Atitudini

Scrisoare deschisa în legatura cu subiectul Rosia Montana (II)

Am să vă prezint, în continuare, alte două cazuri. Unul similar cu cel de la Roşia Montană, relatat în articolul […]

Am să vă prezint, în continuare, alte două cazuri. Unul similar cu cel de la Roşia Montană, relatat în articolul anterior (N.R.: articolul a fost publicat în „Justiţiarul sibian” din luna septembrie 2009) şi unul de implicare directă în procesul de producţie (cercetare) a celor care ne-au condus şi ne conduc încă, trădându-şi interesul ascuns pe care îl urmăreau încă de atunci, cât si duplicitatea faţă de regimul comunist pe care îl deserveau în acea perioada, chipurile „cu devotament” .

După cum am amintit anterior, în iunie 1984 reuşesc să-mi iau transferul – „via” Securitate Deva – la IPEG Argeş cu sediul în Piteşti, pentru BGC Voineasa. La Voineasa „picasem din lac în puţ” , avându-l ca şef de brigadă pe subinginerul Adrian Cumpănşu, care făcuse aceiaşi „şcoală specială” împreună cu Dubaş Ion, securistul de la Abrud, după cum mi-a spus un prieten bun de la Roşia Montană, inginerul Danciu Ion, ei fiind colegi la Institutul de Mine din Petroşani. Danciu mă vizitase la Voineasa, ca să vadă cum m-am instalat. Adrian Cumpănaşu, când l-a văzut în „parohia” sa, l-a întrebat speriat ce face şi cât are de gând să mai stea pe aici. Colonelul Dumitrescu, de la Securitatea Râmnicu Vâlcea avea angajată o rudă la Voineasa, iar cu timpul s-au mai adunat o mulţime de „protejaţi”, încât cu greu te mai distingeai printre ei. Iar noi, cei puţini fără pile, trebuiam uneori să rezolvăm şi problemele lor profesionale.

În acea perioadă, fiind „pe culmile economiei socialiste multilateral dezvoltate” şi acordul global, Adrian Cumpănaşu încerca sa-şi realizeze planul mai mult pe hârtie, fiind susţinut şi de cei de la centrală sau minister. Altfel cei de acolo îşi pierdeau postul, aşa că falsificau datele producţiei, încercând să ne oblige şi pe noi să semnăm actele respective. Dacă refuzam să facem acest lucru, Cumpănaşu încerca să se folosească de agresiuni verbale şi uneori chiar fizice, fiind sprijinit în aceste demersuri neortodoxe de gaşca lui, adică: subinginerul Firănescu Horia, inginerul topo Miloşan Ilie, nepotul unui general după cum se lăuda chiar el, inginerul miner Ciobotaru Costel, pila unei activiste de partid de la Piteşti, electricianul Damian Popa şi economistul Mardale,contabilul-şef al brigăzii. Totul se suplimenta cu calomnii, intrigi şi furturi îndreptate împotriva noastră, a „rebelilor”, încercând astfel să ne îndepărteze din brigadă. Au reuşit mai târziu acest lucru, prin numirea la conducerea întreprinderii a „tovarăşului” Tomescu Emil Petru.

Unul din obiectivele Brigăzii Voineasa era şi prospectarea şi explorarea zăcământului aurifer de la Perişani – menţionat oficial în acte încă din secolul XVII – unde fusese numită ca geolog Macovei Eleonora ( Nora ). Într-una din lucrările aflate în execuţie se interceptase o zonă cu o concentraţie auriferă cu mult ridicată faţă de media pe lucrări, pe care bineînţeles că o comunicase, în rapoartele geologice pe care noi le întocmeam periodic. La vremea respectivă sediul brigăzii fusese mutat la Brezoi, tocmai pentru a sparge „gaşca de localnici” care se formase în Voineasa, fiindcă brigada devenise incontrolabilă, iar corupţia era pe primul plan. La sfârşitul iernii anului 1986 mă aflam cu Nora Macovei în biroul geologic, când am fost vizitaţi de geologul-şef al IPEG Argeş. Acesta i-a comunicat Norei acelaşi lucru pe care l-a făcut şi Stancu Ion la Abrud, adică ştergerea şi înlocuirea datelor respective cu altele, din care să reiasă un conţinut mai sărac în minereu, cele reale „rămânând pe mai târziu, pe altă dată”, că-i ordin venit „de sus” şi noi trebuie să ne se conformăm.

Din păcate, colega noastă Nora Macovei moare, în urma unui accident rutier în zona Piteşti. Lucrările de cercetare au fost continuate, la Perişani, cu alte persoane, cărora nu le-a mai păsat de faptul că erau obligaţi să întocmească raportări fictive, cu diminuarea potenţialului aurifer din zonă.

Datorită faptului că mă opuneam constant „metodelor de îndeplinire si raportare a producţiei” am fost „exilat” pe Valea Sadului, zona Conţu Mare, în judeţul Sibiu. Despre prospecţiunile geologice de acolo se publicaseră materiale în presa de specialitate, atât internă cât şi în cea externă. Am fost anunţat personal de maiorul Sabău Ion, securistul şantierului, că într-o revistă de specialitate din Occident s-a publicat un articol în care se menţiona reînceperea lucrărilor din zona Conţu Mare, la care era ataşată o fotografie din satelit. Zona era de interes economic, datorită minereurilor de litiu şi aluminiu descoperite în zonă în anii anteriori. Sporadic, în concentraţii mici, s-a găsit şi acvamarin (piatră semipreţioasă), dar şi granate inferioare, de proastă calitate, pe care le puteai aduna cu lopata. Acestea, dacă erau şlefuite şi lăcuite puteau fi vândute fraierilor pentru ornamentarea bijuteriilor. Aceste lucruri îl interesau mai mult pe maiorul Sabău Ion, nu atingerea obiectivelor geologice propuse! Astfel, de mai multe ori, când eu eram trimis în delegaţii, tovarăşul maior, împreună cu mineri de încredere deviau lucrările aflate în execuţie spre zone cu concentraţii în pietre preţioase, în speranţa că vor da peste un autentic El Dorado. Când mă întorceam eram pus în situaţia ingrată de a nu le recepţiona lucrările şi bineînţeles că eram obligat să informez şi conducerea întreprinderii pentru a stopa aceste abuzuri. Aceste fapte l-a deranjat pe maior, iar acesta, abuzând de funcţia sa, mă ameninţa că mă arestează, dacă-i mai „tulbur apele”. În 1996 am avut nefericita ocazie să o cunosc pe T . Domnica, vecină şi cunoştinţă a maiorului Sabău, care mi-a arătat de mai multe ori, ostentativ, un inel grosolan din aur împodobit cu granate provenite de la Conţu, oxidaţi parţial, vrând parcă să spună că „voi intelectualii proşti v-aţi pierdut tinereţea şi sănătatea pe coclauri, iar noi am cules roadele muncii voastre”.

Pentru că împreună cu încă două familii de geologi din brigadă am avut curajul să înaintăm o sesizare ministrului geologiei, din acea perioadă, în care am demascat abuzurile şi ilegalităţile care se comiteau în întreprindere, directorul Tomescu Emil Petru ne transferă la o brigadă din munţii Leaota. Înainte de a-mi lua actele de plecare, secretarul de partid pe întreprindere, geologul Trancă şi şeful serviciului personal, Duminică mi-au spus ironic: „ Încet-încet te apropii de Canal, noi speram să ajungi la Băiţa Bihor (exploatare uraniferă) ca să ţi se topească oasele pe acolo, dar este bine şi dincolo la oase frânte. Oricum ţi-am tăiat o parte din drepturile care ţi se cuveneau (ore de subteran, şantier, categorii etc.), ca să ne pomeneşti la pensie.”

Nu scriu aceste rânduri ca să mă plâng – deşi am trecut prin momente dramatice, unele chiar traumatizante, atât pentru mine cât şi pentru părinţii mei. Cei care ne conduc, tot „foştii tovarăşi” sau copiii lor, ne ambiţionează să ne cerem în continuare drepturile şi să continuăm lupta pentru care alţii au plătit cu viaţa sau cu ani grei de puşcărie. Vreau ca lumea să ştie adevărul despre cine şi cum ne-a gestionat şi ne gestionează încă ţara! Hăţurile conducerii fiind preluate de „fiul lui tata” , „nepotul” lui unchiu’ sau pila lui „X”, de indivizi pe care îi interesează doar situaţia lor materială, nu şi bunăstarea poporului român. Cea mai bună dovadă este situaţia actuală din ţară. Am ajuns să împrumutăm bani de la FMI ca să plătim salariile şi pensiile, în timp ce stăm pe un munte de aur şi argint, fără să mai vorbesc de alte bogăţii ascunse în solul României, adevărate comori naturale. De toate acestea, din păcate nu ne vom bucura noi, românii, stăpânii lor de drept, ci alţii. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate!

N.P.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*