Pilula scriitrorului

PRIETENUL MEU CIOBI, RANITUL DIN REVOLUTIE

- Nu l-aţi văzut pe Ciobi? - Vezi că bea la Nelu şi Klein! Sau: - La Titi, cu Ghiţă...

- Nu l-aţi văzut pe Ciobi?

- Vezi că bea la Nelu şi Klein!

Sau:

- La Titi, cu Ghiţă Darie…

Sau:

- Face coroane la Mioara…

Mioara este o florăreasă pe lângă care prietenul meu a stat foarte mult timp. Rar în anii aceia, când s-a depărtat cu mai multe sute de metri de poarta unu a cimitirului. Îl căutam atunci când nu aveam de lucru şi puteam să stau cu el mai multe ore şi să povestim de una sau de alta. Îmi era drag să îl ascult povestind, chiar şi atunci când era cherchelit bine. În general făcea coroane, dar mai şi tencuia sau zugrăvea când avea câte un client. În ultimi ani, înainte să mă căsătoresc, am locuit pe strada Horea, o stradă care se învecinează cu cimitirul, şi aşa am fost mai mult timp în acea zonă. Uneori am mai lucrat şi amândoi, odată m-a cooptat într-o echipă de aşa-zişi zugravi şi am înnoit, în timpul unei veri întregi, o şcoală generală de prin Hipodrom. Nici acum nu ştiu cum de am terminat de zugrăvit acea şcoală. Majoritatea dintre ei erau tot timpul beţi. Altă dată, am reparat acoperişul casei domnului general O, din diferite motive, nu îi spun numele întreg. Chiar în perioada în care i-am reparat acoperişul, domnul general avea un necaz. Meseriaşii tocmai i-au terminat de construit cavoul familiei şi generalul vroia să mute rămăşiţele pământeşti ale unei mătuşi care era decedată cu ceva ani înainte, pe care, dacă mai ţin eu bine minte, a moştenit-o. Ca să-i mute coşciugul din cripta unde a fost înmormântată prima oară în cea nouă, avea nevoie de o mulţime de acte aiurea, deshumare, preot pentru o nouă slujbă şi multe altele. Domnul general ne-a povestit nouă necazul lui, şi atunci, ca să îl ajutăm, pentru că era om bun, am intrat în scenă eu cu Ciobi. Ciobi a mai adus cu el doi băieţi de la monumente funerare, bieţi salahori care au fost de acord să ne ajute pentru nişte bani. Întâi ne-am făcut de lucru cu nişte sticle cu vin aduse de general, apoi, după ce s-a întunecat puţin, am ferit capacul criptei, am scos sicriul, şi am pornit cu el spre noul loc de veci. Bine că nu ne-a văzut nimeni printre morminte, patru hăndrălăi cu un sicriu pe umeri, înaintea noastră mergea generalul ca să ne arate drumul, iar cortegiul era încheiat de soţia sa, o femeie finuţă, blondă, cu păr lung, încă tânără şi frumoasă, care ne aducea sticlele cu vin ţinându-le la piept, cu poşeta atârnată de braţ, şi abia mergând în urma noastră din cauza hohotelor de râs care o scuturau. Am mers destul de mult, vreo trei sute de metri, cărările dintre morminte se vedeau greu în lumina lunii, dar până la urmă am ajuns. După ce ne-am terminat treaba, domnul general ne-a plătit, şi-a luat soţia cu care a plecat spre casă, iar noi spre cârciumă. Încă mai beam pe atunci.

Era pe vremuri, peste drum de poarta unu de la cimitir, un chioşc unde veneau oamenii şi beau tărie sau bere. Cumpărau de la gemuleţ şi apoi îşi ţineau paharul sau sticla în mână până îşi terminau băutura, sau ţineau paharul pe nişte etajere lungi şi strâmbe din scândură. De acolo, se cumpărau şi ţigări la bucată. Într-un timp, trebuia reparat acoperişul chioşcului şi cine să îl facă dacă nu Ciobi, pentru că Ciobi lucra cel mai ieftin. Nu ştiu în cât timp i-a schimbat domnului Frăţilă, care era proprietarul chioşcului, acoperişul, pentru că Ciobi era mai mult afumat. Mergeam la el să văd dacă pot să îl ajut cu ceva şi când mă vedea cobora imediat de pe acoperiş.

- Dă-mi să beau un rachiu!, îi spunea el angajatei care vindea acolo la gemuleţ.

- Dar numai ca ţi-am dat un pahar!

- Mai vreau unul şi să îi dai şi la prietenul meu… o bere! Mă treci în cont, clar?

Contul, care îi era deschis de domnul Frăţilă, era chiar preţul lucrării, şi Ciobi al meu l-a golit cu mult timp înainte să termine acoperişul. Într-o zi, tot în vara aia, mă caută el:

- Vino, prietene, ca să lucrezi cu mine că nu o scot singur la capăt!

- Unde?, îl întreb.

- La Frăţilă.

Domnul Frăţilă avea planuri mari. Urma să renunţe la o parte din curte, partea din jurul chioşcului, şi să facă un fel de terasă-bar, parţial acoperită. Pentru asta a tocmit cu Ciobi să îi ridice zidurile. A tocmit pentru o sumă de bani pe care prietenul meu urma să îi primească către sfârşitul lucrării, iar altă sumă, mai mică, Ciobi o avea în cont, pe un caiet, la fata de la chioşc, pentru mâncare şi băutură. Atunci, mai nou, se vindea la chioşc şi pizza. O aduceau ambalată de undeva din oraş şi la comanda unui client era numai încălzită de fată la cuptorul cu microunde. De atunci, florăresele, şoferii, cei de la cooperativa de peste drum, cerşetorii din cimitir, groparii sau cei care munceau la monumente funerare prin zonă, nu mâncau decât pizza caldă. Când m-am dus eu să îl ajut, suma din cont era aproape terminată şi Ciobi încă nici nu începuse măsurătorile pentru pereţii despărţitori. I-am măsurat şi săpat eu fundaţia pentru ziduri, care era de numai 30 centimetri adâncime şi lată de un hârleţ, iar el a turnat betonul. Apoi ne-am făcut amândoi beton, cu sticle cumpărate de mine de la alimentara, şi băute acolo unde locuiam eu. Făcusem acolo, la mine în cameră, un fel de club al beţivilor, pentru că unchiul Zaharie, la care locuiam, era plecat atunci la ţară. Era mai bine decât să bem rachiuri sau votci care erau mult mai scumpe la pahar decât dacă cumpăram la sticlă. A doua zi, am făcut rost de un microbuz hodorogit şi am adus pământ galben de pe valea Hârtibaciului. Era mai economic pentru zidărie, deşi asta nu ne interesa pe noi, dar domnul Frăţilă era om fain şi merita ajutat. Pe urmă, Ciobi s-a apucat de ridicat zidurile. Cred că şi celui mai leneş meseriaş nu i-ar fi luat mai mult de trei zile la ridicat zidurile, la noi trecuseră deja zece zile şi nu eram gata. Nu se dărâma ca în Legenda meşterului Manole, ci cărămizile se puneau cu viteza melcului. Se puneau două trei cărămizi, urma o ţigară şi o poveste lungă la o bere. Sau după ce mâncam pizza, trebuia neapărat să stăm la umbră câte o oră sau două, pentru că era foarte cald în acea vară. Rău era când venea Blonda pe la Ciobi, că nu mai lucra deloc în ziua aceea. Aşa îi spunea el… Blonda. A fost vecina lui de bloc şi Ciobi a fost încurcat cu ea ani de zile, după ce aceasta şi-a lăsat bărbatul. Au fost amândoi şi la Budapesta la lucru. Ciobi lucra la zidărie, ea nu făcea nimic, dar pentru asta… locuiau la hotel. Au stat puţin acolo, doar câteva luni, până au terminat banii, apoi s-au întors. În nici o capitală a lumii nu poţi fi zidar şi să locuieşti cu concubina la hotel. S-au despărţit târziu şi prietenul meu nu i-a purtat pică Blondei, nici atunci când ea, nestatornică, s-a încurcat cu altul. Şi ea a aflat, de la nu ştiu cine, că el are cont deschis şi îl căuta aproape în fiecare zi. Nu venea singură, venea însoţită de concubinul de atunci, şi omul nu bea decât bere scumpă, dacă tot era pe gratis. Cei din zonă, ştiind şi ei că prietenul meu are acolo cont deschis, veneau şi îi cereau de băut sau ţigări. Ciobi nu refuza pe nimeni.

- Dă-i la ăsta… un rachiu mare!

- Păi… i-am mai dat astăzi unul tot în contul tău, Ciobi!

- Şi ce-i? Mai dă-i…

Cu ţigările, la fel. Ciobi nu putea avea pachetul în buzunar mai mult de o oră. Dădeau buzna pe el:

- Dă o ţigară, bă, ungure!

Ciobi întindea pachetul:

- Ia două!

Ăla sau aia, pentru că veneau la el şi unele florărese, luau trei sau mai multe. După un timp, îl auzeam:

- Nu mai am ţigări, mă duc la chioşc să mai iau un pachet din cont!

Îl certam, pentru că prea dădea la toţi ce are, dar Ciobi îmi răspundea:

- Taci, mă! Şi ei dau mie când nu am…

Nu era aşa, îi mai dădeau câte unii, dar nu toţi din cei care trăgeau de pe el. Cu lucrarea de la domnul Frăţilă, despre care am vorbit mai înainte, ce să mai spun, s-au terminat banii, şi ca să meargă înainte, omul a renunţat la Ciobi şi a adus alţi meseriaşi, care au terminat construcţia în timp scurt. Domnul Frăţilă nu a rămas supărat pe Ciobi din cauza că l-a lăsat baltă, din contră, uneori îi spunea fetei de la bar să îi dea câte un pahar de tărie în contul patronului. Ţin minte că, odată, am povestit cu el chiar despre Ciobi şi mi-a spus cum că, într-o dimineaţă, acesta i-a cerut un pahar ca să se repare de seara. Nu a vrut să-i dea, iar Ciobi a insistat:

- Dă-mi, domnul Frăţilă, că mi-e rău!

Domnul Frăţilă, care i-a dat tot mereu, atunci nu vroia. I-a spus:

- Măi, Ciobi, nu mai insista. Ţi-am dat atâta că nu o să îmi poţi plăti niciodată. Uite, astăzi nu vreau să-ţi dau!

- Ştie Ciobi asta, dar acum, dacă îmi dai, o să îţi lucrez ceva. Am să-ţi mătur zăpada, domnule director!

Domnul Frăţilă a fost pe vremuri director pe la o Avicola, iar Ciobi, care îl cunoştea încă pe de atunci, îi spunea când domnul Frăţilă, când domnul director.

- Bine, Ciobi, uite, astăzi îţi dau numai pentru că te văd că îţi este rău. Mergi la bar, şi să-ţi dea fata, în numele meu, o sticlă de jumătate! Asta nu mi-o plăteşti…

- Atunci, să vin ca să mătur zăpada?

- Lasă să ningă întâi, Ciobi, acum este toamnă!

Ştiam despre Ciobi că s-a însurat de foarte tânăr, cu o femeie ceva mai în vârstă decât el. Aveau împreună un băiat, prin care, acum, au devenit bunici. Ciobi, Violeta, soţia lui, băiatul lor, nora şi cei doi nepoţi, locuiesc împreună într-un apartament mic de bloc. Nu am fost la Ciobi acasă niciodată, nici nu vreau să mă duc. Fiecare îşi are viaţa lui după ce intră în casă şi apoi închide uşa după el. Ca să mai aflu ceva despre el, l-am căutat la barul domnului Frăţilă, barul pe care am început să îl construim noi. Acolo, cei pe care i-am întrebat nu ştiau nimic de el, erau unii care nici nu au auzit de un aşa nume. Am trecut drumul spre florărese. Mioara era acolo, dar nu m-a recunoscut nici atunci când am întrebat-o de Ciobi. M-am schimbat în ultimii ani, am făcut burtă, am încărunţit în păr şi în barbă, iar boala a început să îşi arate semnele şi asupra feţei. Mi-a spus:

- Ciobi nu mai vine de mulţi ani pe la noi. Acum bea La lupi şi La stuf, că are pensie mare… Acolo să îl cauţi dumneata!

- Nu mă mai cunoşti, Mioara?

De când am început să vorbesc cu ea am văzut că nu mă mai cunoaşte. Şi-a mijit ochii:

- Parcă… dar nu ştiu de unde să te iau!

- Am lucrat de mai multe ori cu Ciobi. Am fost, de mai multe ori, cu el şi acolo la tine, în atelier, unde făcea coroane. Beam acolo câte o jumătate de rachiu!

- Gata, ştiu! Ai stat la Zaharie, nu? Gata, acum ştiu. Ţi-am dat schela odată, mai ştii? Cristi, nu?

- Da, aşa mi se spune!

Mi-a împrumutat, odată, două picioare de schelă, pentru că aveam de lucru la exteriorul unui bloc, la etajul unu. Ciobi a insistat pe lângă ea să mi-o dea, deşi nu l-am luat la lucru cu mine! Abia mi-a dat schela, contra unei sume de bani, pe urmă, a tremurat toată ziua până i-am dus-o înapoi. Îi era frică să nu fac aşa ca Ciobi, şi să i-o vând. Ciobi i-a vândut pe băutură, în vremea când stătea cu ea, o mulţime de fiare sau scule care zăceau prin curte. Numai schela, de care am vorbit mai înainte, i-a vândut-o unora sau altora, de cel puţin trei ori. Vorbea cu câte un posibil client, tot de acolo, din zona cimitirului, şi, pentru o sticlă sau două, prindea momentul când Mioara nu era pe acolo, apoi chema omul ca să ia marfa. Mai târziu, Mioara vedea lipsa a câte ceva de prin curtea casei unde îşi avea atelierul, sau afla de la alţii, şi mergea să îşi recupereze ce i s-a înstrăinat. Urmau certuri faine cu omul, după care Mioara îşi lua acasă târnăcopul sau roaba sau căruciorul. Mereu era acelaşi scenariu:

- Dar… i-am plătit lui Ciobi!

- Da, şi cât i-ai dat?

- I-am plătit de multe ori câte un rachiu la Frăţilă şi, când mi-a dat astea, i-am mai dat un bidon cu vin şi o sticlă cu ţuică!

- Bine, atunci mergi să-ţi dea înapoi ce i-ai dat. Astea sunt ale mele, rămase de la răposatul bărbatul meu.

- Dar…

- Nu mă face să chem poliţia. Toată lumea ştie că sunt ale mele şi mai ştie cum procedează Ciobi, numai să-şi facă rost de băutură!

Am întrebat-o pe Mioara dacă nu ştie numărul de telefon al prietenului meu.

- Ceva cu… 0269 la început, restul nu îl mai ştiu.

Ce ştia ea, săraca, era prefixul oraşului, după care mai urmau vreo şase numere pe care nu le ştia. Acolo, la cimitir, am aflat de la Gilu, un băiat din zonă, că Ciobi, mai nou, are o pensie de rănit în revoluţie. M-am bucurat să aflu asta, pentru că era dreptul lui. Nu am spus până acum, dar Ciobi a fost unul dintre primii răniţi ai revoluţiei din 1989. Mi-a povestit că s-a nimerit să fie în piaţa mare cu mulţimea de manifestanţi şi a văzut cum un om, cel dinaintea lui, se prăbuşeşte la pământ plin de sânge. Când s-a aplecat să vadă ce are omul acela, a simţit o arsură puternică în spate, apoi s-a prăbuşit pe caldarâm şi nu a mai ştiut nimic. Glonţul tras hoţeşte, de undeva de prin acoperişuri, i-a intrat prin spate şi i-a ieşit prin piept. S-a trezit la spital în perfuzii şi primul lui gând a fost să fugă acasă, abia l-au reţinut cei de acolo. A beneficiat, pentru asta, de ceva sume de bani care s-au dat, la început, când şi când celor care au fost răniţi, apoi nu i-a mai păsat. Diverse persoane, rănite sau nu la revoluţie, au primit avantaje imense din partea celor care, atunci, erau la conducere, Sau dat apartamente, bani şi pământ pentru construirea de locuinţe.

- va urma -

Ioan CRIŞAN

va Numai la noi în Sibiu au ieşit în stradă la revoluţie în anul 1989, peste 20 000 de oameni. Dintre aceştia, s-au găsit câteva sute care au reuşit să îşi scoată brevet de revoluţionar şi acum primesc din partea statului 1800 lei lunar, plus alte foloase. Nu spun de cei care merită acest lucru, aşa cum, de exemplu, este Părean, colegul meu de cenaclu, sau alţii şi alţii, care în acele zile au fost activi şi au înfruntat moartea de zeci de ori. Am cu cei care s-au fofilat cu nesimţire acolo unde nu au vrut să stea acei eroi adevăraţi. Ştiu uni care nici nu au vrut să audă atunci când s-au făcut listele cu eroi ai revoluţiei dar ştiu şi vreo cinci, care şi-au dat declaraţii uni la alţii, declaraţii care nu puteau fi verificate şi s-au sprijinit în înşelătorie, până au ajuns să fie acceptaţi ca revoluţionari. Unul, un unsuros de cea mai joasă speţă umană, al cărui dosar (copie desigur) l-am făcut rost, declară că a cărat apă minerală pentru revoluţionari, că a convins oamenii să meargă la donare de sânge, şi, mai declară marele nimic, că după evenimentele din decembrie 89, a scos un ziar. Minciuni, desigur, el, în acea vreme, nu ştia nici cu câţi de i se scrie cuvântul copiii.

Prietenul meu Ciobi nu vrea pomană, pentru el asta este pomană, dar pentru Violeta, soţia lui, nu. Ea a umblat şi i-a făcut pensia, ea e ameninţat peste tot că, dacă nu se rezolvă cu Ciobi, va ajunge să ceară ajutor în Ungaria pentru drepturile soţului ei ungur, împuşcat în revoluţia română. Cu asemenea ameninţări, lucrurile s-au rezolvat repede şi a venit pensia împreună cu o sumă destul de mare, dar au venit cam târziu, la 15 ani după ce prietenul meu a căzut rănit în revoluţie. Ciobi a luat banii care i-au venit atunci, şi a dat de băut la toţi cei pe care i-a întâlnit. Spunea:

- Luaţi şi beţi prieteni! Astăzi Ciobi vă dă băutură din banii voştri…

A dat şi bani împrumut cui i-a cerut chiar dacă era sigur că nu îi mai vede înapoi. Poate cu puţin noroc, va primi un rachiu de la cei pe care i-a împrumutat. Pensia lui de rănit nu îl interesează, nu a ridicat-o niciodată, o ridică soţia lui, pentru că ea a umblat să o scoată, Ciobi nu ar fi făcut asta niciodată chiar dacă ar fi murit de foame. Din 2000 de lei cât are, am aflat că soţia îi dă zilnic câte 10 lei, să aibă pentru ţigări şi de băutură, restul de 1700 sunt pentru casă şi pentru mâncare.

Am vrut să îl caut şi am tot amânat, până când, într-o zi, am pornit hotărât. Am mers la barul numit La lupi, care este aproape de piaţa Rahova. Mi-am făcut calculul ca să ajung la ora 9 dimineaţa, când Ciobi nu apucă încă să bea decât primul pahar. Vroiam să vorbesc mai mult cu el şi speram să fie cât mai treaz, dar Ciobi nu era acolo. Am aşteptat afară, în picioare, cinci minute şi, dacă am văzut că nu vine, i-am lăsat fetei de la bar o carte de vizită de-a mea, ca să i-o dea atunci când îl vede. Este o staţie de autobuze, chiar între barul unde am fost şi blocul unde locuieşte prietenul meu, aşa că, m-am dus acolo cu gând că, poate, cât aştept după maşina de pe traseul care mă interesa, apare Ciobi. A trecut un timp, şi când am văzut la distanţă un autobuz galben că se apropie, m-am rugat în gând să nu fie chiar cel pe care îl aşteptam. Şi nu a fost autobuzul meu, iar pe trotuar se apropia un om al cărui mers îmi părea cunoscut. Era Ciobi, care mergea spre barul La lupi, fără să privească spre cineva din cei care aşteptau acolo, în staţie. Nici la mine nu s-a uitat, deşi aveam pe cap pălăria cea neagră şi arătam ca un popă. Îmi place să îmbrac haine de culoare neagră şi aşa eram îmbrăcat şi atunci. După ce a trecut de mine, l-am întrebat:

- Ce mai faci?

A mai mers vreo cinci paşi, până să se oprească, pe urmă, s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

- Mă cunoşti de undeva?

L-am prins de braţ şi am pornit, alături de el, către bar. I-am spus:

- Am lucrat împreună într-o vreme, Ciobi!

- La Balanţa?, m-a întrebat.

Ciobi a lucrat pe vremuri la uzina Balanţa, acolo a cunoscut-o şi pe soţia lui.

- Sunt eu, Crişan Ioan… Cristi, mă!

S-a oprit şi m-a privit mai mult de un minut, apoi i-au dat lacrimile. I-au dat lacrimile, aşa, pur şi simplu, fără să mai spună un cuvânt. L-am prins pe după umeri, cu gândul să o pornim la pas pe trotuar, dar Ciobi nu s-a lăsat mişcat din loc, doar stătea acolo, mă privea, iar lacrimile îi curgeau pe obraz. S-a liniştit după un timp, şi apoi m-a întrebat:

- E adevărat ce spun unii oameni despre tine că eşti bolnav, Cristi?

- Da, Ciobi, sunt tare bolnav…

- Şi mori?

- Lasă, toţi murim!

Am intrat La lupi braţ la braţ, şi acolo i-am comandat un rachiu dublu. Numai ce mi-a spus:

- Dar am bani, măi Cristi. Am şi eu de un rachiu două!

Am râs şi apoi l-am întrebat:

- Dar ţigări ai?

- N-am.

I-am cumpărat şi un pachet, iar fata de la bar mi-a înapoiat cartea de vizită. I-am dat-o lui Ciobi, să mă mai sune uneori. Nici nu am pus bine pachetul pe masă lângă el, că au şi venit doi băieţi care jucau poker la aparate şi i-au cerut câte una, dar au luat două fiecare, să nu mai vină încă o dată şi să ceară. Imediat a mai venit unul de la o masă şi i-a cerut şi el. Ciobi nu l-a refuzat, dar i-a spus moale:

- Nu sunt ale mele, mă! Sunt ale lui omul ăsta, care este prietenul meu…

L-am contrazis:

- Sunt ale tale, Ciobi, fă ce vrei cu ele…

- Atunci… ia şi tu, mă!, i-a spus omului.

Am povestit cu el mai mult de o jumătate de oră. I-am spus că vreau să scriu ceva despre el, a fost de acord, şi de aceea l-am întrebat de unde este de loc.

- Sunt de acolo de unde se fac cele mai bune viori din lume, mi-a spus cu o smucire mândră a bărbiei.

- Aha, din Reghin?

- Da, de acolo. Am pământ acasă, dar nu mă duc să îl cer. Nu-mi trebuie. Am 58 de ani, mă apropii de pensia mea de bătrâneţe, dar nu-mi trebuie nici aia! Dacă vrea nevasta atunci să o facă ea în locul meu…

Ne-am despărţit după un timp, eu am plecat acasă, el a mai cerut un pahar. I-am promis că am să îl mai caut şi am să o fac dacă o să mă ţină puterile. Am să o fac, pentru că prietenul meu Ciobi, este un om deosebit. Este printre puţinii oameni, care ţi-ar de şi haina de pe el, dacă i-o ceri!

 

 

 

Ioan CRIŞAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>