Tribuna democratiei

Primarul sas al Sibiului face o politica antiromaneasca

Este vorba de faptul că cei 2 predecesori ai lui Klaus Johannis au fost nu numai nişte incapabili, dar au […]

Este vorba de faptul că cei 2 predecesori ai lui Klaus Johannis au fost nu numai nişte incapabili, dar au dat apa la moară acelora care consideră că românii, avînd şi experienţă tristă a fostului regim, nu sînt în stare să facă faţă cerinţelor actuale! Asta îmi aminteşte de o discuţie purtată în trecut, cînd un pretins cercetător ştiinţific local de la Muzeul Bruckenthal a afirmat cu cinism preşedintelui de atunci al Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă următoarele: “Dacă nu erau saşii, Sibiul rămînea un cătun împuţit de bordeie ca în Vechiul vostru Regat”!? N-am să uit niciodată această obrăznicie care a trezit în mine resentimentele provocate în copilărie, cînd eram consideraţi în ţara noastră “Walachische Zigmener” de către saşii fanatizaţi de nazismul lui Hitler, care ne sfidau cu proverbialul lor orgoliu de rasă superioară. Permiteţi-mi să fac o mică abatere de la intenţiile mele, pentru a vă da mai bine seamă de ce nu pot rămîne indiferent la asemenea atitudini reprobabile: fac parte dintr-o familie modestă de români, născut şi crescut pe aceste meleaguri. Bunicul meu a fost preot într-un sat din Marginime, deşi cu studii la Atena, printr-o bursă de merit, şi coleg la teologie cu fostul Mitropolit, Bălan, al Ardealului. Toţi erau prieteni buni cu Mihail Sadoveanu care îl vizită des pe bunicul meu. Mama a fost profesoară cu 3 licenţe: filologie, istorie şi filosofie, iar tatăl meu-fost ofiţer superior. El a participat la ambele războaie mondiale pentru înfăptuirea României Mari; a fost, printre altele, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, a avut gradul de general, dar a murit extrem de afectat de umilinţele pe care a fost nevoit să le suporte la finele vieţii. Eu sînt un cetăţean împlinit profesional, am două facultăţii la bază, cu doctoratul la Freiburg şi titlul de profesor universitar, înscris în dicţionarul universal de specialitate pentru realizările mele de excepţie. La vîrsta senectuţii am însă un sentiment de deznădejde în faţă unor stări de fapt şi agresiuni nefaste în plan politic şi social. Problemă foarte delicată pe care doresc să o expun este legată de evenimentele cotidiene în care, parafrazînd afirmaţia din Manifestul Partidului Comunist, o fantomă reapare în oraşul nostru. Fantomă a iredentismului rasist! Titlul de Capitală Culturală Europeană, acordat Sibiului, este umbrit de o serie de fenomene şi manifestări reprobabile. Tot ceea ce se întîmplă acum este, însă, numai o cosmetizare de faţadă, care ascunde nu numai mirosul de gunoaie şi de mucegai şi urină, ci şi afaceri dintre cele mai murdare. În naivitatea mea, am crezut că un primar sas, chiar “prostuţ”, cum spunem noi (deşi sus-numitul a dovedit contrariul) va schimba faţa unui oraş cîndva civilizat şi lăsat în paragină de mai bine de 45 de ani. Primarul s-a dovedit un bun gospodar, faţa oraşului s-a schimbat, evident sub îndrumarea domniei sale, dar focarele de infecţie continuă să intoxice foarte grav comunitateamoral, spiritual şi economic. Îmi permit să rememorez, în acest sens, cîteva articole şocante pe această temă apărute în mai multe publicaţii centrale sau locale: În “Gardianul” din 3 mai 2005, nr. 889, se scria cu litere mari: “Jaf marca Johannis”. În “Ziarul de Sibiu” din 24 octombrie 2005, nr. 102, era titlul “Fînul lui Johannis”. Tot în “Ziarul de Sibiu”, de data această în 12 iunie 2005, nr. 82, se vorbea despre “arhitectul dezastrelor”. Dar aş vrea să mă opresc mai pe larg asupra domeniului cultural. Sub titulatură Ministerul Culturii şi Cultelor-Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional jud. Sibiu, foarte pompoasă, dar lipsită complet de conţinut, există, între altele, o Comisie pentru urmărirea păstrării patrimoniului edilitar-uman-arhitectural. Preşedinte era un maghiar, iar ca membri sînt reuniţi următorii: arh. Niedermayer-sas, consilier al primarului; arh. Guttman Szabolcs, arh. şef – evreu ungur; istoric Alexandru Avram – evreu ungur; încă 2 unguri din Tg. Mureş şi Tg. Secuiesc; două doamne neidentificate?!; arh. Ioan Bucur – localnic; arh. Cornel Drăgan – localnic. Menţionez că datele exacte se pot luă de la forurile competente pentru edificare corectă. Important este ce fac sau, mai bine zis, ce nu fac aceşti funcţionari plătiţi degeaba. Precizez că, încă înaintea evenimentelor din 1989, această comisie nu a realizat altceva decît să-şi atragă antipatia generală pentru modul în care se impuneau nişte aşa-zise principii de restaurare, în realitate nişte mofturi absurde. Se cunoaşte că domeniul restaurării monumentelor istorice are mai multe curente, între care se disting în principal două: non-intervenţionismul-este vorba de puriştii care-l au drept reprezentant pe John Ruskin; restauratorii libertini, sau semantici, reprezentaţi prin George Gilbert Scott. Încercînd la un moment dat să deschid această problemă, miam dat seamă că sus-numiţii habar nu aveau pe ce lume trăiesc. Atunci am înţeles că activitatea lor se face după ureche, ca într-o anumită muzică, făcînd, totuşi, precizarea că ţiganii care cântă aşa au măcar talent. Aşadar, avem de-a face cu nişte cabotini recrutaţi pe criterii dubioase, incapabili să facă proiectare, dar pe care-i prinde foarte bine rolul de dirijor, de critici şi sfătuitori, fără să spună nimic. Iată la ce a condus această situaţie: a) oraşul, în zonă istorică, este într-o stare deplorabilă: clădiri dărăpănate, dislocate, igrasioase, poluate, mizere, promiscuitate; b) dezinteresul total pentru partea socială s-a transformat într-o afacere oneroasă pentru unii indivizi; c) membrii acestui grup de interese au monopolizat întreagă zonă de proiectare şi execuţie, asigurindu- şi cîştiguri ilicite, deşi, legal, funcţionării publici nu au voie să presteze asemenea activităţi; d) metoda a fost simplă. Ei lucrau sub diferite nume protectoare. De exemplu, dacă arhitectul şef nu are voie să presteze activitate de proiectare, lucrează cu un coleg arhitect. Pe această cale sînt acaparate importante lucrări în detrimentul proiectanţilor legali. Această stare de lucruri a creat nemulţumirea întregului grup de arhitecţi; pe de altă parte, comisia a avut grijă să excludă din start orice lucrare a unui alt arhitect sau proiectant care nu făcea parte din grup; la aceasta se adaugă ticăloşia şi nerespectarea deontologiei, prin care se motivau preferinţele prin denigrarea nedreaptă a adversarilor prezumtivi. Această ar fi în mare starea de lucruri absolut revoltătoare din Sibiul condus de Johannes… Pentru a avea o imagine şi mai clară a unor asemenea dedesubturi, iată cîteva aspecte flagrante: o data cu iniţiativă decernării titlului despre care vorbeam, au apărut o serie de fenomene relevate, de altfel, şi de presă: deturnari de fonduri; licitaţii favorizante, de preferinţă germană; întîrzieri în realizarea de programe; mascaradă totală; cosmetizări rapide, de suprafaţa; apariţia fenomenului mafiot; excluderea profesioniştilor locali, trecuţi în anonimat, nerespectati, deşi ei sînt aceia care, în afară documentării reale aprofundate, cunosc cel mai bine situaţia arhitectural-urbanistică. Una din explicaţii ar consta în scoaterea într-o conjunctură favorabilă din anonimatul profesional a unui arhitect sas, despre care nu s-a auzit în 50 de ani! El a stat retras în domeniul aşa-zisei cercetări istorice, la un nucleu al Academiei, filială locală. Devenit, surprinzător, membru “corespondent” al celui mai înalt for ştiinţific, el s-a ocupat de localităţile săseşti, de demonstrarea cu încăpăţînare a continuităţii elementului gotic, superior celui autohton. Este complet desprins de arhitectura modernă şi nu visează decît case săseşti din epocă medievală, fiind un înverşunat oponent al prezentului şi viitorului. Este orgolios, vindicativ şi şovin. Consilier al primarului, complet în afară, şi domnia să, a domeniului respectiv, îl influenţează puternic pe acesta! Rezultatele sînt catastrofale şi nu se întrevede nici o posibilitate de îndreptare a lucrurilor, pentru că nu ai cui să te adresezi, nu are cine să te asculte, interesele de grup îşi fac de cap, demonstrînd că pamfletul cu “Ţara lui Papură Vodă” este realitatea de fapt. Sînt întru totul de acord cu domnia voastră, neavînd nimic nici cu trecutul, nici cu prezentul, dar cu amărăciunea că nu se face ceea ce trebuie făcut, adică învăţînd din greşelile anterioare să luptăm pentru un viitor mai luminos în adevăratul înţeles al cuvîntului. Continuăm să fim umiliţi în propria ţară. Iată un scenariu ce mi-a fost povestit de un arhitect care a prezentat un proiect comisiei; menţionez că este un foarte bun profesionist, extrem de talentat şi un grafician impecabil… Se aşteaptă începerea lucrărilor la oră anunţata! Bineînţeles, nu se respectă această oră. Totul se petrece pe hol, sau în casă scărilor. Nu există nici măcar scaune. Sînt avizate proiecte din trei judeţe, adunate pe parcurs de o lună. Multe au fost tergiversate nemotivat cîteva luni. Sosesc membrii comisiei, fiecare cînd vrea, lăsînd la o parte ţinuta deplorabilă care nu trădează bunul-gust care se impune la un arhitect. Salutul nu face parte din uzanţă bunelor maniere. Privirile sînt plictisite şi duşmănoase. După o altă întîrziere-provocată de unele dezbateri administrativeîncep lucrările. Se intră în sală. Concurentul găseşte un loc numai dacă absentează un membru al comisiei. Prezentatorul: dă explicaţiile necesare! Nimeni nu ascultă, membrii comisiei vorbesc între ei. Sînt puse întrebări puerile despre frontul la stradă care se vede, procentul de ocupare a terenului, menţionat pe planşe, se fac observaţii subiective în legătură cu faţada, culoarea, intrarea, reprezentarea, înălţimile. Cu cît lucrarea este mai interesantă, această trezeşte sentimente ostile; fiecare trebuie să arate că nu a impresionat, dovedind astfel că este stăpîn pe situaţie, pe deasupra creaţiei autorului. Asta în cazul în care proiectantul nu face parte din grupul de interese care aduc venituri suplimentare indemnizaţiilor şi aşa suficient de mari pentru răutăţile la care sînt supuşi unii proiectanţi! În cazul de faţă, arhitectul este supus unui tir de invective, jigniri şi observaţii din care nu se înţelege nimic. I se pune în vedere să părăsească sala de şedinţă pentru dezbatere. După o forfoteală tipică lipsei de disciplină şi manieră, este dat verdictul de o inimaginabilă absurditate. Autorul este chemat şi i se comunică respingerea. Contrariat, proiectantul cere explicaţii. În acel moment, ungurul sau sasul îl agresează pe bietul om şi îl dă afară. Acesta nu cedează, dorind să ştie unde a greşit! În loc de explicaţii, este ameninţat că, dacă nu iese din sală, va fi chemată poliţia. Această este una din imaginile culturale cu care am intrat în Europa, provocate nu de români, ci tocmai de cei care ni se pretind superiori în Capitală Culturală a Europei. L-am întîlnit pe bietul om aproape cu lacrimi în ochi, umilit şi contrariat de situaţia inadmisibilă la care a fost supus. Ne-a povestit totul, mie şi unui arhitect cu care întîmplător mă întîlnisem. Acesta a încercat să-l liniştească spunindu-i: “Aşa se poartă cu toţi care nu sînt din gaşcă lor. Eu am renunţat demult să mai lucrez în zonă istorică, nimeni nu mai vrea să lucreze în parohia lor”. Nu cred că este necesar de adăugat ceva, pentru că aşa se scrie istoria de către membrii corespondenţi ai Academiei din Sibiu şi de către ungurii din Ardeal. Am sugerat victimei să facă contestaţie sau să reclame la OAR (Organizaţia Arhitecţilor din România), după care să dea comisia în judecată pentru reparaţii morale şi recuperarea sumei pierdute, reprezentînd valoarea documentaţiei, pe care beneficiarul o cere înapoi. M-a sunat după cîteva zile de dezbatere cu juriştii şi mi-a spus: “Nimeni nu vrea să vină că martor”. Cei din comisie sau nu recunosc, sau nu vor să-şi piardă funcţiile, iar colegii arhitecţi, la fel, nu vor să intre în conflict cu “importantul” consilier al primarului pentru a nu fi nedreptăţiţi la avizarea proiectelor viitoare.

Autor : Un cetăţean al Sibiului românesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*