Nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-i eroarea care ne în­şală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adău­găm şi cele ce-l împodobesc.

Când vrei să apreciezi pe cine­va la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să le­pe­de onorurile şi celelalte min­ciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul – priveşte-i su­fletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cer­cetăm ce este, nu ce e numit.
Seneca,
Epistolae

Învăţământul este menit să creeze personalităţi organice. Acestea sunt conştiente că via­ţa este un sistem de inter­de­pen­denţe multiple şi îşi pun, din proprie voinţă, viaţa în slujba unui principiu moral su­pra­or­do­nator. Ancorarea profundă în spiritualitatea şi experienţa nea­mului lor le ajută să reac­ţio­neze eficient în faţa di­fi­cultăţilor, chiar şi atunci când se ivesc pe neaşteptate. Acum însă, şcoala creează tipul omu­lui universal - de nicăieri şi de peste tot, lipsit de viziunea globală asupra lumii şi a existenţei. Rupt de tradiţie şi de mediul în care a trăit, acest om este incapabil să facă faţă neprevăzutului.
Orice bandă politică îl poate manipula, fără ca el să bage măcar de seamă. Îi stă în putere să se autoredreseze individual, utilizând pârghii precum: gân­di­rea, cultura, munca, cinstea, eco­nomia, gimnastica, me­di­ta­ţia, contemplaţia şi rugăciunea.
O investigare, amănunţită, a procesului istoric ce a condus la deprecierea învăţământului ro­mânesc este întreprinsă de Ni­colae Iorga.
Acesta comentează: “Idealul educaţiei e să dezvolţi ceea ce există ca înclinaţie în om şi să nu încerci a-i da însuşiri ce nu se găsesc, ca punct de plecare în însăşi fiinţa lui”1.
“Şcoala are datoria de-a ajuta societatea, de-a merge mână-n mână cu ea, şi nu de a-i sta în cale. Fiecare şcoală trebui să iasă din (să reflecte n.n.) nevoile societăţii, care trebui cunoscute şi înălţate, ca să ajungă la forma pe care s-o servească şcoala”2.
“Evul mediu – bazat pe ini­ţia­tiva individuală şi pe cea colectivă – avea nevoie de (în­găduia pe n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de la sine: nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru o viaţă spontanee.
În acel Ev Mediu, dacă erai creştin, Biserica te creştea ca pe fiul ei, acolo ţi se dădea lec­ţia de catehism; acolo învăţai ru­găciunile, învăţai să citeşti, să scrii. Meşteşugar voiai să te faci, îl alegeai ca profesor pe meşterul cel mai bun. Apoi Universitatea: aceasta era un în­văţământ absolut liber. Pro­fe­sorul trata orice chestiune voia, şi aşa cum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îl interesa (conţinutul pre­le­ge­rii n.n.)3.
A venit, pe urmă, vremea stăpânirii monarhilor. Suvera­nul modern avea nevoie de buni supuşi. Toate erau aşa în­toc­mite ca să pregătească pe bu­nul cetăţean, omul cu cre­din­ţă faţă de suveran, bun ostaş şi, mai ales, bun contribuabil. Dar învăţământul acesta nu mer­gea până jos. Şcoala pri­ma­ră n-a existat până la revoluţia franceză. Erau doar anume (câţiva n.n.) călugări care în­văţ­au pe aceia care doreau.
Revoluţia franceză, ca şi cea sovietică, avea nevoie de anu­miţi oameni; ei îi trebuia să creeze tipul revoluţionarului. De aceea, a înlăturat toate for­mele mai vechi de învăţământ, cu aceeaşi neîmpăcată ură că­reia i-au căzut jertfă atâtea din aşezămintele capabile încă de viaţă ale vechii
Francii. Creatori fără re­zer­ve, revoluţionarii au înţeles să facă nou în toate, dând con­tem­po­ranilor ceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curte şi de lume, ci cetăţeni luptători. Se creează, astfel, şcoala pu­bli­că, comună tuturora şi gratuită. Vine apoi Napoleon, care, voind să stăpânească lumea în toate, făcu din tot sistemul său politic o imensă maşină, ad­mi­rabilă prin puterea şi re­gu­la­ri­tatea ei aproape militară, care-i permiteau să fie pusă în miş­ca­re de un singur om.
Şcoala lui făcea un fel de au­tomat în mâna puterii centrale, îmbina mecanic oameni croiţi (educaţi n.n.) pe acelaşi tip, fă­ră îngăduinţa varietăţilor in­di­viduale. Ea (instituţia şcolii n.n.) trebuia să fie un fel de fabrică de produs oameni, pe care statul poate să-i între­buinţeze pentru scopurile sale.
Pentru a crea individul as­cul­tător ca un soldat, con­stru­c­ţie de nemiloase linii drepte, care trebuia să primească, în toa­te treptele ei, un singur im­puls, iar acesta să plece de la monarhul singur.
Şeful enormei cazărmi şco­la­re e rectorul de Academie, ca­re dispune, în Universitate şi în licee, de o întreagă oaste disciplinată de profesori, ins­pec­tori etc4”.
Aşadar, în timp ce “uni­ver­si­tatea medievală era o şcoală de cugetare personală, la care ve­nea studentul numai dacă îi plăcea cugetarea profesorului, as­tăzi, universitatea este o şcoa­lă de specialităţi, nelegate în­tre ele5, fără nici un fel de spirit comun şi (mai mult n.n.), aceste creaţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea şi, poate, chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară (rupt n.n.) de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat, ce gesturi va face în fiecare moment, omul pentru care neprevăzutul n-are nici o importanţă (incapabil să facă faţă oricărei schimbări neaş­tep­tate a condiţiilor sale de existenţă n.n.).
Şcoala fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la o şco­la­ri­za­re formală a omenirii. De aici a ieşit (rezultat n.n.) o umanitate scăzută, lipsită de energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi de a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâm­bată”6. De aceea, dacă “şcoala de odinioară era contactul din­tre cineva care vrea să înveţe şi cineva care ştie”7, astăzi (ca să înveţi n.n.) eşti silit, de multe ori, să te duci la tot felul de imbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pe departe, ceea ce au pretenţia să te înveţe”8.
Aşa, “se creează acum, pen­tru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară (rupt n.n.) de tradiţie, în afară (înstrăinat n.n.) de me­diul în care a trăit; iar de so­cie­tatea aceasta nenorocită, in­tra­tă în tipicul şcolii, oricine poa­te abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei”9  spe­cu­lându-i cu abilitate lipsa stilului, adică, după cum se exprimă Mircea Eliade, “a vieţii proprii, ie­rar­hice şi ritmice a adevărurilor (informaţiilor fiabile n.n.) adunate”10…
Căci, “adevărurile nu pre­ţu­iesc nimic atunci când le posezi izolate”11, iar “ceea ce lipseşte omului modern ca să fie om întreg, este tocmai in­tui­ţia ierarhiei, a cosmi­ză­rii”12, adică, a “armonizării lor într-o viziune globală asupra lumii şi a existenţei”13… Mai mult, ele nu numai că “nu au valoare izo­lată, dar ajung de-a dreptul primejdioase când încerci să com­pensezi cu unul singur ab­senţa celorlalte”14.
Îmbucurător este, însă, fap­tul că fiecare fiinţă umană are po­sibilitatea de a-şi înfrânge, progresiv, această slăbiciune, prin activism personal. În acest sens, o serie de semeni ai noş­tri, printre care Scarlat Deme­trescu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu şi Petre Georgescu-
Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînţeles nelimi­ta­tiv, de pârghii precum: gân­di­rea, cultura, munca, cinstea, eco­nomia, gimnastica, medi­ta­ţia, contemplaţia, rugăciunea.
Cel mai puternic instrument de autoapărare individuală îm­po­­triva agresiunilor ma­ni­pu­lato­rii, relevă Scarlat De­me­tres­cu, este “fabricarea şi sub­tili­zarea (rafinarea n.n.) con­ti­nuă a materiei noastre mentale, prin “propria noastră gândire, reflectarea la ceea ce am făcut şi la urmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce va trebui să facem şi analizarea sub toate aspectele a efectelor ce vor urma. De la actele şi vorbele noastre, vom trece la vorbele şi faptele celor cu care am venit în contact. Care e dedesubtul vorbelor şi faptelor, de ce au procedat aşa şi nu altfel, ce au vrut ei să zică etc. Deosebit de mult se dezvoltă puterea gân­dirii noastre când examinăm natura şi ordinea din ea. Gân­dind mereu la probleme abs­tracte, filosofice, ne vom obiş­nui într-o asemenea măsură cu acest grad înalt de gândire, încât ideile banale sau (cele n.n.) josnice ne vor provoca neplăcere. O conversaţie tri­vială ne va determina să ple­căm din acel mediu. Obişnuit cu adevărul, mentalul nostru nu mai e capabil să emită mi­n­ciuna. Cantitatea de cunoştinţe acumulate ne va face mai în­ţe­lepţi, aşa că zâmbim de milă când primim explicaţii şi ar­gu­mentări care denotă o de­să­vâr­şită ignoranţă (după caz: ne­cu­noaştere, ignorare ori încălcare n.n.) a naturii omeneşti şi a legilor naturii. Spiritul se va ascuţi, într-o asemenea mă­su­ră, încât, prin inducţie sau prin deducţie, întrevedem sau des­co­perim adevărul în(;) si­tua­ţiile şi împrejurările cele mai complexe”15.
Dar, întrucât, în mod legic, pertinenţa raţionamentelor este condiţionată de fiabilitatea fil­trului informaţional al gândirii care le efectuează, trebui să acor­dăm, în permanenţă, o deo­sebită atenţie întreţinerii şi potenţării acestui filtru.
În acest sens, subiniază Petre Georgescu-Delafras, „cultura are o influenţă binefăcătoare asu­pra oricărui om, fie el oricât de slab la minte. Ea ne arată rostul vieţii, ea ne arată calea pe care trebuie să mergem şi ne-o luminează cu raze din ce în ce mai clare, mai stră­lu­ci­toare. Prin ajutorul culturii, ne făurim încă din vreme un ideal, pe care ţinem să-l realizăm zi cu zi, şi care formează partea cea mai bună, cea mai fru­moasă, a vieţii noastre. Ea ne îndepărtează, de asemenea, de apucăturile rele ale semenilor noştri, ne învaţă să fugim de ale noastre proprii, şi ne de­prinde să ne ocupăm numai de ceea ce vedem că este fo­lo­sitor, înălţător. Oricine îşi poa­te da seama că, în loc să ne pier­dem vremea fără vreun fo­los, cine ştie pe unde – poate prin cine ştie ce cafenea, câr­ciu­mă, colţ de stradă –, este mai bine să stăm acasă, sau să mergem la o bibliotecă, şi să urmărim cu atenţie filele unei cărţi care ne interesează. Dacă din două ore libere cât avem, de regulă, cel puţin, pe zi, am întrebuinţa numai una singură pentru lectură, ar fi de ajuns pentru ca să obţinem o cultură demnă de luat în seamă. Sunt atâtea cărţi interesante, ce ne dau învăţăminte ştiinţifice, so­cia­le, etc., precum şi cărţi literare, care ne descreţesc fruntea, care ne dau (bună n.n.) dispoziţie sufletească, care ne mai îndulcesc viaţa. Apoi sunt o sumedenie de reviste ieftine, în care se găsesc articole destul de variate şi de instructive”16.
Aşadar, după cum pledează şi Mircea Eliade, “lectura ar pu­tea fi (poate fi n.n.) un mij­loc de alimentare spirituală con­tinuă, nu numai un mijloc de informare sau de con­tem­pla­ţie estetică”17.
Însă, pentru a putea be­ne­ficia - în condiţiile înspăi­mân­tătoarei eterogenităţi calitative a informaţiilor cuprinse în puz­deria de tipărituri din timpul zilelor noastre – de bine­fa­ce­rile ei, trebuie, înainte de toate, să ştim să triem tipăriturile cu care intrăm în contact, în sensul de “a nu citi cărţile (pe cele n.n.) proaste sau me­dio­cre, şi de a nu citi pe cele bune la timp nepotrivit (adică, atun­ci când suntem insuficient de ma­turizaţi pentru înţelegerea per­tinentă a lor n.n.). Ve­ri­fica­rea (selectarea n.n.) lecturilor se face foarte simplu: ne sim­ţim (ne-am simţi n.n.) mai bo­gaţi (sufleteşte şi/sau infor­ma­ţional n.n.) mai vii, mai umani, după o anumită carte? Asta e întrebarea care trebui să şi-o pună fiecare. Este cu desă­vâr­şire inutil să citim acele sute de cărţi care nu ne spun nimic, care nu ne emoţionează şi nici nu ne îmbogăţesc, acele sute de cărţi mediocre, seci şi, une­ori, dăunătoare. Asemenea căr­ţi se recunosc repede: după ze­ce sau douăzeci de pagini. Se recunosc prin fluviul lor me­diocru de fapte ne­sem­ni­fi­ca­tive, prin personajele ireale, abstracte şi inerte, prin me­dio­critatea analizelor, prin truis­mele filosofice şi limba literară lipsită de orice valoare. În lo­cul acestor cărţi, care costă şi bani şi timp, s-ar putea citi căr­ţile bune, sau s-ar putea des­co­peri cărţi uitate. Lectura nu ajunge o artă decât în clipa când ştie să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Şi, ca şi oricare altă activitate a spiritului omenesc, şi arta lec­tu­rii nu ajunge o artă nobilă, decât prin puterea sa de a pre­vedea erorile şi me­diocrităţile, şi prin virtutea de a economisi timpul, cărţile esenţiale pe care trebui să le cuprindă o bi­blio­tecă personală fiind puţine la număr”18. “Problema capitală este deci: prin ce metodă lec­tura ajunge o funcţie organică, de asimilare şi nutriţie, de­­pă­şind stadiul diletant, în care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne înveţe să gândim, să înţe­le­gem? Majoritatea semenilor noştri citesc, în cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să ştie cât mai multe lucruri. Do­rinţa aceasta este excelentă la începutul educaţiei, dar e fatală la mijlocul vieţii, la maturitate. Trebuie descoperite, atunci, căr­ţi care ne ajută nu să ştim , ci să înţelegem; cărţi care ne în­deamnă, fără ştirea noastră, la gândire, la examen (evaluare n.n.), la reflecţie personală. Dacă socotim cărţile funda­men­tale ca un izvor nesecat de energie mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât pentru individ, cât şi pentru societate. Te ataşezi de cărţi pentru nes­fârşitele forţe spirituale care stau între coperţile lor, gata, în­totdeauna, să-ţi vină în ajutor, să te înalţe sau să te fecundeze. Nu ne este îngăduit să lăsăm nefolosite asemenea pro­di­gioa­se izvoare de energie. Nu ne este îngăduit să trecem prin viaţă nefolosind energia con­den­sată în cărţi”19, cu atât mai mult cu cât ”cartea este (şi n.n.) un ferment spiritual de mare putere… Să ne amintim că, în istorie, evenimentele mari, sunt făcute, de multe ori, de către oameni entuziasmaţi de o idee, de o carte”20, precum şi că “funcţia primordială, mis­ti­că, a lecturii, este aceea de a stabili contacte între om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului, o vastă experienţă colectivă, de a lumina riturile”21.
Iar, “dacă, după cum pre­cizează Petre Georgescu-De­la­fras, “prin mici sforţări, iz­bu­tim să ajungem la un grad mai înalt de cultură intelectuală, atunci pricepem, mai temeinic, că munca este condiţiunea de căpetenie pentru păstrarea să­nă­taţii şi a vieţii, şi că numai prin muncă continuă ne putem vedea idealul îndeplinit… Să mun­cim pentru perfecţionarea meseriei noastre, să muncim pentru luminarea creierului nos­tru, să muncim pentru bi­ne­le semenilor noştri.
Chiar dacă se întâmplă să nu ne vedem idealul îndeplinit pe de-a-ntregul, totuşi vom fi fă­cut un progres destul de sim­ţi­tor, care se poate vedea numai comparându-l cu starea în care ne găseam mai înainte. Şi acest pro­gres, presupunând că ar fi mic deocamdată, trebuie să ne bu­cure, trebuie să ne mân­dreas­că, căci, în sfârşit, am fă­cut ceva. De la a nu face nimic, pâ­nă la a face oricât de puţin, este distanţă mare, mare de tot. Niciodată munca bine chib­zuită şi folositoare nouă înşine şi societăţii întregi nu rămâne nerăsplătită. Prin muncă, mulţi lu­crători au ajuns la situaţii bu­ne şi onorabile, prin muncă mulţi inculţi – oameni din po­por – au devenit îndrumători ai omenirii.
Trebuie să ne deprindem să nu aşteptăm de la nimeni nici un ajutor. Totul să facem noi în­şine, căci numai aşa facem ceva trainic.
Înălţarea noastră să ne-o fa­cem singuri, cu o deplină con­ştiin­ţă a faptelor noastre. Şi, pentru ca să ne înălţăm cât mai sus, trebuie să muncim cât mai mult. Munca, în definitiv (prin rezultatele pozitive pe care ni le aduce n.n.), ne procură ade­vă­rata fericire, pe care o cău­tăm zadarnic aiurea.

Note:                                           
1 Nicolae Iorga, Idei asupra pro­blemelor actuale, pag. 139
2 ibidem, pag. 208
3 ibidem, pag. 211, 139
4 ibidem, pag. 212, 213
5 Maniera didactică utilizată în transmiterea conţinutului lor in­for­maţional către subiecţii supuşi educării - neevidenţiind, în mod de­liberat, corelaţiile organice exis­tente între diferitele ramuri de ştiinţă -, le îngreunează aces­tora posibilitatea folosirii cu­noş­tinţelor dobândite într-un do­me­niu la mai profunda înţelegere, atât a problematicii celorlalte do­me­nii, cât şi, mai ales, a sub­stra­tului anumitor fenomene social-politice şi economice dintre cele mai sensibile şi, deopotrivă, mai grave… Spre pildă a scopului ascuns ce stă la baza formulării, într-un anume mod şi nu în altul, a vreunui text legislativ, poate chiar a vreunui articol de Con­sti­tuţie ori de tratat internaţional. Totodată, ea păgubeşte şi pro­gre­sului general al cunoaşterii stiin­ţifice, întrucât, după cum relevă Ştefan Odobleja: “Fiecare ştiinţă este o porţiune a unui tot care este ştiinţa în general. Toate ştiin­ţele se inspiră reciproc, confir­mându-se ori infirmându-se una pe cealaltă. Progresul unei ştiinţe determină progresul celorlalte ştiinţe şi invers. Când vrei să stu­diezi o ştiinţă, trebui s-o compari şi s-o apropii de toate celelalte ştiin­ţe. Cele mai miraculoase des­co­periri ale ştiinţei pure şi ale tehnicii nu sunt, adesea, decât generalizări, analogii, translaţii, com­paraţii, imitaţii, apropieri, îm­prumuturi, adaptări la un do­me­niu oarecare a ideilor şi pro­ce­d­eelor unui alt domeniu”., Ştefan Odobleja, Psihologia con­son­an­tis­tă şi cibernetica, Editura Scri­sul românesc, Craiova, 1978, pag. 107-110
6 Nicolae Iorga, Idei asupra pro­blemelor actuale, pag. 138, 139
7 ibidem, pag. 207
8 ibidem, pag. 206
9 ibidem, pag. 173, 205
10 Mircea Eliade, Profetism ro­mânesc, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, vol. I, pag. 113
11 ibidem
12 ibidem
13 ibidem
14 ibidem, pag. 114
15 Scarlat Demetrescu, Din tai­nele vieţii şi ale universului, Editura Emet, Oradea, 1998, pag. 49
16 Petre Georgescu-Delafras, Ta­ri şi slabi, Ediţia a III-a, Edi­tura Cugetarea, Bucureşti, 1937, pag. 86, 87
17 Mircea Eliade, 50 de con­fe­rinţe radiofonice, Editura Hu­ma­nitas, Bucureşti, 2001, pag. 120
18 ibidem, pag. 151, 154, 172
19 ibidem, pag. 175, 176
20 ibidem, pag. 178
21 ibidem, pag. 122

- va urma -

Radu  Mihai CRIŞAN

Comments

Comentariu nou Cautare

!joomlacomment 4.0 Copyright (C) 2009 Compojoom.com . All rights reserved."