Colimator

Ipoteza socanta: Tezaurul Romaniei a ajuns la Berlin în 1918

„Tezaur?…Ce Tezaur?…Noi nu știm nimic despre acest Tezaur!”. Pare paradoxal, însă celebra replică a liderului sovietic Leonid Brejnev din 1965, […]

„Tezaur?…Ce Tezaur?…Noi nu știm nimic despre acest Tezaur!”. Pare paradoxal, însă celebra replică a liderului sovietic Leonid Brejnev din 1965, când delegația română a redeschis problema aurului în relația cu Moscova, are parfum de credibilitate, mai ales dacă e ușor reformulată: „Noi nu știm nimic despre ce s-a întâmplat cu acest aur”. E mai puțin relevant unde este depozitat metalul prețios și esențial cine deține documentele de proprietate, pe baza cărora inițiază tranzacții sau se folosește de instrumente financiare derivate din portofoliul de aur. Statutul juridic al tezaurului – anume cine, cum și în ce perioadă a avut controlul asupra pârghiilor prin care a efectuat tranzacții pe seama aurului României – este un „amănunt” ignorat de majoritatea investigațiilor pe acest subiect. Cel puțin din punct de vedere teoretic, „componența de metale prețioase” a Tezaurului – cele 93,4 tone – e o valoare abstractă pe piețele financiare, care ar fi putut fi vândută și cumpărată de mai multe ori până astăzi. Cum a început „călătoria” virtuală a aurului?

Mai multe documente istorice consultate conțin indicii potrivit cărora România ar fi renunțat la aur în urma Păcii de la București din 7 mai 1918, aur pe care Germania l-ar fi primit de la Rusia în contul datoriilor consemnate în acordul financiar ruso-german din 27 august 1918. Informația este consemnată de profesorul universitar și diplomatul german Ersnt Jäckh (1875-1959), care scrie în autobiografia sa (Stuttgart, 1960, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de la București. Se pare că aurul era deja, la acel moment, în custodie la Berlin, așa cum reiese din discuția premierului conservator Alexandru Marghiloman cu finanțistul german Peterson, însărcinat să supervizeze la București activitatea Băncii Naționale în timpul ocupației germane din 1916-1917. Chiar dacă Regele Ferdinand a refuzat să promulge Tratatul de Pace cu Puterile Centrale, acesta ar fi putut avea efecte juridice vreme de șase luni, până la momentul în care a fost anulat prin armistițiul dintre aliați și Germania, fiind ratificat de Germania și ulterior de Camera Deputaților și de Senatul României. În cazul în care România ar fi obținut înlesniri de credite pentru acest aur și a lăsat aurul drept garanție, este posibil ca, după război, aceste efecte juridice (plăti, garanții etc.) să nu mai poată fi revendicate.

Controlul german asupra BNR-ului

Una dintre primele preocupări ale administrației germane la București, după ce a preluat controlul Capitalei la 6 decembrie 1916, a fost controlul asupra Băncii Naționale. Acest lucru explică și graba cu care s-a făcut mutarea operațiunilor Băncii Naționale de la București la Iași, la 15 decembrie 1916 (imediat după evacuarea Guvernului), cu mențiunea că „toate operațiunile care, după legea și statutele Băncii, se făceau la București, se vor face la Iași, unde va fi sediul Consiliului General și al celui de Administrațiune. La București se vor face numai operațiunile ce va hotărî Administrațiunea Centrală a Băncii”. Mențiunea este importantă pentru că, așa cum reiese din „Notele politice” ale lui Marghiloman, ulterior nemții au reușit să blocheze, cu ajutorul centrului de comandă de la București, anumite operațiuni ale sediului BNR de la Iași. E un amănunt care relevă că nemții au avut, totuși, controlul asupra BNR-ului, instituție care a avut dreptul să dispună și de aurul din Moscova – conform decretului autorităților instalate la Iași: „Tezaurul este și rămâne proprietatea Băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei și-l va putea inspecta oricând prin directorii și cenzorii ei”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în perioada ocupației, Germania a dus – după semnarea Tratatului de la Brest Litowsk din 3 martie1918 – relații diplomatice cu Rusia bolșevică, iar Rusia a recunoscut ocupația Germaniei, motiv pentru care s-au și efectuat operațiunile bancare cerute de Berlin.

Marghiloman scrie, în Notele sale politice, la începutul lui ianuarie 1917: „Am stat de vorbă cu Petersen. Mecanismul emisiunii lor este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele și tot restul. Pe măsură ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci. – Eu: „Dar reglementarea cu România?”. El: „Vom vedea la pace”.” Cu alte cuvinte, administrația germană tipărea moneda în România pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României de la Berlin. Demnitarii refugiați la Iași goliseră în urma lor aproape toate pușculițele băncilor.

„Peterson se mira cum Creditele nu au lăsat cu ce să se plătească cupoanele titlurilor lor”, continuă Marghiloman, „Pantazi, sechestrul Băncii de Credit, a luat tot cu el și n-a lăsat decât 10.000 de lei la bancă. Iar Banca Națională nici nu mai are cu ce să facă față momentului.”

La câteva zile după această însemnare, pe 5 ianuarie 1917, Banca Națională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că BNR a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.

Cel mai probabil, germanii căutau documente legate de tezaur, căci pe 5 martie o altă ordonanță a administrației de ocupație anunță că Banca Națională a fost pusă sub sechestru și închisă până la noi ordine. „Ordonanța vizează faptul că Tezaurul și majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.

La 6 martie, liderul conservator află conținutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul șef de Stat-Major de la „Militar-Verwaltung”: „Administratorii-sechestrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naționale; sunt autorizați să exercite toate acțiunile pe care Banca le poate exercita și să dispuie de tot avutul Băncii(…) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iași”.

BNR  face, în continuare, emisiuni monetare, la dispoziția noii administrații – Marghiloman vorbește, în aprilie, de suma de 250 de milioane, „o emisiune bazată pe aceste pseudo-împrumuturi și pusă la dispoziția administrației”.

Drumul aurului

La 26 ianuarie 1918, Lenin sechestrează Tezaurul României la Moscova, declarându-l „intangibil pentru oligarhia română”. Profitând, probabil, de sensibilitatea germanilor la acest subiect, față de care manifestaseră în trecut un interes direct, Alexandru Marghiloman se adresează lui Horstman, șeful Direcției Politice a Misiunii germane din București pentru a pune chestiunea tezaurului în discuție în timpul tratativelor de la Brest-Litovsk între germani și ruși.

Propunerea a fost transmisă la Berlin fără a avea vreun efect practic, însă protocolul sau actele adiționale ale Păcii de la București din 7 mai, care fac referire la cedarea tezaurului către Germania (conform diplomatului Ernst Jäckh) ar putea fi o materializare a discuțiilor ulterioare cu Berlinul pe această temă. În fond, autoritățile române avuseseră o comunicare mai rațională cu administrația germană decât cu cea bolșevică. Este foarte posibil ca Tratatul, deși nu a fost promulgat de regele Ferdinand, să fi produs efecte juridice din momentul ratificării sale de către Camera Deputaților și Senatul României.

O altă posibilă „pistă” ar putea fi acordul financiar germano-rus din 27 august 1918, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, care prevedea daune de război și anumite compensări pentru prejudiciile aduse investitorilor germani în urma înființării sistemului socialist în Rusia. Interesant de reținut e faptul că primele tranșe de plăți, achitate în septembrie către Germania, însumează exact cantitatea de aur depozitată de România la Moscova în decembrie 1916: 93,4 tone de „aur fin”, pe lângă alte 200 de milioane de ruble. Ulterior acordul a fost denunțat, iar plățile ruso-germane sistate.

Între timp, autoritățile române au făcut demersuri disperate pe lângă aliați, pentru a obține sprijin în chestiunea restituirii aurului. S-a vehiculat varianta cedării dreptului de proprietate asupra tezaurului către aliați, lucru care nu s-a materializat prin vreun document. În schimb, România a obținut, în ianuarie 1918, o promisiune verbală din partea Franței că i se garantează suma de 310 milioane lei aur din tezaurul de la Moscova. Cheile de la depozitele unde se află averea BNR și a altor instituții s-au plimbat de la consulul francez, la cel danez, apoi la consulul Norvegiei.

După război, conform armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918 între Germania, Franța și Regatul Unit (art. XIX), aurul ar fi trebuit să fie predat puterilor Antantei care au declarat că-l vor ține în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistițiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau aflat în custodia Germaniei”.

Ipoteza că aurul României ar fi ajuns cumva în mâinile germanilor justifică îndârjirea cu care diplomații români au făcut aluzii directe la Germania în contextul demersurilor pentru recuperarea Tezaurului: „Guvernul imperial rus a dat un act de primire a sumelor și s-a declarat garant al întoarcerii lor; mai târziu, puterile aliate au dat de asemenea garanția lor. Poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garantă a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri și asigurarea lor”, citește Danielopol din memoriul delegației române de la Conferința de Pace de la Paris din ianuarie 1919.

Legătura de cauzalitate între „faptul de a face Germania garantă” și „prezervarea acestor bunuri și asigurarea lor” este extrem de nuanțată și sugerează limpede că Germania are sau a avut acces direct la Tezaur.

La fel, I.I.C.Brătianu se interesează într-un memoriu trimis la 23 iunie 1919 d-lor Clemenceau, Klotz și mareșalului Foch dacă aliații au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de finanțe Klotz este negativ. „După 1918 aceste valori nu se știe unde au ajuns; tot ceea ce a rămas a fost înapoiat României”,  spune tov. A.N. Kosighin către Ceaușescu în 1965. Zece ani mai târziu, BNR a trecut la stabilizarea monetară, pe care nu o putea pune în practică fără a scoate din activul bilanțului său valoarea de 315.179.980 lei, corespunzătoare aurului rătăcit în Rusia bolșevică.

Cele 93,4 tone de aur din Tezaurul României nu au dispărut, însă, odată cu evidențele din bilanț. Indiferent unde este depozitat, aurul există, circulă, se tranzacționează și se multiplică. Spre exemplu, în cazul combinației Banca Fortuna – Bancorex, un document oficial privind intenția Rusiei de a retroceda aurul a generat un miliard de dolari peste noapte.  „Ce să vă mai dăm, untul care s-a topit?”, mai glumesc istoricii ruși către colegii lor români în studiul Tezaurului. Astfel, întrebarea corectă nu este unde se află aurul, pentru că el poate fi depozitat oriunde, ci cine și cum a acționat ca proprietar al aurului.

Radu GOLBAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*