Semnal

OAMENI SI STRUTI (II)

 Aici nu mă refer la un politician anume, la un, la un grup de politicieni, la unul sau mai multe […]
 Aici nu mă refer la un politician anume, la un, la un grup de politicieni, la unul sau mai multe partide, ci la toţi cei care sunt implicaţi în activitate politică  de zi cu zi, la toate nivelele. Prin ubicuitate înţelegem acea calitate supranaturală, de obicei atribuită divinităţii sau unui individ de a putea fi prezent pretutindeni (sau în mai multe locuri) în acelaşi timp. Nu este de loc greu să găsim în politica românească dovezi de ubicuitate. În acest sens un bun exemplu ar fi fostul ministru al Educaţiei, Cristian Adomniţei, care a fost în acelaşi timp şi ministru şi parlamentar. Acest Jean Valjan de pe tăpşan, acest Făt-Frumos rătăcitor într-un parlament dominat de strigoii lui Mucea-făr’de Moarte, realeşii noştri de secole, tot atât de  bătrâni ca munţii, şi tot atât de consecvenţi politic ca şi prognoza meteorologică, ilustrează cel mai bine ideea ubicuităţii, acestă trăsătură magică a politicianului român contemporan.
Ubicuitatea acestuia era aşa de mare încât el era prezent şi în parlament unde a votat pentru mărirea salariilor profesorilor cu 50%, a fost apoi prezent şi la minister unde s-a opus cu străşnicie aceleiaşi hotărâri pe care o votase mai înainte, a fost prezent şi în presă unde, în interviuri televizate şi nu numai, a luat o atitudine ,,curajoasă’’ dând de înţeles că abia aşteaptă să o şteargă de la Ministerul Educaţiei şi că vai de capul celor ce vor veni în locul său pentru că n-au de unde să ia bani pentru salariile profesorilor. Tot în acelaşi timp şi-a scris demisia, care în primă instanţă i-a fost refuzată, în acelaşi timp a făcut rost de un elicopter şi a plecat să se însoare şi tot în acelaşi timp şi-a început şi campania electorală în judeţul Iaşi! Un lucru care poate  ne-a scăpat este posibilitatea, ca tot în acelaşi timp, ministrul educaţiei să fie şi lider sindical care să conducă lupta de clasă împotriva lui însuşi.
În fapt, el, de când fost pus ministru al Educaţiei nu ne-a minţit niciodată pentru că el niciodată n-a fost ministru al Educaţiei ci doar noi alegătorii, proştii, perdanţii ne-am închipuit asta, după cum şi d-l prim ministru Tăriceanu şi-a închipuit că d-l Adomniţei era ministru în guivernul său, după cum şi liberalii şi-au închipuit că d-l Adomniţei era ministru liberal. Şi acelaşi lucru l-au crezut şi pedeliştii, peremiştii, pesediştii, udemeriştii, peciştii, etc, adică toţi adeversarii politici. Ba mai mult decât atât! Până şi profesorii au crezut că este ministrul lor, tătucul lor! În realitate omul nu era nici ministru al învăţământului, nici membru al guvernului, nici reprezentant al liberalilor. El nu era nimic… Din toate astea. El aparţinea altcuiva. El era altceva: Era a domniţei! Dovadă că s-a şi însurat cu ea! Şi cu toate că până acum a fost însurat cu politica şi după toate semnalele nu a divorţat încă de ea, nu poate fi acuzat de bigamie tocmai datorită ubicuităţii care i-a permis ca între două declaraţii tandre de dragoste pentru domniţa sa, să semneze o metodologie nouă pentru bacalaureat, să voteze o nouă mărire de salariu pentru dascăli şi una pentru parlamentari şi să-şi ducă la bun sfârşit campania electorală, ca un liberal convins ce este! Eventual în acelaşi timp a putut să numere steluţele de pe steagul UE şi să facă o conferinţă de presă în care să contrazică tot ceea a făcut sau vorbit până atunci! Q.E.D.!

Eugen Jitariuc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*