Pilula scriitrorului

Muierea de la internet

Ultima oară a fost înainte de luna august. Deci, ne-am plătit apa, gazul, gunoiul, lumina, cablul, telefonul fix şi internetul […]
Ultima oară a fost înainte de luna august. Deci, ne-am plătit apa, gazul, gunoiul, lumina, cablul, telefonul fix şi internetul pentru a fi la zi cu toate, gazda era plătită cu o lună în avans, şi ne-am apucat să cărăm din lucruri către noua locuinţă pe care am găsit-o cu ajutorul unor prieteni. Tot ce am lăsat la vechea locuinţă au fost doi ani din viaţă, nişte ani adăugaţi la vârstă, nişte reumă prin oase, nişte vecini admirabili şi o poziţie mai centrală decât noua adresă. Din urmă aveam nevoie doar de internet aşa că m-am dus la caseria de lângă gară să anunţ că ne mutăm şi să ne transfere abonamentul la noua locuinţă. Am luat cu mine să predau aparatul telefonic de care nu mai aveam nevoie, şi de la casierie o femeie drăguţă m-a îndrumat către prima uşă pe dreapta pentru perfectarea transferului. Acolo la un birou era o muiere de vreo 25-30 ani şi cred că era un fel de agentă sau dispeceră. Am rugat-o să se facă transferul la noua adresă cât mai repede. I-am explicat că eu amărâtul, aveam mult de lucru la cartea care tocmai urma să o lansez la începutul lui septembrie, adică ultimele corecturi, corectura finală, tehnoredactarea şi coperţile. Atunci, aveam nevoie de internet mai mult decât oricând.
– Nu se poate mai repede de o săptămână sau cel mult zece zile! mi-a spus muierea răstit.
Asta era, dar cum eram presat de timp, şi am anunţat deja data şi locul lansării, am împărţit manuscrisul în două, l-am pus pe stik-uri şi am luat-o la picior prin oraş. Jumătate la un corector, jumătate la celălalt, apoi altă alergătură pentru afişe apoi altă alergătură pentru mici detalii la cei care corectau, telefoane, nervi şi toate astea numai pentru că nu aveam încă internetul instalat. Au trecut cele zece zile şi cum eroii care trebuiau să tragă un fir de pe stâlp în casă nu se arătau, m-am dus din nou la agenţia de lângă gară. Sunt o fire colerică, mă aprind repede, dar îmi trece în câteva minute aşa a fost şi acolo la prima uşă pe dreapta. Am ameninţat cu o plângere la şefii cei mari ai firmei, cu reclamaţii la preşedintele ţării, cu protecţia consumatorului, şi alte tertipuri apoi m-am prăbuşit pe un scaun. La birou nu era muierea era un bărbat tânăr şi amabil care m-a căutat pe calculator, m-a găsit şi s-a mirat şi el cum de nu sunt încă legat. La internet nu eu. Bărbatul tânăr şi amabil de acolo, mi-a dat un bileţel şi m-a trimis înapoi în lumea rea cu asigurarea că va veni echipa să mă lege la stâlp.
– Când?
– Asta nu ştiu, în două-trei zile. Eu las nota şi ei vor veni, să fiţi sigur!
Nu puteam să mai aştept, aşa că am pornit din nou în galop prin oraş. Trebuia să las afişe, să văd cum au ieşit coperţile şi atunci din nou am regretat a suta oară că mi s-a furat bicicleta. Au mai trecut trei-patru zile şi cum meşterii nu se arătau, m-am arătat eu la agenţia de lângă gară.
„- Acum fac scandal!” mi-am spus foarte supărat, dar când am intrat, pe prima uşă la dreapta, muierea, căci ea era la birou, s-a răstit la mine:
– Ce tot vrei domne? Am spus să aştepţi că vor veni, deci aşteaptă!
Şi eu care aveam de gând să fac scandal, am plecat repede să nu sară aia la mine şi să iasă cu scandal. Desigur că şefii ei au selecţionat-o atent pentru acel post de mare răspundere. Am mai aşteptat un timp, cartea am scris-o cu capul şi mi-am rezolvat treburile cu picioarele, sau invers, dar totuşi eu doream să am internet pentru care am făcut un contract cinstit şi deşi nu prea am bani, am plătit mereu la timp, deci mi-am onorat partea mea de angajament. Aşadar, hai din nou la ei, prima uşă pe dreapta, şi la birou… nu era muierea. Era un domn înalt care m-a ascultat atent, m-a căutat pe calculator şi mi-a dat dreptate. Deci să aştept că trebuie să vină băieţii. Mi-am pierdut timp şi linişte, soţia mea care este reprezentantă Avon la fel, mai mult, am pierdut şi bani pentru că nu şi-a putut respecta angajamentele şi încă trebuia să mai aştept.
„- Bine, să văd până unde se poate ajunge!” mi-am spus şi am plecat.
Într-o zi m-am revoltat a câta oară şi am pornit din nou spre caseria de lângă gară dar când traversam pe strada Strungului, o  stradă din apropiere, o maşină în viteză era să mă facă zob. Dacă mă călca atunci mă scăpam şi eu de ei dar şi ei de mine pentru că era tocmai maşina de intervenţii de la firma de cablu şi internet. I-am recunoscut după însemnele de pe maşină şi după scara de pe portbagajul de sus. Cu toate că era să fiu schilodit, atunci m-am bucurat: „- Să vezi că la mine vin băieţii!” şi am fugit acasă, dar am fugit degeaba. Mai sunt amărâţi pe lumea asta nu numai noi. Şi a mai trecut o vreme…
Se apropia timpul să plec la ţară la Cacova cu problemele mele şi soţia urma să mă ducă cu maşina deoarece aveam bagaj. Am ales ziua de vineri 15 august pentru plecare. Aveam totul pregătit când în dimineaţa de joi, mă sună muierea de la firma de cablu şi internet să mă întrebe la ce oră puteau să vină a doua zi cei care „să ne lege”.
– După ora 12 e bine? am încercat să fiu cât mai drăguţ ca nu cumva să o supăr.
– E bine, mi-a răspuns şi ea drăguţă.
„- Deci lumea nu e aşa de rea cum o văd eu!” m-am gândit şi am uitat de toate cele câte am pătimit. A doua zi, soţia m-a dus la Cacova şi s-a întors repede acasă pentru că trebuia să vină acele persoane sus-puse care „ne vor lega” la contact cu lumea largă. Seara am sunat acasă:
– Merge netul, mama?
– Nu au venit…
– Mânca…, era să spun, dar m-am oprit la timp.
Vorbeam totuşi cu soţia nu cu prietenii mei, golanii din cartierul Lazaret. Luni, din nou mă sună muierea de la prima uşă pe dreapta şi mă întreabă dacă pot să vină băieţii marţi după ora 14.
– Dar de ce nu au venit vineri cum ne-aţi anunţat, şi am stat după dumneavoastră?
Am auzit-o cum râde batjocoritor în telefon şi abia atunci mi-am dat seama. Vineri în 15 august a fost sfânta Maria şi probabil că băieţii au lucrat pe la nişte Mării. Desigur că râsul ei muieresc m-a aprins şi era cât pe ce să mă pornesc într-o suită de înjurături cu sfinţi şi orchestră dar prudenţa m-a bătut pe umăr şi m-a avertizat că pot să pierd legarea de stâlp pentru tot anul. Aşa că m-am calmat repede cea ce nu prea fac de obicei şi am întrebat cu un glas pe care nu mi l-am recunoscut nici eu:
– Dar vor veni mâine?
– Sigur, după ora 14! a chicotit ea ştrengăreşte.
Au venit în 19 august, s-au chinuit, au legat ce trebuia şi soţia mea a putut să beneficieze de această minune a zilelor noastre. De câte ori vorbeam cu ea la telefon, de la Cacova, nu uitam să o întreb cum merge internetul.
– Bine, cum să meargă!
La o săptămână am venit acasă după alimente şi după o baie faină, m-am instalat ca un paşă mai mic la calculator să îmi verific mesajele. Şi… din cauza mutatului mi s-a stricat ceva la calculator. Să mă urc pe pereţi nu altceva, fugeam prin casă şi dădeam toată vina pe toată lumea numai pe mine nu. Am plecat din nou la ţară supărat şi urma să vină întruna din zile prietenul nostru Gabi Martinescu să vadă de calculator. A venit, l-a văzut, l-a reparat şi Camelia soţia mea m-a sunat:
– Merge! Ai tot ce îţi trebuie atunci când vei veni acasă!
Am venit acasă în dimineaţa de 5 septembrie ziua lansării de carte, am mâncat, m-am lăfăit o oră în vană, m-am mai sucit, m-am învârtit, şi până la urmă am plecat în oraş pentru a nu mai încurca pe soţia mea Camelia care făcea mâncare. După-amiaza la ora 17, după lansare, am avut o mică festivitate şi seara acasă mi-am citit cele câteva sute de mesaje, câte mi s-au strâns între timp. A doua zi m-am întors în sat şi mi-am văzut de treabă liniştit. Am crezut că totul este în regulă şi nu o să mai am probleme măcar din partea firmei care ne serveşte sub bot cablu şi internet, adică nu din partea firmei, ci a muierii ăleia. Aşa am crezut atunci.
Până să îmi termin treaba din satul Cacova veneam acasă cam la trei zile după alimente. Veneam cu trenul, pe acasă totul era în regulă şi eram fericit. Intram pe internet îmi rezolvam mesajele, la unele, cele de felicitare pentru lansare sau la cererile de carte din ţară sau străinătate, răspundeam şi apoi fuga înapoi în sat unde aveam raiul de pe pământ. Pot să spun că acolo în acel liniştit sat de munte, am scris nişte schiţe destul de frumoase şi am pornit un nou roman, am cunoscut-o oameni adevăraţi şi printre ei pe pictoriţa Sena Stănişor, vecina de peste drum, căreia i-am dăruit nişte cărţi de-ale mele, iar ea mi-a dăruit trei acuarele, două pânze şi trei icoane pe sticlă din care una superbă semnată Picu Pătruţ. Într-o zi, când stăteam cu coatele pe pridvorul casei şi priveam frumuseţea naturii, mi-a sunat telefonul mobil. Furat de peisaj, nici nu m-am uitat pe ecranul aparatului să văd cine mă sună şi am apăsat tasta verde:
– Alo!
– Bună ziua domnu’, suntem de la firma cutare de cablu şi internet.
Dintr-o dată în urechile mele mari şi clăpăuge mi-a sunat glasul muierii de după uşa prima la dreapta şi m-am speriat:
„- Gata, ăştia-mi taie internetul. S-a făcut o tragere la sorţi pe cine să taie, şi normal că am ieşit eu!”
– Alo, mai sunteţi?
– Sunt dar nu mai ştiu cât timp, dacă vreţi să mă tăiaţi! Ce am făcut?
Muierea a râs îngereşte:
– Nu aţi făcut nimic, am vrut numai să vă întreb dacă mai aveţi probleme cu internetul!
Ce voce domne, ce clinchet cristalin, ce încântare să auzi asemenea triluri spuse de o fiinţă diafană. M-am muiat ca o piftie de cocoş pusă la soare în toiul verii şi eram pe punctul să cânt ode celui de sus dar riscam să o supăr pe acea fiinţă superioară aşa că am răspuns:
– Merge de ce să nu meargă! Sunteţi o firmă serioasă şi să vă dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă, numere la loto, patroni mai bogaţi şi iubiţi bărbaţi!
– Bine-bine şi în rest, ce mai faceţi? Mai sunteţi supăraţi pe noi pentru acea mică întârziere, domnu’?
– Cine, io? Păi eu n-am fost supărat pe… să moară… pardon vă rog să mă scuzaţi.
– Atunci, e bine! şi a râs aşa ca atunci după Sfânta Mărie, când ne-au pasat băieţii meşteri din motive de sfântă.
De obicei sunt credul atunci când sunt tras pe sfoară de o persoană care îmi vorbeşte mieros, dar pot fi înşelat doar de maxim două ori, pe urmă devin prudent. Atunci, parcă cineva rău mi-a astupat urechile clăpăuge şi nu am auzit râsul acela care trebuia să mă pună în gardă. Duduia a mai ciripit câte ceva, am mai mormăit şi eu cât de dulce am putut şi înainte să îmi închidă am întrebat:
– Factura, îmi va veni la noua adresă, nu?
– Sigur, aşa e normal.
Ce mai, eram fericit. Chiar mă gândeam să las tot ce aveam în lucru şi să încep să scriu o odă a funcţionarelor de treabă, dar am amânat acest proiect şi acum mă felicit că nu l-am început. Pe la începutul lunii octombrie, mi-am terminat treaba la Cacova şi am revenit acasă, de data asta de tot. Am revenit pe seară şi nu am intrat direct la calculator, întâi am discutat cu soţia despre ultimele evenimente, am mâncat, am făcut un duş şi apoi cu haine lejere de casă pe mine, m-am aşezat în faţa monitorului. După nici un minut am strigat disperat:
– Camelia, ţie îţi merge netul?
– Cred că da, nu am intrat de ieri şi ieri… mergea.
M-am liniştit, pentru că s-a mai întâmplat asta de multe ori aşa că am scos modemul din priză şi l-am lăsat cinci minute. Aşa făceam de obicei şi acum după ce l-am repus în priză am alergat la calculator şi:
– Camelia, nu merge!
Intră şi soţia mea pe laptop-ul ei şi într-adevăr, nu aveam internet. Iau telefonul şi sun la un vecin care avea şi el internet la aceiaşi firmă, iar la el mergea. Ies în stradă să văd dacă nu a venit cineva şi mi-a tăiat firul de la stâlp, dar firul era acolo. Nici nu avea cum să îl taie decât dacă se căţăra pe zid. Îmi spun:
– E clar, au ceva numai cu mine!
Din nou m-am repezit pe telefon şi îl sun pe prietenul Gabi Martinescu:
– Gabi…
Probabil că respiram prea repede că Gabi m-a întrebat:
– Ce ai nebune, te aleargă Camelia prin casă?
– Nu mă, nu am internet ce să fac?
– A, numai atât?
– Ce mă, nu ajunge?
– Ai scos modemul din priză?
– Scos.
– L-ai lăsat câte-va minute?
– Lăsat. Auzi Gabi, nu poate să facă bandiţii ăia ceva să nu am internet numai eu?
– Bă, aşa ceva nu se poate.
– Şi eu ce mă fac?
– Dă telefon şi spurcă-i bine.
La asta nu m-am gândit aşa că am sunat. Mi-a răspuns un glas bărbătesc care, calm, mi-a dat voie să îi spurc bine pe toţi în frunte cu muierea aia, apoi după ce am plâns puţin la telefon, m-a întrebat ce mă doare. Cred că cei de lângă telefonul de noapte de la acea firmă, au de-a face cu mulţi ţăcăniţi de aceia sunt aşa de calmi. Mi-a cerut datele, a verificat şi într-un târziu m-a anunţat că nu aveam abonamentul plătit şi de aceia mi s-a sistat temporar abonamentul.
– Ce?
– Ce aţi auzit. Veniţi mâine la noi şi vă clarificaţi situaţia.
– Ce?
Vorbeam singur pentru că omul deja a închis telefonul şi s-a băgat la somn. Nu mai era nimic de făcut până a doua zi aşa că am ţinut sfat de taină cu soţia, sfat la care participa şi căţelul nostru Loto.
– Mă duc eu mâine acolo, îmi spune soţia mea. Tu iar te enervezi şi mai strici ceva.
– Ham-ham, a fost de acord Loto.
– Tu să taci, m-am răstit la căţel. De câte ori mi-ai ros firele când erai mic, şi sunam la ăia să vină. Poate numai din cauza ta ne urăsc, pentru că i-am plimbat de degeaba când locuiam dincolo.
A doua zi, soţia mea a fost la ei şi a plătit. Ba chiar a plătit o lună în avans şi a venit acasă nervoasă foc.
– Ce ai mama?
– Auzi, tu mai vrei să o gâtui pe aia de la dispeceratul oficiului de lângă gară?
– Nu mama, mi-a trecut. De ce?
Şi mi-a povestit:
– Am intrat să plătesc şi la casierie era o femeie înaintea mea. Femeia, avea de plătit o restanţă de trei luni, a plătit şi a plecat. Am întrebat casiera, o femeie drăguţă, dacă clientei de mai înainte i-a fost oprit cablu şi internetul pentru o aşa mare întârziere, şi femeia mi-a răspuns că nu. Chiar mai sunt şi alţii cu restanţe care vin şi plătesc după mai multe luni.
– Şi noi, cât am depăşit termenul de plată mama?
– Exceptând perioada cât nu am avut internetul, am depăşit cu o jumătate de lună.
– Mâncam…
– Te rog, aşa să vorbeşti la pescuit cu golanii tăi, nu în prezenţa lui Loto!
– Bine mama. Şi?
– Păi chiar şi casiera s-a mirat cum de am fost blocaţi numai pentru atâta timp şi a intrat pe o uşă să întrebe care e cauza.
– Prima pe dreapta, nu?
– Da, prima uşă pe dreapta.
– Şi ai văzut-o pe muiere?
– Eu nu am intrat dar am auzit-o vorbind. Casiera a întrebat-o de ce a oprit chiar la noi care aveam o întârziere mică şi muierea s-a dovedit a fi chiar muiere când a răspuns că aşa a vrut ea, după care a râs batjocoritor.
– Şi nu ai dat buzna, mama?
– Nu dragă pentru că eu am un câine de crescut dar îţi las ţie plăcerea asta, deşi…
– Deşi, ce?
– Lasă dragă, că te cunosc eu bine ce poţi!
– Aha, deci!
Să nu fi văzut şi auzit atunci ce m-am certat cu pereţii, cu căţelul, cu ghivecele de flori, cu mobila, dar ceartă nu aşa şi eram pe punctul să sun la poliţie ca să vină un echipaj care să mă oprească din drum să nu fac crimă de om, nu de om, de muiere. Auzeam în urechi râsul acela muieresc şi batjocoritor aşa că nu am mai stat pe gânduri şi am plecat ca o vijelie spre agenţia de lângă gară. După ce am trântit uşa numai aşa să se audă până în gară, am auzit-o pe soţia mea:
– Să nu uiţi să cumperi şi pâine!
De pâine îmi ardea mie, un viitor criminal, care monologam în gând din mers:
„- O omor, îi dau un cap în gură, un pumn în stomac şi un şpiţ acolo în podoaba muierească, împing biroul peste ea apoi îi dau cu scaunul în cap, şi după ce o strâng de gât şi mătur cu ea toată piaţa gării, îi bat obrazul:
– Ce ţi-am făcut eu şi familia mea, muierea naibii! Am să dau firma în judecată pentru că prin tine, o muiere dată dracului care a prins boală pe noi nici eu nu ştiu de ce, mi-am distrus nervii şi liniştea. Să te dea afară patronii şi să ajungi să vinzi la chioşcuri, nu să te lăfăi la un birou şi să râzi batjocoritor de clienţi care plătesc, mânca…!”
Pe drumul spre gară m-am întâlnit cu Costică, un prieten vechi şi am intrat la o bere. Am povestit berea, am mai povestit încă una şi la întoarcerea spre casă mi-am amintit că trebuia să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine, am cumpărat şi ţigări şi povestea cu muierea de la internet am uitat-o cum îi uit de multe ori pe cei care îmi fac rău. Am uitat până va începe din nou, pentru că de atunci nu au trecut decât puţin timp şi…
 
          Ioan Crişan

P.S.: Cele de mai sus nu sunt inventate, aşa cum sunt multe dintre schiţele mele. Muierea aceia a existat şi mai există încă pentru că în seara de 10 noiembrie 2008 din nou am rămas fără internet pe motiv de neplată a unei restanţe din luna a VII-a, iar factura ultimă pe care a plătit-o soţia mea este pentru luna a X-a. Este de râsul corului ce motive mai găseşte muierea şi cei de acolo, să se joace cu nervi, timpul şi banii noştri. Domnilor din conducerea firmei, nu sunt procesoman şi speram că nu voi fi niciodată, dar acum cred că vă aşteaptă un proces tare drăguţ iscat de istericalele sau poate interesele ascunse ale unei angajate căreia i s-a pus pata pe mine sau pe familia mea. Ne vedem în curând… acolo!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*