Suntem cu ochii pe voi!

Să ne cunoaştem candidaţii… Povestea lui Ghiţă Piticot şi durerile lui în cot – pamflet –

Cică a fost o dată demult (deşi era mai bine să nu fie!), undeva departe de cetatea Mediaşului, peste… mări […]

Cică a fost o dată demult (deşi era mai bine să nu fie!), undeva departe de cetatea Mediaşului, peste… mări şi ţări –  băltoacele sunt mări, iar satele ţări pentru pitici -, dincolo de codrii de aramă, în ţinutul Band, din regatul Mureşului, un pitic. Şi creştea el, în şapte ani, cât creşteau alţii într-o singură săptămână, cu toate că mânca zdravăn… bătaie cu nojiţele de la opincile lu’ tătâne-său! Ba, o mai încasa şi la şcoală, bietul de el fiind pricăjit rău de tot. Din această cauză, bietul pui de dac (pardon,  de… roman) plângea mai mereu cu sughiţuri, motiv pentru care îşi şi primise porecla de SU-GHIŢĂ A LU’ ROMAN. Crescând el într-un târziu (câţiva centimetri!), piticul nostru a decis că venise vremea să mai dea şi el… bătaie, nu tot să primească, aşa că s-a apucat de lupte: greco-romane, daco-romane, romano-romane, important era doar să fie roman(e) în titulatură. Iar pentru că nu-i plăcea de fel cartea, omuleţul şi-a zis că musai trebuie să devină mare dregător, preşedinte de ceva, modelul său fiind evident tăicuţa pantofarul, cel din povestea „Ciuruitul epocii de aur”. Aşa că s-a mutat la oraş pentru a ajunge măcar preşedinte… de bloc. Asta doar până când a aflat el că există în marea cetate a Clujului balaurul financiar cu opt capete, zis „Caritas”. Le-a spus părinţilor să-i pregătească ceva merinde şi un litru de palincă, pentru că va purcede la drum să se facă om mare şi făt-frumos la pungă gros. Bineînţeles că mama şi tatăl lui credeau că merge la şcoli înalte, însă (Su)Ghiţă Piticot a intrat la înalta cancelarie doar ca să se înscrie, după care s-a angajat la… porţile balaurului. Piticul avea sarcina de a-i verifica pe toţi românii, ca nu cumva vreunul dintre ei să plece cu mai puţin de opt ori, câte capete avea balaurul!, suma de bani depusă. Din păcate economiile bieţilor oameni au fost înghiţite de cele opt capete ale balaurului călărit de Harap Negru. Şi până la urmă bine a făcut că a ales balaurul „Caritas” al Harapului Negru, pentru că acolo a cunoscut tot felul de politicieni care l-au sfătuit să lase cartea şi prostiile şi să se apuce vârtos de politică, pentru că are oarecare potenţial. „Cât mă bucur” şi-a zis omuleţul în sinea lui atunci când a ajuns mâna dreaptă a lui Bucur cel Bun, pe atunci mare pârcălab al Mediaşului. „Când am să mă fac mare, vreau să ajung şi eu pârcălab”, l-a străfulgerat încă de atunci un gând pe Piticot. El visa să crească mare şi mai mare, tot mai mare, până hăt la soarele care răsare. S-a crezut prea repede mare, făcând pe leul-paraleul în ograda pârcălabului, care era şi şeful partidului unde se tocmise Piticot ca rândaş cu ziua. Aşa că Bucur cel Bun i-a spus într-o bună zi: „Fiul meu, du-te cât vei vedea cu doi ochi şi să te întorci doar atunci când nu voi mai fi eu pârcălab”. Şi aşa făcu piticul. Merse el cale de… doi paşi până când ajunse la uşa unui muntean căruia, făcându-i-se milă de el îi dădu să ciugulească – din palmă – câteva firimituri (căci mai mult nu avea nici el, fiind pe atunci în oastea opoziţiei). Dar, curând, munteanul ajunse Portocaliu Împărat, iar piticul devenise omul de încredere al acestuia. Dar încet-încet, Piticot îi luă acestuia jumătate din împărăţie, nu însă şi fata de soţie, pentru că Portocaliu Împărat nu avea decât doi băieţi. Într-o bună zi, sfetnicul Piticot îi spuse împăratului: „Oare nu a venit vremea să fiu şi eu stăpânul oraşului”? La care, împăratul îl mângâie părinteşte pe creştet, unde-şi mai stingea şi ţigara câteodată, când nu avea scrumiera la îndemână şi îi răspunse: „O, eşti frumos cum numai-n vis, un demon se arată/ Dară la postul ce gândeşti, n-ai să ajungi vreodată. Iar asta pentru că există un alt sfetnic înalt la sfat, mare la stat şi viteaz cum n-a mai stat, în locul căruia n-ai să poţi ajunge nici după moartea lui. Însă te voi ajuta să ajungi dregător în cel mai mare castel, Palatul Şparlamentului, acolo unde n-ai să faci nimic, iar banii vor curge gârlă”. Şi aşa se şi întâmplă. Piticotul ajunse un năzdrăvan de nu-i mai ajungeai nici cu prăjina la nas, care cât era ziulica de mare se juca doar cu un şoricel din plastic (mouse), spre invidia Scufiţelor Roşii şi Cosânzenelor de liceu, pe care tot încerca el să le seducă. A trecut apoi la jocul de şah şi de table, unde câştiga linii după linii, dând marţ cătanelor bătrâne şi slujitorilor bugetari. Până într-o bună zi, veleat 10 cireşar, când toţi aceştia se răzbunară şi-i dădură… mat, adică un vot în bot! Atunci, piticul se bosumflă de moarte şi se reîntoarse la dragostea dintâi, în împărăţia roşie, mai ales că, cel care îl izgonise cândva, dispăruse din peisajul politic al cetăţii! Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă ca să o dăm în nasul cui ascultă de Roşu Împărat şi votează (Su)Ghiţă Piticot, pe care-l doare de voi în cot!

Cronicarul Grigore ia-l de Ureche

1 Comment

  1. zuzu

    doar sa va vedeti da meserie ca altfel ..dracu e al vost

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*