţionat împotriva lui Eminescu şi a altor români dintru idealul unificator de ţară, care militau şi acţionau pentru Unirea Ardealului cu România, Unire în care credeau că se poate împlini, fapt confirmat în timpul vieţii acestora. Eminescu ar fi fost în plină activitate în 1918, când atât Ardealul, cât şi Basarabia şi Bucovina revin în familia lor românească, constituind statul naţional unitar român, România. Spiritul unionist, dragostea de neam şi de ţară a unioniştilor români a fost mai tare decât cele două imperii, austro-ungar şi rusesc, imperii care anexaseă o bună pate din pământul românesc, dimpreună cu milioanele de români. Mai tare decât forţele statale interne rămâneşti care au acţionat cu o brutalitate de neiertat împotriva fiilor devotaţi idealului unificării tuturor românilor într-un singur stat. Aceeaşi manieră antiromânească se poate constata şi din partea guvernanţilor din România anului 1990, când anexează Podul de flori, punându-se astfel în serviciul Moscovei, împotriva revenirii Chişinăului la Patria-mamă, în vreme ce Reunificarea era în plină desfăşurare şi Moscova bătea în retragere-după trecerea câtorva ani primul ministru de atunci recunoştea că reîntregirea ar fi fost posibilă şi că regretă faptul că nu a fost receptiv la unificarea ţării. Documentele care îi desconspiră pe antiunionişi nu lasă nici un dubiu că au acţionat în serviciul imperiului sovietic-vezi Reîntregirea României-documentaţia necesară, de la sfîrşitul acestor articole, slugărnicia lor surprinzînd şi Kremlinul, care nu a crezut că aceştia erau atât de slugarnici, că aveau sufletele atât de moscovizate. Theodor Rosetti, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 22 martie-11 noiembrie1888, Theodor Rosetti, Ministru de interne între 22 martie-11 noiembrie 1888, Alexandru Marghiloman, Ministru justiţiei între 22 martie-11 noiembrie 1888, Petre P. Carp, Ministru de externe între 22 martie-11 noiembrie 1888, Titu Maiorescu, Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice între 22 martie-11 noiembrie 1888, Titu Maiorescu, ad. int. la Ministerul agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor între 22 martie-4 iunie 1888, Pewtre P. Carp, ad. int la Ministerul agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor între 4 iunie-11 noiembrie 1888, Petre P. Carp, preşedintele Consiliului de miniştri între 7 iulie 1900-13 februarie 1901, Titu Maiorescu, ministrul justiţiei între 7 iulie 1900-13 februarie 1901, Petre P. Carp, Preşedintele consiliului de miniştri între 29 decembrie 1910-27 martie 1912, Titu maiorescu, ministru de externe între 29 decembrie 1910-27 martie 1912, Titu Maiorescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 28 martie-14 octombrie 1912, Theodor Rosetti, ministru de finanţe între 28 martie-14 octombrie 1912, Titu Maiorescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 14 octombrie 1912-31 decembrie 1913.

Terorismul de stat, în democraţie, a continuat, tot la îngăduinţa unor puteri străine şi tot cu concursul francmasoneriei şi în secolul XX, cu asasinatele politice cunoscute-acum regele a plecat în străinătate, în partea de vest a Europei, pentru a obţine acordul să sfideze toate legile ţării şi să ordone asasinatele. În cazul Eminescu tot dinspre vest a venit semnalul de a se acţiona. Cît priveşte situaţia de după 23 august 1944 ascultarea vine din partea de răsărit a României, de la Moscova sovietică, cînd terorismul de stat ajunge la noi cu tancurile sovieticie, cu teroriştii aduşi pe acestea şi instalaţi ca facori de decizie în guvernul României, alături de alţii, care aşteptau acest eveniment. Şi unii şi alţii, de data aceasta nu erau români, soarta României ajungând în mâinile evreilor. Asasinatele, acum, nu toate, nu sunt cu sfidarea oricăror legi, ca în cazul lui Eminescu. În secolul XIX factorii de decizie erau românii-îl considerăn pe neamţul Carol I ajuns rege al Romîniei, tot român, situaţia fiind identică şi între cele două războaie mondiale. După 23 august 1944 s-au folosit şi legile, la modul formal, sentinţele de asasinare sau întemniţare fiind direcţionate de factorii politici pomeniţi înainte de procese. Din nefericire Eminescu nu a beneficiat, fie şi formal, de legislaţia în vigoare din timpul său. Începând cu 1948, încetează orice urmă de democraţie în România. Se instalează dictatura sovietică. Tot sub protecţia tancurilor sovietice. În actele proceselor se află sentinţa şi cauza invocată. E vorba de lichidarea elitelor româneşti. Antiromânism. Holocaust etnic pe motive politice. Dovadă că în dictatură, legile pot fi evocate şi în mod criminal. Silviu Brucan, din rândurile evreilor bolşevici instalaţi la putere în România începînd cu 1944, a direcţionat, în 1989, de-ndată după căderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu, procesul celor doi reprezentanţi ai regimului comunist, Nicolae şi Elena Ceauşsecu. Avea experienţa în acest sens alături de cei instalaţi la putere în România începând cu 1944. Capetele de acuzare decisive sunt false, la modul premeditat, iar cei doi, pe baza sentinţei promulgate, au fost executaţi. Se vorbeşte, că în susbsidiar e vorba tot de antiromânsm, Ceauşescu, român, reuşind, an de an să introducă români, în securitate şi ca factori de conducere ai partidului la diverse nivele, în detrimentul moştenirii evreieţi impuse la putere în România de către Moscova. Dovadă că guvernul de după împuşcarea lui Ceauşescu este format în întregime din evrei (cu o excepţie, dar şi acest ministru avea o viaţă întreagă de bolşevic), fiii, nepoţii şi strănepoţii boşevicilor de la conducerea României de după 1944 preluînd golul românilor expulzaţi din structurile statului,începînd cu decembrie 1989, instalîndu-se alături de ceilalţi evrei care rămăseseră în aceste structuri sau în massmedia. Lovitura de stat se desfăşoară tot cu ajutorul Moscovei.. Acest guvern a declanşst tăvălugul jefuirii României. Acest guvern a avut posibilitatea Reîntregirii Romîniei, în 1990, dar s-a opus. Toată această evocare are legătură directă cu Mihai Eminescu. Acum în democraţia de după 1989, factorii de putere din statul român, cu mas media direcţionată, cu forţa financiară pusă la dispoztiţie din bugetul ţării sau din partea unor patronate interne sau internaţionale şi a unor bancheri, se practică un consens tăcut sau mărturist împotriva lui Eminescu. Trebuie să mergem cu rostirea adevărului pînă la capăt. Îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducerea ţării şi arestarea acestuia s-au datorat lui Iulian Vlad, ministrul de interne, care avea sub comanda sa întreaga securitate şi românului Victor Stănculescu, general, din partea armatei. Securiştii, la ordin, predaseră armele şi intraseră sub comanda şi controlul armatei Şi ce a făcut generalul Stănculesacu? L-a chemat la Ministerul Apărării Naţionale pe Ion Iliescu, omul ruşilor şi l-a făcut, în fapt, preşedinte al României. Noii guvernanţi au avut astfel dintr-odată drum deschis pentru preluarea puterii. Ce s-a întâmplat cu generalul Iulian Vlad? Arestat şi ţinut în puşcărie vreo doi ani a spus tot ce i s-a cerut şi a scris declaraţii după declaraţii, apoi a fost eliberat şi ţinut la domiciliu sub o strictă supraveghiere.

continuare în pagina 14

urmare din pagina 13

 

A înţeles în ce situaţie este şi nu a încercat să vorbească despre cele întâmplate. Generalul Stănculescu, din ce în ce mai marginalizat de la putere, chiar de la început-cu toată contrubuţia sa decisivă la îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducerea României, pentru că nu avea acea carte de vizită pentru a face parte din cercul noii conduceri, a căror membri, intre ei, au fost harnici în furtul avuţiei naţioanle. Desigur aceştia nu au uitat de contribuţia generalului Stănculescu la loviura de stat din timpul Revoluţiei, nici după ce acesta a ieşit la pensie. De ce este generalul acum, la vîrsta de 80 de ani, în puşcărie, pentru 15 ani-practic pe viaţă? Pentru zecii de morţi de la Timişoara, din timpul Revoluţie? Procesul, ca şi alte procese manevrate din umbră de anumiţi factori politici şi din structurile serviciilor secrete, de anumiţi judecători şi procurori, avea mai multe căi de desfăşurare-sentiinţă de condamnare pentru general-dar până acum nimeni nu a fost condamnat nici pentru miile de morţi de după Timişoara-, să fie achitat, sau să fie mereu amânat, sau scos de sub urmărire penala, din insuficiente probe. De ce i s-a închis gura şi încă pe viaţă? De ce s-a ajuns la concluzia că e mai bine să fie izolat în maximă siguranţă, deci sub strictă supraveghiere, după gratii? Pentru că înainte de direcţionarea procesului pentru a fi condamnat, generalul, în desele apariţii la televizor, în ultimii doi-trei ani, la întrebările repetate ale ziariştilor, dacă mai are cunoştinţă de situaţii necunoscute din timpul Revoluţiei, şi da e alte situaţii de după, de adevăruri ascunse, claca si spunea că tace pentru că vrea să moară acasă, în patul său. Cu alte cuvinte dacă ar mărturisi ce ştie, ar fi asasinat. Acesta o considerăm noi că este adevărata cauză a arestării şi condamnării rapide a generalului. Vă mai amintiţi cum a argumentat de ce a predat puterea bolşevicului Iliescu, deşi avea controlul întregii armate? Ca să nu-l considere posteritatea ca un dictator. Şi încă dictator militar! Acestă disculpare o respingem. Ar fi avut posibilitaea să predea puterea, după scurtă vreme, unui guvern responsabil şi astfel să salveze bogăţiile ţării şi uriaşa şansă pe care o avea România pentru progresul său economic şi spiritual. Într-o perioadă de profundă solidaritate internaţională de care se bucura Romînia! Şi nici măcar nu ar fi fost considerat dictator, ci stabilizator al unei situaţii în care se auzeau mitralierele trăgînd. Că o parte din asasinate au fost puse la cale chiar de noii factori care preluau puterea, unii chiar din clărirea Ministerului Apărării naţioanle, unde şeful armatei era generalul Stănculescu? Aici începe slăbiciunea, lipsa de caracter, de virtute, incapacitatea de mobilizare în numele neamului tău în momente decisive. N-a păstrat controlul liniştii şi păcii în România ca să nu-l considere lumea dictator!

Pentru ţara ta, pentru a o proteja, în momente de cumpănă, dacă e nevoie îţi dai şi viaţa, domnule general!! De ce totuşi s-a dat la o parte şi i-a poftit pe bolşevicii evrei de ieri, pe oamenii Moscovei, să preia în subordine România? Pentru că nu avea sufletul eminescian în inima sa. Eminescu a fost trădat. Toate se moştenesc. Prigonirea şi martirizarea fiilor loiali neamului românesc devine o moştenire devitalizantă în factorii de putere, în şirul de generaţii. O incapacitate de a face binele până la capăt, temeinic. Să fim demni şi să nu arătăm cu degetul spre dictatura bolşevicilor evrei ajunsă la putere în România în 1989-1990, spre terorismul de stat practicat de aceştia, sau de vreun român total moscovizat. E limpede că generalul Stănculescu avea mustrări de conştiinţă-predase puterea unor jefuitori de ţară şi antiunionişti, desigur ştia cine sunt cei vinovaţi de miile de morţi, ştia cum şi de cine fusese devalizată ţara de finanţele ei şi de alte bogăţii, de graba de a vinde intreprinderile ţării. Dar când dădea semne că ar fi pe cale să mărturisească? La adâncă bătrâneţe, când mustrările de conştiinţă nu mai pot repara răul făcut? Sunt şi vârstnici virtuoşi, inteligenţi. De ce a dat în vileag problemele de conştiinţă care îl frământau şi nu a încercat, măcar la sfârşitul vieţii să mărturisească adevărul ţinut ascuns de clica de jefuitori? Tot din lipsă de o profundă iubire de neam. De frică. Iată cu ce bagaj pleacă pe lumea cealaltă şi noi românii în ce situaţie am ajuns. Frica, lipsa de demnitae, de caracter l-au oprit de la aşa ceva. Mihai Viteazu, Sfântul Constantin Brâncoveanu, fiii şi sfetnicul său, Mihai Eminescu şi alţi români de seamă sunt mai tari şi decât toate vitregiile care au urmat după timpul vieţuirii lor pe pământul românesc. Verdictul istoriei, mai devreme sau mai târziu este devastator pentru cei care nu au fost până la capătul vieţii lor la datorie pentru destinul românilor în propria lor ţară. Să ne întoarcem la noi înşine, la români. În cazul lui Eminescu, în democraţie, este vorba de terorism de stat practicat de români, de dictatura regală.

În cazul asasinatelor dintre cele două războaie mondiale, în democraţie, este vorba de terorism de stat practicat de români, de dictatură regală.

Adevărul palpită numai în oameni de caracter. Adevărul trebuie rostit şi protejat în toate cazurile. Trebuie să începem cu noi înşine. Adevărul despre Eminescu înseamnă o mare panică pentru mulţi. Personalităţi importante din politica şi cultura română, se vor dovedi cu carenţe morale prin care s-au perpetuat terorismul de stat şi dictatura personală şi între cele două războaie mondiale. Politicienii şi oamenii de cultură, poliţia, serviciile secrete, direct sau prin cei mai tineri şi-au continuat activitate şi la începutul sec. XX şi între cele două războaie mondiale. Dacă nu procedăm corect cu noi înşine, răul rămîne în noi, cu comportări şi acte reprobabile moştenite. Politicienii români de azi se regenerează cu orice sacrificii. Trebuie! O naţiune se regenerază cu orice sacrificii. O necesitate obiectivă. Câţi au vocaţia adevărului, câţi sunt oameni de caracter? Dar noi, cei care discutăm despre ei? Toţi suntem slăbănogiţi. Pe noi românii, Eminescu ne reprezintă până în adâncimile noastre sufleteşti. Nu observaţi că cei care l-au martirizat beneficiază pînă azi de o anume solidaritate din partea celor care sunt împotriva lui Eminescu? Degeaba îi arătăm cu degetul. Îl urmăm noi pe Eminescu, il avem ca model de verticalitate morală, suntem noi oameni de caracter ca şi el, avem noi tăria de a nu renunţa la idealurile lui Eminescu, de prosperitate economică şi spirituală pentru Neamul Românesc, de Unire?! Frica de adevăr este evidenta în cazul lui Eminescu. Nu sunt pomeniţi cei vinovaţi. Nu sunt condamnaţi nici post mortem, pentru încălcarea legilor. Frica aceasta ne-a slăbănogit. În România, fără catedre Mihai Eminhescu la toalte colegiile pentru învăţători şi la toate facultăţile de litere?! În ce ţară trăim?! Nu a românilor?! Dacă în cazul lui Eminescu restabilim adevărul fără să ţinem seama de nici un nume, indiferent ce imoprtanţă are în istoria şi cultura românilor, am făcut un pas uriaş spre normalitate.

Ai grijă cititorule. Demultă vreme nu mai ai acasă opera eminesciană-poezii, proză, scrieri politice, de preferat toate volumele cu toate însemnările lui Eminescu. Sau, din nefericire, nu-l mai citeşti. Potrivnicii au reuşit să-ţi anuleze simţirile şi apartenenţa la Neam. Dar nu românii sunt de vină, adică alţii, ci tu, fiecare român în parte. Eşti bun doar ca energie, eşti inteligenţă pentru alţii. Tu nu eşti neam de slugă şi nici nu eşti destinat să dispari ca român. Alţii au reuşit să ţi-l scoată pe Eminescu din inima ta. Reprimeşte-l în casa sufletului tău şi nu vei mai învinui neamul tău şi vei fi un bun român.

Neamul nu se trădează, ci prin fiecare dintre noi, se salvează.

 

Gheorghe Gavrilă COPIL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>