Atitudini

Muntii nostri aur poarta…

Acum însă generozitatea copleşitoare a căutătorilor de aur – „Nu vreţi 4 miliarde de dolari?” – vrea sa ne facă […]

Acum însă generozitatea copleşitoare a căutătorilor de aur – „Nu vreţi 4 miliarde de dolari?” – vrea sa ne facă să privim cu mai multă bunăvoinţă aventura.

Numai că, în ceea ce mă priveşte, eu sunt oltean-basarabean, şi în ambele ţinuturi româneşti bântuie ideea că atunci când cineva vrea neaparat să-ţi facă prea mult bine, trebuie să fii atent, foarte atent cu intenţiile lui.

Acesta este doar preambulul articolului meu.

Intru acum în pielea jurnalistului de ştiinţă care şi-a servit vocaţia şi ţara în care trăieşte şi voi continua rândurile mele cu o propunere care vine din mediul de cercetare ingineresc. Mai exact, de la una dintre rămăşiţele excelentului (pe vremea comunismului) Institut pentru Metrale Neferoase din Baia Mare, un SRL de cercetare ştiinţifică, numit SC Larechim. Din partea lor m-a vizitat un maramureşan pe care-l cunosc mai demult, dr. ing. Vasile Coman, un manager cum puţini există în România şi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.

Or, prietenul Vasile Coman îmi spune că la SC Larechim, un grup de chimişti şi metalurgi lucrează, de câţiva ani, la o tehnologie de extragere a aurului şi argintului din reziduuri miniere, prin metode nepoluante, care au mai ales meritul că evită cumplitele tehnologii pe baza de cianuri. Cele pentru care, vă amintesc, Ungaria ne-a reclamat la Parlamentul European, atunci când am poluat criminal râul Tisa.

Băimarenii din echipa SC Larechim-ului au descoperit însă un activator, o substanţă care are meritul că, într-un mediu alcalin amoniacal, să permită o reacţie cu cheltuială rezonabilă de energie.

Şi au mai venit cu încă o invenţie privind extragerea arsenului din pirite aurifere (brevet RO 120980 / 28.08.2003). În laboratoarele şi atelierele răposatului Institut pentru Metale Neferoase au construit o instalaţie pilot pentru recuperarea aurului şi argintului, din piritele de la Şuior. Odată instalaţia pusă la punct, şi după un şir lung de experimente (24 şarje de câte 200 kg pirite), ei au ajuns să poată asigura un proces constant de recuperare. Pe care îl pot sintetiza în câteva propoziţii.

Prin reactoare, vase de stocare şi uscătoarele instalaţiei s-au pompat 400 kg pirite aurifere (3 şarje au fost rebutate), tratate cu tiosulfat de sodiu în soluţie; în urma operaţiilor, chimiştii băimăreni au obţinut 43,97 g aur (cu un randament de 99,5% !) şi 165,7g argint (randament 91,4%), în 30 ore-manoperă, cu un consum de combustibili de 110 metri cubi de gaz metan, 500kwh energie electrică şi 3 metri cubi de apă.

Dar din prelucrare rezultă şi un produs secundar de mare valoare, trisulfura de arsen, despre care importatorii de tehnologii pe bază de arsen observ că n-au suflat nici un cuvânt. Pentru că, la o rejudecare a procesului tehnologic, iată ce rezultă: că din o tonă pirită auriferă se obţin 13,25 kg trisulfură de arsen, la un preţ de prelucrare de 1426,24 RON. Ceea ce înseamnă că această substanţă utilă în industria vopselurilor, pirotehnie, fibre optice, aliaje speciale, chiar în industria de armament (pe care personal o detest!) se obţine la noi cu doar 400 euro pe kg, dar se vinde pe piaţa mondială la preţuri mult mai mari, între 5000 euro-8000 euro, după cum variază bursa materiilor prime. Un calcul simplu ne arată că din cele 500.000 tone aflate în haldele de la Flotila centrală se pot obţine, doar prin valorificarea acestui produs secundar, sume ameţitoare – preiau cifra din raportul băimărean: 341.890 milioane de euro!!!

Şi chiar dacă aurul şi argintul recuperate din haldele Maramureşului nu reprezintă decât 20% din această sumă, să recunoaştem că averea din deşeurile minelor aurifere este uriaşă, putând să acopere datoriile externe ale României – aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu celebrul zăcământ de la Comstock din Virginia City, Nevada, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care a echilibrat balanţa comercială a SUA în acea vreme.

Or, noi şi urmaşii noştri nu avem moştenire din istoria milenară a mineritului doar haldele maramureşene (cu 10-12 g aur per tonă şi 50 g argint per tonă), ci şi pe cele de la Roşia Montană (2 g aur şi 15 g argint per tonă), şi Certej – Deva (8-10 g aur şi 150 g argint per tonă).

Adica: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă.”

Eroii cercetării ştiinţifice din Maramureş sunt dr. ing. Jack Goldstein, ing. Gabriel Duda, dr. ing. Corneliu Pop, ec. Loredana Năftănăilă şi neobositul meu prieten, dr. ing. Vasile Coman. Ei au adresat o scrisoare- manifest Academiei Române, preşedintelui ei, prof. univ. Ionel Haiduc, chimist de mare performanţă, cel care, de altfel, a condus echipa academică ce a stopat pericolul care pândea Roşia Montană în urmă cu cinci-şase ani. Au fost sesizate şi ministerul condus de domnul Adriean Videanu şi, fireşte, cel al Mediului înconjurător. Prin mine, acum, este sesizată şi mass media, după o primă relatare a problemei la postul educaţional TV România de Mâine.

Fac fixarea temei – aşa cum am învăţat la cursurile de pedagogie – o fac pentru politicieni:

Pentru 1 kg aur şi 5 kg argint extrase din haldele de pirite se consumă 0,7 t tiosulfat de sodiu, între 0,2 şi 0,9 t var, 0,02 t NaOH, 0,5 t sulfat de amoniu şi „activatori” circa 0,03 t. În total, de 1,5-2 ori mai mult cantitativ decât pentru tehnologiile pe bază de cianuri. Dar la preţuri de 2,5 ori mai mici!

Adăugaţi câştigul enorm pe care îl aduce trisulfura de arsen – şi aveţi în faţă una dintre posibilele mari lovituri economice ale României. Pentru care mai este nevoie de o investiţie, fireşte. De circa 100.000 euro, care să ţină în viaţă grupul de chimişti băimăreni şi să permită apărarea bogăţiilor ţării şi curăţeniei ei.

A ne preda fără luptă în faţa unor interese meschine mie personal mi se pare pur şi simplu dezgustător.

 

Alexandru Mironov

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*