Observator

„Pasarile” Securitatii – reteaua de informatoare, prostituate de lux (II)

    Tatăl ei îşi pă­răsise familia pentru o altă fe­meie, cu care a şi plecat din Si­biu, optând pentru un […]
    Tatăl ei îşi pă­răsise familia pentru o altă fe­meie, cu care a şi plecat din Si­biu, optând pentru un oraş in­dus­trial din sudul ţării.
    Vara anului 1978 se apropia de sfârşit. Abandonasem servi­ciul şi intenţionam să mă apuc de învăţat pentru examenul de ad­mitere la facultate din anul ur­mător. Delia terminase Li­ceul de Muzică şi Arte plastice în acelaşi an cu mine. Eram de aceeaşi vârstă. Nu se pre­zen­ta­se la examen pentru facultate, deşi avea un oarecare talent la pic­tură, pe care-l irosea pic­tând globuri decorative pentru po­mul de Crăciun, la un atelier de pe malul Cibinului. In­flue­n­ţată probabil de faptul că eu de­venisem „casnic”, a renunţat şi ea,  după câteva săptămâni, la serviciul acela, pe care ori­cum îl avea doar pentru „aco­pe­rire”. Acest aspect aveam să-l aflu doar mai târziu, după câteva luni de dragoste pa­sio­nală.{mosimage}
    Duceam amândoi o viaţă boemă, lipsită, e drept, de bani, dar şi de griji. Citeam, as­cul­tam muzică şi făceam dra­gos­te, rupţi de lume şi de realitatea destul de cenuşie de dincolo de uşa apartamentului care era martor la micile noastre dis­trac­ţii. Ne construiserăm un un­ivers al nostru, Delia fiind soarele meu, iar eu o umilă planetă care gravita pe orbita acestei stele. Rar, intimitatea noastră era tulburată de diverşi amici, care nu stăteau prea mult, deoarece fericirea ireală pe care o degaja cuplul nostru, aidoma unei aureole, îi făcea să se simtă stingheri. Totul era perfect şi părea că nimic nu ar putea să tulbure beatitudinea voluptoasă, acel „dolce far­nien­te” în care ne scăldam per­ma­nent. Nu bănuiam că este liniştea dinaintea furtunii.
Din ziua în care se mutase la mine, singurul ei bagaj fiind poşeta – restul hainelor şi   le- a adus pe parcurs – a ţinut să-mi spună că nu suportă gelo­zia, doreşte libertate de miş­care în continuare şi că  nu vrea să discute despre trecutul ei. M-a pus să-i promit că-i voi respecta aceste dorinţe, iar eu, îndrăgostit cum nu mai fuse­sem vreodată, am acceptat fără să ezit. Cam de trei ori pe săp­tămână se ducea, după-masa sau seara, la mama ei, unde stătea câteva ore, motivând că trebuie să aibă grijă de ea, deoarece era bolnavă şi, de asemenea, dorea să-l mai veri­fi­ce, din când în când şi pe fra­tele său la lecţii. De câteva ori a rămas şi peste noapte acolo, dar mă suna la telefon să-mi spu­nă că rămâne. Cum eu ajun­sesem să fiu pur şi simplu dependent de persoana ei şi nu mai puteam să stau nici măcar un minut fără ea, am început să mă opun la aceste scurte des­păr­ţiri, dar avea grijă să-mi rea­mintească promisiunea pe care mi-a smuls-o, că nu-i voi ră­pi libertatea.
    Lipsa acută de bani m-a de­ter­minat să-mi caut un serviciu şi, cum era o urgenţă, nu am stat mult pe gânduri şi am ac­cep­tat ce am găsit la repezeală. Aşa că am ajuns la o muncă destul de umilitoare, deşi eram în­cadrat ca primitor-dis­tri­bui­tor la o întreprindere de recu­pe­rare a ambalajelor de sticlă, în­cărcam cot la cot cu mun­citorii navete cu sticle goale în camioane de pe la restaurantele din oraş şi, după aceea, le des­cărcam la depozit. Într-o zi am primit un mic ciubuc de la „vila partidului”. Se bucu­ra­se­ră ăia că-i scăpaserăm de sti­clele goale din pivniţă şi ne-au recompensat pe fiecare din echi­pă cu nişte muşchiuleţ proas­păt de porc şi un calup de te­lemea. În drum spre depozit, l-am rugat pe şofer să facă „o buclă”  prin faţa blocului meu şi să mă aştepte două minute. Doream să las alimentele, fiindu-mi frică să nu se strice carnea. Vara trecuse, dar încă mai era cald afară. În plus, eram foarte bucuros de „şpaga” primită – încă nu lua­sem primul salariu şi stă­team cu frigiderul gol – şi ardeam de nerăbdare să-i fac o surpriză Deliei, nu mai aveam răbdare până la terminarea orelor de lucru. Am urcat în fugă scările şi eram atât de mândru de „trofeele” din braţe de parcă, în locul a două pachete banale de alimente, i-aş fi dus iubitei un buchet de orhidee şi o sticlă de şampanie franţuzească. Deşi, la foamea pe care o fă­ceam de câteva zile, cred că orice femeie ar fi fost mai în­cântată să primească o bucată de brânză şi alta de carne, de­cât nişte flori superbe, dar ne­co­mestibile. În timp ce exe­cu­tam un număr de echilibristică, ţinând cele două pachete într-o singură mână, iar cu cealaltă scotocind prin buzunare după chei, am auzit-o pe Delia vor­bind la telefon. Aveam aparatul instalat pe holul de la intrare, chiar lângă uşă, aşa că se auzea perfect de afară, fără să fac efortul de „a trage cu urechea”. Tocmai întreba: „Ţi-ai făcut maşina sau o să mergem iarăşi cu aia de la întreprindere?” A urmat o pauză, probabil in­ter­lo­cutorul dădea explicaţii le­ga­te de maşină, după care Delia a rostit: ”Nu ştiu dacă am să pot în seara aceasta, dar mâine o să ne vedem sigur.” Am crezut că se va prăbuşi pământul cu mine şi am descuiat  uşa cu mâini tremurânde. Cănd m-a văzut, iubita mea s-a schimbat brusc la faţă şi a trântit  te­le­fonul în furcă, fără să mai în­cheie convorbirea cu o formulă de salut. „Tocmai am vorbit cu mama”, a îngăimat pierdută. A fost prima dată când am prins-o minţindu-mă făţiş. „De când are maică-ta, pensionară de boală, maşină de la în­tre­prindere?”, am rostit scrâşnit. „Vorbim când mă întorc” i-am adăugat, în timp ce trânteam nervos pachetele pe masă. Nu am aşteptat să ascult alte min­ciuni, deoarece eram în criză de timp, ăia mă aşteptau afară cu motorul mergând, că altfel nu mai pornea hârbul, iar ca­mionul era parcat exact sub in­di­catorul „oprirea interzisă”. Cele câteva ore până la în­che­ie­rea programului au trecut infernal de încet, oricum eu eram străin de tot ce se în­tâmpla în jurul meu, fiind ros de viermele geloziei. În gînd con­struiam cele mai fanteziste scenarii şi mi-o închipuiam pe Delia în braţele altui bărbat, rostindu-i aceleaşi vorbe tan­dre pe care până atunci cre­zu­sem că le are doar pentru mine. Cei care au iubit profund pe cineva, dar după aceea s-au simţit trădaţi, suspectându-şi partenera de infidelitate, vor înţelege precis ce era în su­fletul meu, la fel şi disperarea care m-a cuprins şi care creştea cu fiecare clipă.
    Când am ajuns acasă, Delia nu mai era. Lăsase doar un bilet pe masa din bucătărie, ală­turi de pachetele cu ali­men­te aduse de mine, pe care nici mă­car nu le desfăcuse, cu tex­tul scurt şi sec: „Nu te-ai ţinut de promisiune!”

(va urma)
A.M.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*