Editorial

Mistretii bipezi, la distractie si în administratie

Dacă este să judecăm după aspectul fizic şi lăcomia nepotului mătuşii Tamara, acele omoruri inutile pot să fie încadrate, criminalistic, […]

Dacă este să judecăm după aspectul fizic şi lăcomia nepotului mătuşii Tamara, acele omoruri inutile pot să fie încadrate, criminalistic, la categoria fratricid! De atunci a început nebunia care trebuie să ne îngreţoşeze în prima lună a fiecărui an, indiferent că citim presa sau deschidem televizorul. Ceauşescu, care a fost înfierat pentru vânătorile sale „cu mânie democratică”, fiindcă „proletară” nu-i mai putem spune, era un amator, dacă raportăm trofeele lui la munţii de cadavre rezultate din defularea unor bătrânei parveniţi şi impotenţi, dar plin de bani, colectaţi de prin Europa de către cel pe care odată îl stimasem ca jucător de tenis şi finalist în trei ediţii ale Cupei Davis. Ce diferenţă este între vânat şi vânător? Dacă judecăm după comportament, putem afirma, liniştiţi: niciuna! Mistreţul sau porcul sălbatic (denumit ştiinţific Sus scrofa attila) este un animal mamifer şi omnivor, care se asociază în grupuri (ciurde). Produc stricăciuni în culturile de porumb şi cartofi de la marginea pădurilor, acestea fiind uneori distruse în totalitate. Lăcomia acestui animal sălbatic a fost transmisă genetic şi urmaşului său, porcul domestic. Cu termenii subliniaţi intenţionat pot fi caracterizaţi şi vânătorii de la Balc, nu doar animalul vânat de ei. Să nu fim înţeleşi greşit. Nu avem nimic împotriva vânatului sportiv, atunci când acesta se desfăşoară în condiţii de fair-play şi animalul are şanse egale cu vânătorul! Însă, ceea ce se întâmplă an de an la Balc nu are nimic în comun cu canoanele vânatului sportiv. Mistreţii măcelăriţi – nu vânaţi! – la Balc sunt crescuţi, începând cu un an înainte de „vânătoare”, în spaţii închise, fiind hrăniţi de către îngrijitori şi deveniţi astfel pe jumătate domesticiţi. Am înţeles că unii au fost aduşi de la astfel de crescătorii din Ungaria. Ei şi-au pierdut din abilităţile şi capacităţile de sălbăticiuni (instinct de conservare, miros, auz, văz sau mobilitate) devenind în felul acesta o pradă uşoară pentru orice ageamiu în ale vânatului. Animalele nu au nici o şansă de scăpare, mai ales că nici nu au unde să fugă atunci când sunt încolţite de gonaci (hăitaşi) şi „vânători”, spaţiul restrâns de ,,vânătoare” fiind împrejmuit cu garduri. „Vânătoarea” aceasta, prin care parveniţii Europei vor să simtă ceva din nobleţea aristocraţiei autentice, este similară cu mitralierea unor porci domestici în grajdul unei ferme. Deşi tema este dureroasă pentru lumea civilizată, motiv pentru care aşa-zisa vânătoare se desfăşoară in România, alte ţări europene neacceptând astfel de masacre pe teritoriile lor, subiectul a fost abordat de unii ironic, dar tot pe ideea că nu există deosebiri între vânatul de la Balc şi aşa-zişii „vânători cu ştaif” invitaţi de Ţiriac Ion, tatăl aurolacului cu acelaşi nume şi prenume, ultimul bisat, de parcă a fost bâlbâit popa care l-a botezat. Am savurat un pamflet cules de pe site-ul Daily Cotcodac (http://www.dailycotcodac.ro/), intitulat „Mistreţul cu ceas de argint” şi semnat de Julius Constantinescu. Îl reproducem, în virtutea „hazului de necaz”, atât de specific românesc, dar şi pentru a vă descreţi puţin frunţile înaintea lecturării restului de articole, proprii unei reviste de atitudine şi luptă împotriva corupţiei, aşa cum este „Justiţiarul sibian”, care prezintă ticăloşia şi nimicnicia umană, reprezentate de indivizi care încalcă toate poruncile biblice, „oameni” fără Dumnezeu şi fără tată, fără mamă, atunci când trebuie să-şi atingă scopurile mârşave. Iată textul, care nouă ne-a plăcut: „Sâmbătă noaptea, am visat că am fost la vânătoare. În realitate n-am vânat niciodată, dar în vis mi s-a părut foarte mişto, am trăit senzaţii cu adevărat unice. Se făcea că eram la Balc şi vânam mistreţi cu nişte amici. Primul porc pe care l-am împuşcat a fost un porc imens, cu mustăţi; atins de glonţ, a guiţat de moarte, aşa, ca şi cum ar fi fost silit să dea bani, şi şi-a dat duhul, înroşind zăpada cu sângele care i se scurgea din trup. Am călcat nepăsător peste el şi am continuat să gonesc şi să dobor mistreţi. Următorul porc pe care l-am împuşcat a fost un neamţ de 60 de ani, preşedintele unei corporaţii multinaţionale din domeniul plasamentelor financiare. Nici ăsta n-a ştiut să moară cu demnitate: a umplut pădurea cu guiţatul lui sfâşietor, a încercat să mă cumpere, îmi pupa picioarele şi grohăia că mă face general manager pentru divizia Europa de Est, numai să-l las în viaţă. Avea doi copilaşi acasă şi unul de la o secretară poloneză de la sucursala din Varşovia. I-am promis că o să am grijă de copilaşi şi de secretara poloneză şi i-am tras un glonţ între ochi. Între timp, prietenii mei chiuiau ca nebunii: răniseră un exemplar superb de miliardar elveţian şi acum goneau pe urmele lui. Miliardarul încercase să se facă nevăzut în desiş, însă i-am tăiat calea şi i-am proptit ţeava puştii în rât: „Unde vroiai să fugi, porcule?”. Deşi grav rănit, porcul s-a ridicat în picioare şi a început să ţipe isteric: „Daţi-mi drumul! Sunt cetăţean elveţian! Sunt investitor! Am drepturi!”. I-am dat, scurt, un bocanc în gură: „Ai pe mă-ta! De ce n-ai rămas în Elveţia atunci, porcule? Îţi spun eu de ce, fiindcă acolo n-ai voie nici să guiţi!”. L-am executat fără nici cea mai mică remuşcare: un porc mai puţin pe lume. Duminică spre seară, l-am văzut pe porcul cel mare, cu mustăţi. Era bine mersi, n-avea nici pe dracu’, se plimba cu Mercedesul pe Calea Victoriei. Pentru că, şi dacă rumânii ar trage în el cu rachete balistice, nimic nu poate trece de un asemenea şorici.

Mistreţi pe două picioare întâlnim, din păcate, la tot pasul. Ei pot să fie mistreţi de rând, dar şi oameni de afaceri, nu neapărat cu  ,,puşcă şi curea lată”, participanţi la „vânători” de fraţi patrupezi, ci şi politicieni, formatori de opinie, vedete din lumea artistică, sportivi, ş.a.m.d.. Mistreţul de rând se rezumă doar la acte de vandalism şi dovezi de nesimţire, ca de exemplu: zgârierea maşinii vecinului din invidie, distrugerea băncilor din parcuri şi a leagănelor de la locurile de joacă pentru copii, aruncarea gunoaielor pe jos sau la un metru de tomberon. Mistreţii obişnuiţi vorbesc tare şi porcos, pentru a atrage atenţia scroafelor tinere în călduri şi a se evidenţia astfel în cadrul ciurdei. Ei scuipă pe trotuar şi râgâie în public, ca să nu existe dubii privind specia din care fac parte. Atunci când sunt în turmă, nesimţirea şi tupeul sunt mai accentuate, ele crescând direct proporţional cu numărul membrilor de acelaşi soi care se grupează. Sunt şi mistreţi cu şcoală, care au ridicat mârlănia şi vulgaritatea la rang academic. Aceştia trebuie să-şi expună blana, dar mai ales colţii de argint „pe sticlă” pentru a influenţa mistreţul de rând şi a-i forma opinia, fiindcă mistreţii nu au gândire proprie, ei acţionând la un loc cu restul turmei şi luând exemple de la vierii grohăitori pe ecran şi scroafele bătrâne care le ţin isonul.

Tipică pentru mistreţi este nesimţirea, susţinută de tupeul cu care dau buzna în casele oamenilor prin intermediul „ochiului magic” al televizorului, ca să vedem cu toţii câtă prostie şi incultură poate încăpea într-un şorici sau altul. Un godac din acesta, tânăr şi fără prea multă carte, apare des pe un post local de televiziune, unde invită mai mulţi indivizi, în special politicieni şi primari, ca să vedem cu toţii câtă democraţie pe pâine poate fi servită în ţara aceasta atât de greu încercată. Păi, cum Dumnezeu să nu fie democraţie, dacă nu trebuie să ai prea mulţi neuroni sub freza de mistreţ pentru ca restul turmei, adunate în studio, să te aplaude la comandă, chit că ai grohăit platitudini sau bazaconii. Este destul să râzi tâmp în deschidere, să mai şi răcneşti „doamnelor şi domnilor”, fiindcă aşa face un mistreţ mai cunoscut pe acelaşi post de televiziune, dar la nivel naţional, că prinde la turmă şi are audienţă mare printre mistreţii mâncători de seminţe şi băutori de bere. Mai faci nişte glumiţe deşuchiate şi răsuflate, mai dai din mâini că ai epuizat puţinele cuvinte din vocabularul propriu şi…gata! Este suficient  pentru ca alţi mistreţi, colegi de branşă, să te declare „vedetă”. „Normal” ca tu, mistreţ fiţos, îmbrăcat în „uniformă” de mason, cu cămaşă albastră şi cravată roşie, să chiar crezi că-i aşa! La una din emisiunile godacului cu pricina a fost invitat însuşi marele om politic Klaus Iohannis, cel care a fost prezentat în colecţia vestimentară de toamnă a anului trecut pe post de haină de vreme rea pentru poporul român şi „salvator al naţiunii”. Pe domnul primar nu putem să-l facem porc mistreţ, deoarece dânsul nu este sălbatic, iar „echipa” cu care a defilat prin turnee la Bucureşti şi Timişoara era una selectă, chiar dacă în ultima localitate a fost huiduită şi bombardată cu ouă. Spre surprinderea noastră, godacul-prezentator a pus o întrebare delicată. Şi anume, dacă Herr primar se consideră învins, după eşecul în alegeri al echipei care l-a susţinut pe post de proiect, fiindcă aceasta era parola magică în campania electorală: „proiectul Iohannis”. Destul de iritat de întrebare – cu toate că o ştia dinainte de transmisia în direct! -, domnul premier de o noapte a răspuns că nu, nu consideră ca pe o înfrângere personală faptul că „echipa” din care făcea parte a suferit un insucces, fiindcă el nu a candidat. Adică doar ceilalţi coechipieri au pierdut, dar el, „mascota echipei”, nu! Un răspuns tipic pentru Iohannis, obişnuit să cadă veşnic în picioare, ca pisica. Acesta da tupeu, l-a întrecut până şi pe mistreţul tânăr de alături! O ghiduşie mai mare ne-a fost dat să auzim doar după alegeri, când acelaşi primar a declarat că sibienii au votat cu Băsescu, doar ca să nu devină Klaus prim-ministru şi să plece la Bucureşti. Deci votul contra echipei susţinătoare a „proiectului Iohannis”, a fost în favoarea celui cu nume de proiect! Domnul primar chiar ne crede tâmpiţi sau mistreţi pe toţi, că altă explicaţie nu găsim pentru dezinvoltura cu care acesta transformă o înfrângere evidentă în succes şi cum un vot de blam, împotriva lui, poate să devină un  act de susţinere! O interpretare demnă să fie cuprinsă în „Manualul manipulatorului cu mintea odihnită”, fiind în ton cu „flacăra violetă” a hrebenciucilor din fosta lui echipă, prezentată şi aceea ca un argument la fel de „solid” pentru a motiva eşecul. Şi, de parcă nu ar fi fost suficiente aceste fandoseli penibile, cel mai ipocrit individ pe care ne-a fost dat să-l vedem a încercat să dreagă umilinţa înfrângerii şi cu gogoriţa „scrisorii de ameninţare”. PENIBIL! Acest singur termen spune tot, la fel ca şi cuvântul PROSTĂNAC, foarte uzitat în ultima vreme. Doar oamenii taraţi psihic sau cei fără caracter nu pot suporta înfrângerile şi caută justificări ridicole.

Cu aceeaşi crasă atitudine de tip mistreţ, cu o făţărnicie de-a dreptul nesimţită, a fost înfăţişat în presa sibiană şi „Raportul de activitate al primarului Iohannis pe anul 2009″. Acolo sunt prezentate, în nota deja cunoscută, o serie de nereuşite ca fiind „măreţe realizări”. Raportări la fel de mincinoase ca pe vremea lui Ceauşescu! Păzit de poliţia comunitară, mai ceva decât era „nea Nicu”, marele conducător trâmbiţează, din inaccesibilul său turn de fildeş, către „poporul sibian” realizări pe toate planurile, de parcă noi , cei care trăim în acest oraş nu vedem aspectul execrabil al străzilor pe care circulăm zilnic. Se vorbeşte despre „un nou concept în transportul public”, în timp ce călătorii îngheaţă prin staţii, atunci când nu stau ca sardelele în autobuzele tot mai rare şi bombăne că, pe lângă frecvenţa tot mai redusă a autobuzelor, au dispărut şi legăturile dintre cartiere prin scurtarea liniilor, fiind nevoie de două maşini pentru a ajunge dintr-o parte în alta a oraşului. Dar, cea mai mare prostie a anului trecut, la „rubrica” transport în comun, a fost, de departe, renunţarea la troleibuze. Adică la acel mijloc de transport nepoluant, silenţios şi fiabil pentru care alţi primari se dau peste cap ca să-l introducă în comunităţile pe care le gospodăresc! Se prezintă cu neruşinare crearea de noi locuri de parcare, când de fapt s-a îngustat carosabilul prin trasarea cu vopsea a locurilor de parcare pe un sens de mers, incomodând traficul. Se face mare caz de turism, cu toate că acesta este în regres clar pe plan mondial, dar, le fel, se raportează cifre mincinoase, cu abundenţă de vizitatori, deşi hotelurile sunt goale şi bate vântul prin ele. Realizările din anul 2009 sunt magnifice, dar lipsesc cu desăvârşire, cum ar spune Caragiale, dacă ar trage o tură prin oraşul nostru.

Sibienii nu mai înghit să fie minţiţi la infinit şi nici nu mai sunt aşa sensibili la manipulare. S-a văzut chiar la cele două runde de alegeri, de la sfârşitul anului trecut, când nu au votat în majoritate cu Băsescu  nu „pentru ca să nu plece Iohannis”, ci pur şi simplu pentru că s-au săturat de manevrele politicianiste ale acestuia din urmă, realizând că pentru cel ales de ei este mai important interesul propriu, decât cel al comunităţii pe care o reprezintă. Mulţi au înţeles că primarul a exploatat capitalul de imagine al oraşului în folos propriu, el arogându-şi totalitatea meritelor pentru schimbările din ultimii ani, de parcă absolut toate le-a făcut de unul singur şi pe banii săi de acasă. S-a cam diluat percepţia aceea pe care au mizat şi iniţiatorii „proiectului Iohannis”, de neamţ cinstit şi independent politic, la fel cum a început să cadă tencuiala de pe casele spoite în anul 2006 pe centru, tot numai pentru poza artistică… A devenit pregnantă doar imaginea unui BMW alb parcat în Piaţa Mare, sfidător şi contrar legii iniţiate de iubitul nostru primar, de un bărbat înalt, cu aspect îngrijit, îmbrăcat cu haine elegante, cumpărate din magazinele vieneze de lux, dar cu apucături de mistreţ balcanic.

 

Justiţiarul sibian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*