Dosar Justitiarul

Judecatoria din Sibiu, fabrica de adoptii ilegale

Articolul care urmează a fost scris de jurnalistul de investigaţii Valentin Zaschevici şi a fost publicat în “Jurnalul naţional” în...

Articolul care urmează a fost scris de jurnalistul de investigaţii Valentin Zaschevici şi a fost publicat în “Jurnalul naţional” în mai, anul 2000. La vremea respectivă Klaus Iohannis nu era primar şi nici revista “Justiţiarul” nu apăruse. Deşi iniţial Iohannis a recunoscut implicarea sa în adopţii, chiar dacă a minimalizat rolul jucat de familia sa, în prezent neagă cu îndârjire orice implicare, aşa cum a făcut-o la emisiunea lui Robert Turcescu. În urmă cu cinci ani, personal, am prezentat-o pe Maria Iliuţ, bunica copiilor dispăruţi, în Camera Deputaţilor, aceasta fiind audiată de Comisia de Cercetare a Corupţiei, Abuzurilor şi pentru Petiţii. Klaus Iohannis a refuzat să se prezinte la audiere. Înainte de a deveni primar, acesta a promis presei că în anul următor va veni unul dintre părinţii adoptivi pentru care a intermediat înfieri, împreună cu copilul adoptat şi o să-i prezinte mass-mediei sibiene. A fost doar o minciună! Noi deţinem caseta video cu declaraţia lui Iohannis, precum şi alte probe incontestabile, care dovedesc participarea lui şi a soţiei sale într-un grup internaţional de crimă organizată.
În numărul următor voi publica amănunte noi legate de acest caz şi scrisoarea adresată de bunica copiilor preşedintelui Traian Băsescu, după emisiunea de pe B1 TV, din 22 octombrie, în care am prezentat personal acest caz.

Marius Albin MARINESCU

Numeroşi copii au fost înfiaţi în 1990, în condiţii cel puţin suspecte, de familii canadiene. Câte patru-cinci odată, fără nici un control. De atunci, li s-a pierdut urma cu desăvârşire. Lumea crede că micuţii au fost cumpăraţi pe post de “piese de schimb”.

Acest caz, ce se anunţa complicat şi nu lipsit de surprize, a fost descoperit, practic, printr-o întâmplare. Căutând dovezi despre abuzurile lui Klaus Johannis, care intenţiona să pună mână pe nişte imobile din centrul Sibiului, Marius Albin Marinescu, directorul bibliotecii private “Biblion” a aflat despre legătură acestuia cu adopţiile internaţionale.

Cu tenacitate şi certe calităţi de detectiv, insuşite probabil în urmă lecturilor sale, bibliotecarul a strâns primele probe ale afacerii ilegale cu copii pentru Canada. El a aflat cum au plecat din România, în vara lui ‘90, doi soţi canadieni cu patru copii înfiaţi la grămadă. Şi nu a fost un accident, ci un fenomen.

La rândul nostru, putem dovedi că seria de adopţii la care facem referire este în mod flagrant ilegală. De acum înainte e treabă autorităţilor române să ducă anchetă la bun sfârşit, pentru a da de urmă pruncilor “exportaţi” şi, acolo unde este cazul, pentru a-i pedepsi pe cei care au înfăptuit şi au înlesnit această negustorie murdară. În vreme ce aceştia au adunat averi însemnate şi pozează acum în cetateni respectabili, nişte bunici se sting că lumânările, blestemând ziua în care au acceptat să-şi încredinţeze nepoţii străinilor.

Aceşti oameni se învinovăţesc, fiind convinşi că micuţii au ajuns “piese de schimb” pentru alţii. Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să încercăm a afla adevărul, fie şi după zece ani, când memoria oamenilor s-a împuţinat şi multe urme s-au şters.

Am relatat pe larg, în numărul de joi (vezi secţiunea 7Zile), despre tragedia familiei Iliuţ din Răşinari. Vom face câteva precizări, pentru a localiza temporal succesiunea evenimentelor şi pentru a face înţeles mecanismul acestei îngrozitoare afaceri cu copii.

Pe 14 iunie 1990, venind de la o nuntă, beat şi ros de gelozie, Vasile Iliuţ o omoară pe soţia sa, Elena. Conştientizând grozăvia comisă, bărbatul îşi pune capăt zilelor, spânzurându-se de grindă. În urmă lor rămân trei orfani: Elena-Maria (7 ani), Vasile (5 ani) şi Anca (3 ani). Trec doar câteva zile – nici nu se uscaseră florile pe mormintele celor doi nefericiţi, când în sat îşi face apariţia cuplul canadian Alain Roger şi Arlene Dianne Lalande. Nu singuri, ci însoţiţi de familia de profesori sibieni Carmen şi Klaus Johannis.

copii-rasinari1

Rămăşi în grija unei bunici bolnave şi a unui bunic beţiv, cu multe rude împrejur, dar preocupate de propriile necazuri, cei trei copii erau prada ideală. De nenumărate ori, soţii Johannis vin (uneori însoţiţi de viitorii părinţi) pentru a-i convinge pe bătrâni să-şi lase nepoţii să zburde spre un viitor mai bun.

Formalităţile de adopţie au decurs nefiresc de repede. Pe data de 1 august, Parlamentul emitea Legea 11 ce avea să reglementeze adopţiile internaţionale. Canadienii erau deja de vreo două luni în România, pândind apariţia legii. Au studiat piaţă, au ochit familiile “disponibile” cu ajutorul complicilor români.

La două săptămâni de la publicarea legii, Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă 13/1990, încuviinţează înfierea a patru copii-fraţii Iliuţ plus Anda Maria Scutelnicu, în vârstă de patru luni, copilul din flori al unei tinere fără posibilităţi materiale.

Ne asumăm răspunderea de a califica această sentinţă drept ilegală. Iată de ce: Temeiul legal al deciziei prin care instanţa “încuviintează înfierea cu drepturi depline a minorilor (…) este Legea 11/1990, intrată în vigoare cu două săptămâni înainte. Deşi fac trimitere la această lege, magistraţii se pare că nici n-au citit-o.

Aşa a fost posibil că aceştia să eludeze două articole: 2 şi 3. Art 2 prevede “înfiinţarea, ca organism guvernamental, a Comitetului Român pentru Adopţii”. Această structură avea să devină operaţională mult timp după ce a fost înfiinţată. Art. 3 prevede expres că “Străinii sau cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot adopta numai copii aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii şi care nu au putut fi încredinţaţi sau adoptaţi în ţara, în intervalul de cel puţin şase luni de la luarea în evidenţa”.

Este evident: nu e cazul fraţilor Iliuţ, care au rămas orfani cu abia două luni în urmă, care nu au fost instituţionalizaţi nici o zi, nu au fost luaţi în evidenţa nici unei instituţii de protecţie a minorilor. În plus, grefiera avea să consemneze că “adopţia s-a făcut în absenţa reprezentanţilor Autorităţii Tutelare”, parte importantă în orice proces de acest gen, care trebuie să producă documente, precum anchetă socială.

Multe ar avea de spus secretarul primăriei din Răşinari, care a emis nişte documente necesare adopţiei. Când reporterii noştri l-au întrebat despre canadieni, acesta a început să-şi frângă mâinile, dând dovadă de mare nelinişte. Impresia pe care a lăsat-o a fost că are ceva de ascuns faţă de acest subiect. Dacă Poliţia l-ar lua la întrebări mai în amănunt, ar putea afla lucruri interesante.

Nu ştim, în fond, ce documente au mai rămas la dosarul acestei adopţii, aflat în arhiva Tribunalului Sibiu. Date fiind ilegalităţile constatate de noi, n-ar fi de mirare că nici părinţii adoptivi să nu fi adus necesarele documente emise de statul canadian, precum: certificatul privind antecedentele penale; ancheta socială efectuată de autorităţile canadiene în care să se arate opinia acestora cu privire la înfiere şi altele.

Persoanele, care au fost martore la procesul public al încuviinţării adopţiei, ne-au mai semnalat şi un alt aspect interesant. În sala de judecată se mai află o altă familie de canadieni care aveau să infieze nu mai puţin de cinci copii de-odată. Bineînţeles, şi aceşti părinţi adoptivi se cunoşteau bine cu soţii Lalande. Aşadar, într-o singură zi, o instanţă a încuviinţat înfierea a nouă copii de către două familii. Foarte suspect, trebuie s-o recunoaştem.

Mărturii ale altor persoane vin să ne sporească suspiciunile că la Sibiu, în acea perioadă, mult mai mulţi copii au fost încredinţaţi, după o sumară judecată, unor familii din străinătate. De pildă, sătenii din Răşinari ne-au spus de numeroase familii de ţigani care şi-au vândut copiii pe televizoare color aduse de la ajutoare. Urma acestora s-a pierdut însă. Două persoane aveau să ne declare, însă, că au văzut în casa socrilor lui Klaus Johannis un nou-născut, aflat într-un coş de nuiele, ce aştepta să fie luat de o familie din străinatate..

Spre deosebire de poveştile despre cei ce şi-au vândut copiii, trebuie spus că nici Maria Iliuţ şi nici Maria Scutelnicu nu au cerut şi nici nu au primit ceva pentru cei patru copii. Pur şi simplu, în acea conjunctură ele au căutat cu disperare să  le  găsească un  viitor mai bun, plasându-i în familii cu dare de mână, în ţări civilizate.

De atunci, în afara soţilor Johannis, se pare că nimeni n-a mai dat de urma familiei Lalande. Bunica fraţilor Iliuţ le-a scris zeci de scrisori, cerându-le doar să-i confirme că micuţii sunt sănătoşi, să-i trimită o fotografie cu ei, să se mândrească astfel cu ei, să se consoleze că a făcut bine încredinţându-i. În zadar. Nici un răspuns.

Sătenii din Răşinari, care au rude în străinătate, susţin că au aflat de la acestea că micuţii au avut o soartă tragică, ajungând “piese de schimb” pentru alţii. Noi nu băgam mâna în foc pentru aceste veşti, dar observăm că infierile s-au făcut într-o cruntă ilegalitate şi ne întrebăm de ce a fost nevoie de atâta grabă, de atâtea secrete şi minciuni, dacă intenţiile părinţilor adoptivi erau nobile.

Usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase. Interesantă este poziţia profesorului Klaus Johannis, inspectorul şcolar general al Sibiului, faţă de faptele relatate mai sus. Într-o conferinţa de presă convocată de el însuşi, a negat cu vehemenţă faptul că ar fi intermediat înfierea celor trei fraţi.

El a recunoscut că i-a găzduit pe canadieni, că a prestat servicii pentru ei – de şofer şi translator – dar că nu a primit bani pentru aceasta ci numai cadouri. Johannis crede că numele său a fost implicat în acest scandal din cauza unor rivalităţi politice. El nu recunoaşte nici că ar fi îmbrâncit-o, lovind-o cu piciorul în spate, pe bătrână Maria Iliuţ, care l-a căutat la şcoală pentru a-i cere să afle veşti despre nepoţii ei de la canadieni.

Cu toate acestea, bătrâna jură cu mâna pe Biblie că soţii Johannis au minţit-o în 1990, că ei înşişi îşi vor da fetiţa în vârstă de cinci ani, unor străini care vor să o înfieze. Ei bine, ulterior Maria Iliuţ avea să afle că aceştia nu au avut niciodată copii.

 

Valentin Zaschievici

(“Jurnalul Naţional “- mai, anul 2000)

2 Comments

  1. Geta

    Intamplator, din discutie in discutie am aflat de la un coleg de serviciu ca prieteni de-ai sai au doi copii infiati tocmai din Romania. Asta ma face sa cred ca nu este obligatoriu ca cei 4 copii infiati in cazul prezentat mai sus sa fi fost “mancati de vii”. Poate ca a fost sansa lor la o viata mai bune. Nu inseamna ca intentii nesanatoase nu pot exista in varii cazuri.
    Am o alta colega care are 4 copii (de culoare, ea fiind canadianca) infiati, pe langa cei doi facuti de ea. Sunt oameni capabili de astfel de gesturi. Asa cum exista caini de parinti care isi abandoneaza proprii copii la fel de bine exista si oameni cu inima mare care sunt capabili sa iubeasca si sa creasca copii abandonati de altii.
    Ca sa fie clar, eu locuiesc in Canada de 5 ani.

  2. MeMyselfandI

    Geto! Mananaci cacat! Ca sa fie clar! Oamenii care au doi copii ai lor nu infiaza copiii lumii a treia din motive umanitare! Canta la alta masa ca esti pusa de javra de sas! Hai siktir!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>