Lichele

Lumina vine de la Păltiniș

Numele „Păltiniș” și-a depășit de mult rezonanța pur geografică. Prin șansa de a fi fost asociat ultimilor ani de viață […]

Numele „Păltiniș” și-a depășit de mult rezonanța pur geografică. Prin șansa de a fi fost asociat ultimilor ani de viață și creație ai filozofului Constantin Noica, a devenit un simbol cultural. O destinație de patrimoniu. Schitul și Casa Memorială ce păstrează printre noi spiritul acestui sfânt laic îndeamnă la ieșirea din tiparele societății consumiste și la căutarea, în sinele profund și ascetic, a adevăratului rost pe lumea asta.
Așadar, titlul acestui comentariu, deși ironizează oportunismul unor epigoni, nu-și propune în niciun fel să-l atingă pe Maestru. Nu este vina sa că învățăceii nu au avut materia umana necesară să-i poată urma, și nu doar exploata cu frivolitate, pildele spirituale.

Gabriel Liiceanu, recunoscut ca idolatru al propriilor tegumente, ca un lasciv sacerdot al pomădării, a fost tulburat din leneșa contemplare a perfecțiunii sinelui propriu de un articol manifest publicat în Observatorul Cultural de doamna Carmen Mușat și intitulat „Țara ca o pradă”. Ceea ce l-a trezit, cu o ascuțită migrenă, din serenitatea sa de baobab al junglei literare a fost stilistica acelui articol ce le cerea puțină decență și un pas înapoi „intelectualilor lui Băsescu”; adică exact celor care au girat, cum se demonstrează în aceste zile, un monstruos mecanism de corupție avându-l în vârf chiar pe idolul lor.

Doamna Mușat și-a permis să folosească pentru acea invitație la pălmuire publică o pastișă stilistică a Apelului către Lichele cu care, acum 25 de ani, Gabriel Liiceanu își revendica autoritatea moralizatoare. Turbat că în cazul lui și al amicilor săi de partuză politică apelul doamnei Mușat sună chiar mai bine și mai îndreptățit decât apelul său original, și-a propus să dea o replică usturătoare.

Întâi și-a ales un titlu de mare emoliență – „Despre neajunsul de a scuipa în sus” – după care a flegmat după cum urmează: „Înainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți și voi mâna și scrieți un Jurnalul de la Păltiniș”. Iată oportunismul de epigon la care mă refeream: cățărarea pe renumele Păltinișului și o poză statuară în cârca lui Constantin Noica: el, corpolentul Liiceanu, adevăratul Alexandru cel Mare iar celălalt, plăpândul Noica, un troglodit Bucifal de recuzită.
Tehnica de ripostă a lui Gabriel Liiceanu , când cineva îi atinge gingașele egoisme și infatuări, depinde de agresor. Dacă acesta este Traian Băsescu, care îi spune că „școala românească scoate tâmpiți”, râde mânzește și pune iute de-un nou panegiric prezidențial, pornind de la genialitatea constatării. Dacă acesta este Dinu Patriciu (http://www.realitatea.net/dinu-patriciu-despre-liiceanu-astazi-lauda-scroafa-cu-aptitudini-de-a-se-catara-in-copac_804986.html) tace mâlc, cu temeritate, ținându-și respirația ca nu cumva mai răul să urmeze răului. În schimb, dacă agresorul este un pârlit fără spate și fără pârghii, umblă deîndată la conservele de elocință spre a-l desființa pe cât posibil. Conspiră cu zeii, atacă cu grecii, ucide cu Heidegger. Dar pe cine ucide domnul Liiceanu cu Heidegger? Nu cumva pe sine însuși? Căci Heidegger a scris “Sein und Zeit” (“Ființă și timp”), nu el. El doar l-a tradus.
Cu adversari precum Ovidiu Șimonca, mai puțin bibliografiați, Gabriel Liiceanu se dă olimpian. „Ce operă ai tu ca să mă critici pe mine”? „Pune mâna și scrie și tu un „Jurnalul de la Păltiniș” și după aia…”. Un subterfugiu de grav impas argumentativ atunci când în discuție sunt omul și opțiunile sale politice, nu opera.

Bineînțeles că, știind lipsa de condiție (nu doar fizică) a coechipierului său de băsism, văzându-l pe acesta cum s-a pornit să scuipe nu doar în jos ci și în sus, la marginea ringului se arată și Andrei Pleșu. Încins cu un prosop peste gât, pentru orice eventualitate. Grăiește, ca la gale, mai mult din fente și eschive:
„Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea şi să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie şi de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate.
Am citit, de curînd, şi un text care promitea intelectualilor „băsişti” că, dacă se vor căi, lumea se va întoarce, poate, şi la cărţile lor. Mai curînd aş fi preocupat de şansa oferită publicului de a se întoarce la cărţile „anti-băsiştilor”, ale „jurnaliştilor culturali”. Care cărţi”?

Și Pleșu, și Liiceanu se simt îndreptățiți ca, într-un dialog despre morală și moralitate, să introducă criteriul operei. De ce? Pentru că, în cazul de față, le convine. Și pentru că nu au argumente să-și apere altfel filistinismul și oportunismul. S-a văzut asta atunci când, Herta Muller, lipsindu-i de pretextul superiorității prin operă (că doar nu puteau avea tupeul de a se auto-pretinde deasupra unui laureat de Nobel) i-a numărat în picioare de buimăciți ce erau. De fapt, prin polemica în care au intrat cu Ovidiu Șimonca, și-au ridiculizat singuri infatuarea. Sau consideri pe cineva un nimeni, și atunci nu-l bagi în seamă, sau îl bagi in seamă răspunzându-i și atunci, a-l combate cu argumentul că e un nimeni, te face de-a dreptul caraghios.

Recitiți ce spune domnul Pleșu, cu o involuntară auto-ironie: „Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea şi să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie şi de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate”.
Se confirmă încă o dată că adevărurile cele mai prețioase vin din gurile marilor mincinoși. Și domnul Liiceanu și domnul Pleșu, la câte isprăvi de ploconeală și arivism s-au făcut părtași în tumultul României postrevoluționare, au dobândit o credibilitate tocmai bună de a-i dăscăli pe alții. Dac-ar fi după criteriul ăsta, demult trebuia trasă cortina peste Dilema Veche și peste alte tribune de băsism subtire.

Îmi imaginez uneori, amuzat, o confruntare între trioul anticomunist Pleșu – Liiceanu – Tismăneanu pe de o parte și comunistul Mihail Sadoveanu pe de altă parte. La operă, îi bate Sadoveanu singur, pe toți trei la un loc, mai ceva ca un vizitiu de troică, beat, gloabele sale împiedicate. Și, credeți-mă, nu doar cantitativ. Cum să-l combați pe Sadoveanu pentru ce-a făcut când și el a fost regalist ca și ei, și s-a sucit, când și el s-a învârtit de beneficii și demnități politice de la noii stăpâni ca și ei, și s-a înfruptat din plin, când, de fapt, și la operă și la compromisuri performanțele lor au urmat cam aceleași coordonate, doar ordinul de mărime diferind.

Și ar mai fi ceva. Judecata posterității. Optimismul prezentului se dovedește în cele mai multe cazuri exagerat. Ce-a rămas din marele Sadoveanu, cel cu peste 100 de volume publicate, cel comparat de criticii epocii cu Rebreanu și Cezar Petrescu? Foarte puțin în comparație cu aceștia și cu premonițiile apologeților.
Când îl vezi pe Liiceanu aruncându-i lui Șimonca, în față, pomelnic de titluri ca niște scuipați în sus (ca să păstrez rafinamentul intelectual al filozofului abandonard), înțelegi de ce omul acesta nu-l poate duce mai departe pe Noica. Deoarece Noica, pentru el, s-a transformat, cu timpul, din tezaur de nepângărit în agent publicitar purtat, trivial, la butonieră.
Pentru Gabriel Liiceanu, ca și pentru Andrei Pleșu, lumina a ajuns un produs de consum. De consum de viață bună. Nu mai păstrează nimic din noblețea iradiantă a Păltinișului, din fiorul modestiei și al sihăstriei mentorului lor.

Titlul „Lumina vine de la Păltiniș” nu mai are, privind la cei doi frați de complice îmburghezire, încărcătura de speranță și purificare la care l-ar fi îndreptățit numele și personalitatea lui Constantin Noica. El li se potrivește celor doi exact în sensul în care „Lumina vine de la Răsărit” i se potrivește lui Mihail Sadoveanu.

                                                                                            Contele de Saint Germain

Sursa: http://www.conteledesaintgermain.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*