Proza contemporana

SENSUL VIETII, AL MORTII SI AL SUFERINTEI ÎN MILENIUL III

2. Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să le­gitimeze esenţa de neînfrânt creş­tină a neamului...
2. Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să le­gitimeze esenţa de neînfrânt creş­tină a neamului românesc?
3. Care este sensul vieţii, al mor­ţii şi al suferinţei în lumea mo­dernă de azi?
4. Şi lucrul cel mai important, care este raportul României cre­ş­tine cu sensul acordat de această lume?

 

Ca să răspundem la primul punct, ar trebui să mergem pe ur­me­le savantului Simion Mehedinţi, care sesizează că pe pământul româ­nesc creştinismul ne-a prins deja ne­muritori – prin credinţa de nes­trămutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în faţa morţii. Am fost parcă pregătiţi su­fle­teşte şi anunţaţi „avant la lettre” de adevărul lumii. Putem spune că poporul român nu s-a con­vertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei către ceea ce a fost, creează seisme imprevizibile, din când în când ecourile înce­pu­tului mai chinuie fiinţa. Luminarea nu chinuie fiinţa, o limpezeşte, o sca­pa de teroarea contingentului fără să anuleze realitatea aces­tuia, reduce gravitaţia excesivă a acestei realităţi ce ne înconjoară şi face loc Tainei.
„Câtă aparenţă atâta fiinţă”, afirma Husserl preluând un prin­ci­piu al şcolii neokantiene de la Marburg.
Ce este viata? L-a Intrebat filosoful creştin Ernst Bernea pe un ţă­ran român din perioada inter­be­lică (în cadrul unui studiu no­mo­grafic declanşat de Dimitrie Gusti).
„Viaţa-i viaţă!”, răspunde ţă­ra­nul, „dar şi multă nălucire în jur”. Între afirmaţia lui Husserl şi răs­pun­sul ţăranului român este o pră­pastie ontologică în ceea ce pri­veş­te percepţia lumii. Sensul pe care românul îl dă vieţii se de­fi­neşte paradoxal, dar în acelaşi timp precis. Realitatea vieţii este res­pectată, aparenţa nu este ne­gli­jată, dar nu este în acelaşi timp fe­tişizată şi egalată cu sensul fiin­ţei. Mai există o realitate nemă­su­rabilă fenomenologic, fizic, ma­tematic etc., dar care, cu toate acestea, există – „nalucirea” din jur, adică TAINA. Curios, această „nălucire” nu este interogată, ci doar constatată şi, mai mult, res­pectată. Acest respect al TAINEI marcat de sfânta mirare şi nu de curiozitate raţională creează ro­mânului un sens major al vieţii care nu-i produce frică în faţa ne­cunoscutului, ci se lasă învăluit de acesta întru îmbogăţirea fiinţei sale.
De aici acea lipsa de pre­ci­pi­tare biologică a lui în fatţ morţii. „Si de-o fi să mor”, spune ciobanul din „Mioriţa” – detensionând înve­cinarea morţii, minimalizându-i tra­gedia, dar nu din dispreţ ci dintr-un reflex sublim de a o îm­blânzi, de a se împrieteni cu ne­crutatorul destin, că acesta să nu mai pară rupere, ci curgere. Aceasta calitate a poporului ro­mân se numeşte INŢELEPCIUNE DUIOASA. Ciudata împletitură în care filosofia este vibrată de suflet şi din cunoaştere se trans­formă în înţelepciune. Conceptul simţit – inteligenţa intuiţiei, ar spu­ne fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fără a vedea, despre răsăritul soarelui poate să creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi după ce l-ai văzut creează conceptul sen­sibil – spunea acesta într-un mod paradoxal în plină Renaştere. Cândva am fost fraţi în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine şi când ne-a des­păr­ţit este întrebarea sufletului meu! Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie. Ro­mânul deci a văzut moartea, a trăit în proximitatea ei clipă de clipă şi totuşi nu groaza i se citeşte pe chip, ci o decenţă împăcare ca­re nu ne vorbeşte despre fa­talism, ci despre înţelegerea fun­da­mentală. Trecerea dincolo se face cu regret pământesc, dar şi cu bucurie creştină, aşa cum putem vedea într-un bocet maramu­re­şean: „Draga maichii, după tine îmi pare rău şi bine”. Comentariile nefireşti, superficiale din ultima vreme în spaţiul cultural românesc – vis a vis de aşa zisul defetism al românului – denunţă public se­che­lele genei comuniste marcată de activism perpetuu, precum şi al­to­iul gândirii noi, secularizate, mar­ca­te de utilitarism şi eficienţă cu viaţa pre viaţă călcând. Românul vor­beşte firesc cu moartea, adică esenţialmente creş­tineşte. Pate­tis­mul antic al grecilor, dispreţul sau indiferenţa românilor, frica ca­mu­flată a omului modern, el nu le cu­noaş­te, pentru că el, românul, O cunoaşte demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a ne­gociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie şi i-a dat sens.
După cum putem vedea în mi­nunatele versuri ale unui cântec popular maramureşean despre moarte:
„Sâmbătă de dimineaţă
M-o cătat Moartea prin casă
M-o cătat şi m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Să mă mai lase un ceas
Că mai am şi eu necaz
Şi mai am vo tri copii
Şi-o mie de datorii
Şi dacă le-oi împaca
Vin-o moarte şi mă ia
Că eu lumea mi-am urât
Mi-e dor numai de Mormânt.”
Cuvântul jale este neputincios şi neîntreg ca să comenteze aceasta „lacrimă amară” care este sufletul ţărănului român. Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge această lacrima în­continuu şi veţi realiza istoria po­porului român. Expresia con­tem­porană a acestei stări sufleteşti se găseşte perfect conservată în dimensiunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreabă dacă şti care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… şi ţi se răspunde: „Dăcă există viaţă înainte de Moarte?” Iată deci sensul vieţii şi al morţii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continuă a acestui popor, este inflaţia de griji, este întunecarea vieţii şi lu­minarea morţii. Dar moartea este educată să vină doar atunci când omul şi-a făcut datoria faţă de viata, când a curăţat-o pe aceasta de necazuri.
La român Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte re­gula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci sta la coadă după Ne­caz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologica fără precedent la alte popoare. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Fat-Frumos nu acceptă să se nască decât numai dacă tatăl sau îi promite că Ii daruieşte nu bogăţii, împăraţii, ci sensul nemuririi – al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistentă. Citim aici cea mai puternică expresie popular-creştină a unui neam, este strigatul cel mai acut după co­n­diţia pierdută, după puritatea ei primară. În acest dor al inocentei de început mai găsim o esenţă sufletească a acestui neam. Făt-Frumos îi cere tatălui sau împă­ratui să schimbe sensul vieţii şi al morţii – să dea ceasul înapoi la condiţia adamică, să ducă totul înainte de cădere. Este o înd­răz­neală creştină nu o obraznicie, este cerinţă acută după calitatea vieţii şi nu după cantitatea ei, căci esenţa creştinismului stă în cali­tatea fiinţei ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ca, cantitate biologică, so­cia­lă, politică a individului în so­cie­tate. În nici un moment Fat-Frumos nu face concesii bogăţiei mate­ria­le în care s-a născut. El caută ne­mu­rirea. Fugind după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării şi-ncepe să-şi aducă aminte. Atunci se insta­lea­ză dorul faţă de viaţă în murirea ei. Coborârea din Absolut în istorie C. Noica o noteaza ex­ce­lent, că coborarea din Fiinţa în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pământesc al naşterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sen­sul timpului omului căzut şi îm­bă­trâ­neşte în minute câţi alţii în ani. Aceasta este pedeapsa – condiţia perisabilă a muritorului. Şi acest muritor ca toti alţii ajunge la locul unde o dată era castelul tatălui său şi care acum este plin de ruine. În jur o lume nouă, clădiri necunoscute lui – civilizaţii noi. Printre resturile trecutului mai gă­seşte urma tronului distrus şi sub el o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăşi Moartea – îmbătrânită şi ea, dar care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: „Dacă mai zăboveai, nici pe mine nu mă mai găseai!” Este pentru prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot C. Noica subliniază că Moartea îl pedepseşte pe Făt-Frumos ca a îndrăznit să iasă din Fire în Fiinţă.
Eminescu îl întreba din când în când pe Slavici: „Ce mai faci cu in­trarea întru Fiinţă?” Această ob­sesie a trăirii în fiinţă şi mai puţin în fire, o sesizează şi M. Vul­că­nescu atunci când spune că po­po­rul român trăieşte esenţial în vir­tua­litate şi numai în cazuri ex­treme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei – o boico­tează, cum ar spune Blaga con­siderând-o în expresia lui Noica simplă meteorologie. Aceas­tă ati­tudine a poporului român în faţa lumii – această grădină sufle­teas­că a fost humusul existenţial în ca­re a crescut ca o prelungire de lumină creştinismul.
Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim concentrată în jurul ver­sului eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată”. (Lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori.)
Matricea aceasta creştină dez­vol­tată până în ultima celulă a omului românesc nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slabit în timp ci   s-antărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul. Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment nece­sa­re istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele în salturi tainice pe care nici astăzi nu ni le explicăm la acest neam.
Dar aici intrăm în punctul al doilea în care analizăm momentul cel mai acut, în care poporul ro­mân şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul con­cret istoric. Adică credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este TE­ROAREA COMUNISTĂ.

(continuare în pagina 12)
(urmare din pagina 11)
Numai că aici instrumentele de lucru ale ana­lizei, fie ea antropologică, istorică, socială etc. sunt ne­pu­tincioase. Analiza acestei crime în termenii conceptului devine o împietate. Sistemul de referinţă se schimbă şi legea gravitaţiei nu mai funcţionează.
Citându-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune că „adevărul creştinismului nu ţine de ordinul gândirii”… Mi-aş permite să-l completez spunând că ţine de ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual şi nici măcar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicării cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabilă. Frecvenţele sufleteşti şi mentale sunt total diferite. E greu dacă ne gândim că Occidentul a cunoscut pe rând corectitudinea teologică şi astăzi pe cea politică, pe când noi am cunoscut doar INCO­REC­TI­TU­DI­NEA ISTORIEI şi mângâierea lui Dumnezeu. Căci cele două din urmă merg împreună la acest neam umilit de istorie dar înalţat de Dumnezeu.
Vom schimba deci registrul comunicării, nu din moft stilistic ci din necesităţi metodologice şi am să argumentez aceasta nu prin neputinţa mea ci prin aparenta neputinţă a unui sfânt de a vorbi. Caci sfinţii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci să-i dăm cuvântul:
„Mi-ar fi cu neputinţă să al­că­tuiesc stihuri până când nu simt în inima ceea ce scriu. Cu­vintele sti­hurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de am­na­rul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu… Când scriu ceva mai mişcător simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fă­ră­mituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvin­tele curg însoţite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă… Acum lumea, saracă, este tare grăbită.”
Aşa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul din Hozeva. Cât de mult seamănă această durere a inimii, când stihul porneşte din suflet, cu ceea ce a răspuns M. Eminescu când a fost lăudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Car­men Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.”
Această jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund des­pre destinul acestui neam. Aici orice analiză se opreşte, ideile se frâng neputincioase. Cred ca pe­rioa­da comunistă se poate com­para cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toata intelectualitatea, tot tine­retul ţării ucis în închisori, mutilat su­fleteşte în numele unei Idei iz­băvitoare, toţi ţăranii gospodari, toată aristocraţia – anulate în numele unei dreptăţi sociale vir­tuale. România de azi este acest co­pac uscat care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze în căderea lor la pământ au şoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse. Aceasta recentă cruzime a omului asupra omului în România şi în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental şi, ce ciudat, când te gandeşti că totul a început la ei. Joubert, 26 iunie 1806: „Lecţii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Mila s-a transformat în furie. I-am ciopârţit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franţa avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat şi pus în orice tara unde comu­nismul s-a declanşat. El a ucis tot ce a avut Franţa mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziţi de o istorie aberanţă. Şi totuşi astăzi Răsăritul şi Apusul se află în contra sens.
Sensul vieţii noastre este în contra sens cu sensul vieţii lor, nu ne mai întâlnim nici în viaţă, nici în moarte, nici în suferinţa.
Creştinismul era cel care ne unea, care ne facea fraţi, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis şi mai ales dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele tău – ci contractul, doctrina, ideologia, nu mân­tuirea ci vindecarea palea­ti­va. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vinde­ca­re precum medicamentele pentru corp. Parintele fiziologiei, Claude Bernard, observă: „…acţiunea şi efectele dezordonate ale sub­stan­ţelor medicamentoase sunt ase­mănătoare acţiunii şi efectelor cauzelor îmbolnăvirii”. Caăi pe post de panaceu universal s-a pre­zentat şi comunismul a ga­ran­tat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut şi se vede, ce dezordine şi ce suferinţă a provocat în corpul biologic, ce schimbare şi răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a fiinţei. Şi totul pentru o Idee. Aceasta Idee a coborât în uma­nitate cu trâmbiţa izbăvitoare, iar preţul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers in­vers în istorie, în viaţă, în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieşte din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O noua idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celalalt promite mântuirea. Şi în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de pro­misiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărţi erau date omenirii cu noua Biblie, undeva în Răsărit un preot de ţară spunea: ideile nu sunt bune că n-au mamă!
Omul format de iadul comunist şi cel trecut prin pustia secu­la­rizării – cei doi mutilaţi în sfârşit s-au întâlnit şi aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e tare grabită” spune Sf. Ioan Romanul, „Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă”. Piaţa lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflaţia de sensuri ale omului modern şi marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creştină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchiseşte de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri îşi produce, îşi fabrică la scara industrială sensuri.
A vorbi acestei lumi despre sen­sul vieţii, al morţii şi al suferinţei în sens creştin pare o imensă inuti­li­tate ce frizează absurdul. Şi to­tuşi, spune Apostolul Pavel, „na­dăj­duiţi! Dar ce nădejde este aceea care se vede?” Şi tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim şi să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu.
Când pe malul Senei se-nte­me­ia cu graţie filosofică legitimarea intelectuală a noii religii, comu­nis­mul, când inteligenţa lumii era fascinată de noul Dumnezeu, un­de­va într-o celulă în Răsăritul în­depărtat, într-o ţară devenită toată puşcărie se mărturisea sen­sul adevărat al vieţii, al morţii şi al suferinţei.
Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortura aplicată de noua Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens morţii sale, su­ferinţei sale şi vieţii sale…: „Mâine mă duc”, spune acesta colegilor de suferinţă… (n-a spus maine mor!). „Unde te duci, mă banditule, ca eu sunt hristosul tău acum”… se aude glasul plu­to­nie­rului. (Era glasul istoriei trium­fatoare care arestase penibil Veş­nicia.) „Ma duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniţi şi dum­neavoastră”, răspunde cu seni­nă­tate tânărul muribund şi astfel veş­nicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparenţă, arată răscrucea umanităţii de azi.
„Istoria a murit”, spune socio­lo­gul american Fukoyama. Nu, isto­ria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violentă, mai rapidă, mai arogantă, mai necruţătoare şi mai perversă.
Dar de toate acestea nu poţi vorbi cu mintea, ci cu inima şi inima sfântului român zice: „Când scriu… simt o durere la inimă ca şi cum stihurile ar fi nişte fărămituri desprinse din inima mea zdro­bită”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.
Murmurul de rugă al Sfântului din pustia Hozeva şi murmurul de rugă al puşcăriaşilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea is­to­riei” şi refac din lacrimi chipul ne­întinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vieţii, al morţii şi al su­fe­rinţei din ghetoul comunist, nu ochiul raţiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire şi-ţi va arăta dru­mul înapoi spre casă.
Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vieţii lui era cincinalul, astazi – clipa.
Suferinţa în comunism apar­ţi­nea celor închişi, iar sensul ei creştin dispreţuit şi considerat o ratare. Ca să scapi de suferinţă, arma lor de şantaj, ţi se propunea colaboraţionismul, compromisul fiin­ţei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei – exer­ciţiul fusese deja facut în timpul revoluţiei franceze, când creştinii au fost internaţi de către re­voluţionari într-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine şi Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)
„Despre internaţii la ospiciul Bicetre în timpul Revoluţiei; misticii erau printre cei mai periculoşi. Maniacii religioşi fuseseră aduşi la disperare şi cufundaţi într-o adâncă nefericire din cauza unei tâmpenii revoluţionare: inter­zi­ce­rea crucilor şi a tuturor obiectelor şi imaginilor de cult şi înlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri…” Mai târziu la Pi­teşti lucrurile evoluează, erau puşi să scuipe pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere scoaterea icoa­ne­lor din şcoli şi în timp ce scriu societatea civilă revoluţionară ro­mână – modernă, adună sem­nături pentru scoaterea religiei din şcoli. Şi iată evoluţia lui Dar­win, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfântul a devenit mai sfânt şi miliţianul mai miliţian”. Numai că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit om modern, şi-a lepadat în grabă conştiinţa sovietică pentru cea europeană.
Suferinţa lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice, a creştinului era poarta către Dum­nezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealaltă ca scară către Ziditor.
Sensul vieţii creştinului puşcăriaş era învierea, sensul vieţii „omului modern” este longevitatea pre­lun­gită până la absurd. Aceste sen­suri ale creştinismului şi ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată. Unii vor să se mân­tuiască de lume, dar creştinul îl roagă pe Dumnezeu să mân­tu­iască lumea. Creştinii se-nchină la crucea lui Iisus, ceilalţi la crucea tâlharului din stanga. Iar aceasta umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din bra­ţele lui Dumnezeu şi l-a pus în bra­tele maimuţei. Comunismul l-a smuls din braţele maimuţei şi l-a pus în braţele Partidului, adica al unei abstracţiuni, globalizarea n-a facut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fără de inimă a lumii moderne, „căci cuvintele sti­hurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei, dar asta se-ntâmplă nu­mai atunci când cremenea inimii este lovită de amarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou).

Dan PURIC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>