Proza contemporana

Nostalgii sibiene

                    La Alimentara, raionul „Brînzeturi” Dau în cufărul cu amintiri de...

                    La Alimentara, raionul „Brînzeturi”

Dau în cufărul cu amintiri de o fotografie cuminte, făcută parcă la comandă: aliniaţi şi zîmbind formal ne privesc vînzătorii de la fosta alimentară din Piața Mare. Mulţi dintre noi au cumpărat în încăperea aceea îngustă tapetată cu faianţă albă sau în altele, doar erau construite la fel, și găseai, peste tot aceleaşi produse. Şi totuşi, multă vreme nu mi s-au părut plictisitoare.

Alimentara din Piața Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu. Fotografie din anii '60.

Alimentara din Piața Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu. Fotografie din anii ’60.

Sticlele de lapte cu gură largă aveau capace de aluminiu tare, din ele puteam face steluţe pentru pomul de Crăciun. Le spălam bine cu dero şi cu peria, (am şi acum în cap mirosul acela acrişor al sticlelor nespălate!) doar era o ruşine să le duci murdare înapoi la schimb! Fierbeam laptele într-o oală emailată, de Mediaş, apoi într-una specială de aluminiu, cu pereţi dublii, ce fluiera cînd laptele clocotea şi spuma se ridica năvalnică. Aşteptam cuminte pînă se prindea pojghiţa groasă cu smîntînă deasupra, apoi o loveam uşor cu lingura… pac se auzea un sunet scurt şi-o înveleam toată pe lingură. Fapta nu trecerea repede, neobservată căci se auzea glasul mamei „iar ai mîncat toată smîntîna?” şi eu ştiu că zîmbea, doar aşa făcuse şi ea cîndva…
Sticlele mai joase erau de „kefir” şi „sana”, pe vremea aceea specialităţi!
Mulţi făcuseră rost de ciupercă şi-şi pregăteau singuri acasă kefirul devenit peste noapte la mare modă şi aliment minune.
Îmi amintesc borcanele de iaurt: aveau o linie frumoasă, puţin pîntecoase şi cu un gît suplu dar suficient de larg pentru explorat cu linguriţa. Cred că designul lor ar face azi furori!

Alimentara a fost şi un pic de matematică pentru fetița din mine. Mergeam cu monezile strîns în mînă şi recapitulam pe drum… „va rog o jumătate de pachet de unt!” Vînzătoarea avea un cuţit lung şi eu îl priveam fascinată. Niciodată nu tăia două jumătăţi perfect egale dar aud şi acum zgomotul hîrtiei despicate. Untul era împachetat în hîrtie cerată de culoare alb gălbui. „Un pachet 8 lei, jumătate 4 lei, un corn 0.25 de bani, patru cornuri un leu. Cît rest trebuie să primeşti?” Aşa o zbugheam din casă cu banii strîns în palmă la cumpărături.

Cine îşi aminteşte blocurile mari şi galbene de margarină din care se tăia cu cuţitul şi se vindea la kilogram? Sau smîntîna „vărsată” care se turna dintr-o cană înaltă emailată dar în recipientul propriu cu care trebuia să te prezinţi la cîntar. Şi primele triunghiuri de brînză topită, în cutie de carton, cu mult înainte să aflăm că există „la vache qui rit”!

Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Poate laptele e devină. Cred că sînt vîrste ale laptelui şi vîrste ale cărnii. La două capete de viaţă ne pîndeşte laptele şi trăim cu amintirea lui. Nu-mi amintesc cînd am supt ţîţa mamei, dar am în cap aşa, ca o bănuială, gustul lui.
E dulce laptele de mamă dar cred că fiecare mamă are în lapte mirosul şi gustul ei tainic de iubire.

 

                  La Alimentara, raionul „Mezeluri”

Între început şi sfîrşit sîntem carne, vînători vînaţi de foame. Luptăm pentru ea, alergăm şi o căutăm, ne chinuie şi o dorim: Carnea – plăcere a trupului şi desfătare digestivă.

Odată cu descoperirea focului, omul descoperă şi plăcerea mîncării. Pregătită în crustă de lut, învelită în iarbă ori în maţul animalului, carnea se transformă în delicatesă şi omul în bucătar.
Din Antichitate carnea se gătea şi se condimenta cu rafinament, în Odiseea lui Homer şi la Aristofan sînt deja amintiţi cîrnaţii. Romanii preparau carnea şi o păstrau „conservată” mărunţită şi amestecată cu sare şi condimente.

În Evul Mediu se diversifică felurile de cîrnaţi şi se scriu cărţi de reţete culinare. Dar, culmea îndemînării şi cunoaşterii o găsim peste Rin, la Germani, ocupaţi nu numai cu pregătirea ci şi cu igiena şi calitatea! Germanii sînt recunoscuţi ca meşteri măcelari iar saşii (şvabii) stabiliţi în Transilvania au adus cu ei priceperea şi obiceiurile. Am mai apucat şi noi să ne bucurăm de ele o vreme.
Eram copii, şi de la micul dejun şi pînă la cină, carnea ne trecea prin stomac feliată în salam, fiartă în cremvursti, friptă, coaptă, înăbuşită, prepelită ori prăjită în toate chipurile.

La Alimentara, de departe simţeai în nară aroma mezelurilor, uşor piperată, uşor afumată, uşor dulceagă. Vă vorbesc de un timp cînd abia ajungeam la tejghea dar cîrligele erau pline cu bunătăţi, vitrinele ticsite. La mezeluri era ca la o lecţie de geografie: şuncă de Parma, salam Italian, Polonez, Parizer, Debreţin, salam de Sibiu, Poiana, Victoria, muşchi Montana…

Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu. Fotografie din anii '60.

Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu.
Fotografie din anii ’60.

Îmi amintesc că Polonezul era un cremvurst mai gros şi mai ieftin dar preferat Debreţinului mai puţin nobil. Salamul de Sibiu era culmea gustului, rafinamentului şi preţului. Salamul Italian era media accesibilă şi populară, Salamul de Vară era alegerea inteligentă la raportul gust-preţ-calitate. Parizerul, deşi ieftin, era dietetic şi se preta la transformări: făcut pane devenea un fals şniţel, tăiat în cuburi fine se făcea salată „de boeuf”! Costa, cred 2,80 lei suta de grame şi trebuia să te cerţi bine cu vînzătoarea care-l felia cu neuitatul cuţit mare! Unele deveniseră experte şi (în ciuda degetelor bandajate) erau în stare să taie felii omogene şi suficient de subţiri.
Pe vremea aceea şunca era chiar de Praga şi muşchiul Ţigănesc nu ofensa pe nimeni! Toba era învelită în maţ adevărat şi abia mai tîrziu, cînd plasticul a intrat triumfător în industrie, şi-a schimbat forma din rotundă în lungă şi o priveam circumspect.

Au fost vremuri în care nimeni nu suferea de foame şi sandviciul fiecăruia se construia după ştiinţă, gust şi buzunar, în care nimeni nu vorbea despre E-uri, aditivi şi înlocuitori.
Apoi a bătut vîntul unei schimbări…

 

                    La Alimentara…  „wind of change”

Îmi amintesc ca prin vis o carte ce mi se citea la cerere seara, înainte de culcare. Era o poveste din Australia despre un vînt care se schimba zilnic la o anumită ora şi surprindea personajele în cele mai ciudate ipostaze.
Cam aşa ne-a surprins şi pe noi vîntul schimbării.

 

reclama conserve

Alimentările s-au golit. Rafturile au fost invadate de borcane şi cutii de aluminiu, de conserve ciudate cu etichete prost tipărite, în culori stridente, dubioase. Dus luxul nostru: sticlele de vodcă şi cognac, dus şerbetul în culori pastelate şi pireul de castane şi mandarinele chinezeşti în sirop care te leşinau deja de la deschiderea capacului! Duse napolitanele Dănuţ şi spiralele umplute cu cremă şi amandinele la kilogram. Duse ţigările Nefertiti, Papastratos, Ernte 23 şi Chesterfied! Dusă rutina şi normalitatea: salamurile, cîrnaţii şi şunca cu care „ne îmbuibam”! Dus uleiul, făina şi zaharul! Dusă pâinea cea de toate zilele şi untul şi laptele!

Ca într-un film science-fiction, îngurgitate de prezenţe nevăzute, locul lor era luat de figuranţi trişti: salată de legume, ghiveci, compot de prune, marmeladă de fructe, castraveţi muraţi, gogonele, mazăre boabe în apă tulbure, compot de pere întregi, corned beef o vreme, carne conservată sărată pentru un front neştiut, fasole boabe cu costiţă şi pate de ficat!
În locul rudelor dolofane şi variate, atîrnau cîţiva ciolani singuratici, slănină, din cînd în cînd salam cu bătaie şi coadă. Untul s-a făcut de nepreţuit. laptele se vindea doar în orele mici ale zilei.

Am cunoscut cozile îmbîrligate de cu seară, cu liste şi plase lăsate la faţa locului! Cozile aveau o existenţa de sine stătătoare. După ore de aşteptare, oricine se trezea să spună „această persoană n-a fost aici!” primea susţinerea unui cor răguşit pe multe voci. Sute de picioare tropoteau, mîini te prindeau din toate părţile şi erai scuipat afară ca un nimic, om singuratec şi fără apărare! Am trăit dureros o asemenea expulzare, gloata m-a privit cu furie, perfidă şi-a întors faţa de la mine, am rămas fără unt, fără lapte şi cu o experienţă pe care nu am uitat-o!

Au fost cozi şi cartele. Rafturile magazinelor trăiau din propria amintire. Dar o nouă industrie se trezea la viaţă: cea paralelă, gri, alternativă, a furtişagurilor şi înşelătoriilor de orice fel, a minciunii.
Aşa „s-a călit oţelul”, aşa s-au construit averi. Aşa s-a ticluit o democraţie particulară bazată pe principiul… tu o mînă, eu o mînă, toată faţa se curăţă împreună!

Nimeni nu a murit de foame! lumea a învăţat „să se descurce”! Şi mă gîndeam deja atunci cu tristeţe: dă-le oamenilor mîncare pentru trup, libertate şi plimbare pentru suflet şi vor face din ţara asta o… Elveţie de vis!

Apoi a bătut alt vînt sub curcubeul revoluţiei, care ne-a oferit libertatea variatiunii cromatice adaptată apartenenţei globale…

 

                    Brînza noastră din toate zilele!

În hotarul de sus, la stînă,oile purtau nume de flori. Hai Viorica, hai Lăcrimioara! – le îndemnau ciobanii aşezaţi pe scăunel la muls. Altele aveau nume de fete sau după vreo trăsătură ce le părea evidentă ciobanilor: Ţîfnoasa, Frumoasa, Bunuţa. Din căldările de email turnat, laptele umplea bidoanele de aluminiu, spuma albă tremura la gura lor şi, pe spatele măgarilor legănat, ajungea cele cîteva sute de metri de la stînă la cabană.

Am văzut demult, în copilărie, o astfel de cabană. Înainte să apară în România comunistă butoaiele de plastic – adevărată mană cerească pentru ciobani! – totul se întîmpla în ustensile de lemn: doniţe, butoiaşe, copăi. Muştele se strîngeau ciorchine zumzăind şi le mînau oamenii cu mîna suduind printre dinţi. Laptele adunat se punea în trăişti de pînză albă şi curată, la scurs. Zerul era bucuria cîinilor şi a porcilor. Dar cu zer se spălau şi feţele şi mîinile şi ciobăniţele rîdeau spunînd că face tenul frumos şi strălucitor. Din traistă, brînza era scoborîtă şi tăiată cuburi, dată cu sare şi aranjată frumos în putini, în saramură. Înainte să ne bucurăm papilele cu brînzeturile galbene nobile sau mucegăite cu arome puternice din lumea mare, telemeaua, urda, caşul şi brînza de burduf erau brînza noastră cea de toate zilele! Brînza de Sibiu era renumită în toată ţara. Străini veneau în Mărginime, cu lăzi de plastic şi bidoane, să cumpere brînză pentru iarnă. Autobuzele de navetă se umpleau dimineţile cu Bucureşteni zgomotoşi şi importanţi ce urcau pe sate la ciobani acasă.
Dacă în Capitală telemeaua – cu o maslinuţă lîngă – era fudulie, pentru noi, provincialii, era mîncarea de toată ziua: brînză cu ceapă şi roşie şi pită bună bătută, tăiată mare cît îi rotocolu! La noi se mînca brînză de burduf cu mămăligă la cuptor, un fel de bulz făcut în casă şi mămăligă cu smîntînă grasă şi galbenă adusă în borcane de sticlă cu capac de metal.
Şi încă azi, în dimineaţa de Paşte toată lumea pune pe masă brînză nouă cu ceapă verde, ridichi de lună şi ouă fierte.

Stînă în munții Făgăraș.

Stînă în munții Făgăraș.

S-au dus vremurile de transhumanţă şi oieritul, azi, e o meserie pe cale de dispariţie. O spun cu oarecare tristeţe căci un asemenea obicei unic în lume, parte din patrimoniul umanităţii, ar fi trebuit modernizat dar păstrat.
Dar noi, oameni mai vechi, mai avem amintiri, mai avem nostalgii în drum spre Super magazinul din care cumpărăm azi de ale gurii, căci nici telemeaua noastră cea din toate zilele nu mai este ca în trecut!

     

                     „… că guriţa lui mi-e dulce!”

Rîndurile lui Pinciu din Răşinari m-au purtat şi pe mine cu gîndul la satul întins de-a lungul drumului, cu casele lui colorate înşirate ca bomboanele pe o aţă. Tramvaiul ajungea pînă-n buza satului şi din capsula de metal roşu se răspîndeau sătenii întorși cu treburi sau cumparaturi din Sibiu, vizitatori curioși și excursioniști umplînd de zarvă satul tot. Todeauna aveam senzaţia că trec printr-un sat nelocuit, deşi fumul se ridica uşor în aerul tare de munte, deşi în spatele porţilor grele de cetate se auzea cîte un lătrat, deşi, cu mîinile încrucişate pe o bancă, pe sub pălăria rotundă, ori pe sub năframă, priveau ochi scrutători ca un roentgen. Căruţe pline de fîn se întorceau de pe cîmp. Sus în munte la stînă dis de dimineaţă se spălau cu apă călduţă ţîţele oilor şi laptele cald ţîrîia în căldări. Apoi, liberate din strînsoare, o zbugheau pe păşune gheme de lînă behăind:
„cînd răsare sfîntul soare
ies cu turma la mulsoare”.

Mulsul oilor la o stînă în munții Cindrel (1960).

Mulsul oilor la o stînă în munții Cindrel (1960).

Dar eu ştiu că dincolo de imaginea aceasta idilică, grea şi plină de grijă fusese viaţa ciobanilor. Dar ei şi-au păstrat demnitatea. Dorul de libertate, mîndria au pus-o în cîntece şi ziceri populare:
„Cum să nu fiu frumos şi gras
că mănînc mălai şi caş
şi beau apă din văgaş”
sau:
„Decît slugă la Biriş,
mai bine la oi pe Agriş
Decît slugă sau catană,
mai bine la oi cu pană!”

Azi am aflat că se fac festivaluri cu mîncare ca la stînă, cu jocuri şi cîntece. Mă gîndesc, chiar ei înşişi, foştii ciobani sînt năpădiţi de propriile nostalgii.
Frumoase erau fetele în portul lor, frumoşi erau flăcăii cu căciulile pe ceafă şi mîna la şerpar.
„Mi te cere un ciobănel?
merge-i mîndră după el?
După ciobănel m-oi duce
că guriţa lui mi-e dulce!”

                                                                                              Adriana MOSCICKI

Sursa: https://www.facebook.com/zeitreise.hermannstadt.sibiu.nagyszeben/?pnref=story

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>