Constantin Cotora comanda muzica la Avrig, de se aude pâna-n Mârsa!

Am auzit de colonia Mârşa pe vremea „odiosului regretat” dar nu am fost niciodată să o vizitez pâna astăzi. Am înţeles că aici înainte de 1989 îşi desfăşurau activitatea 11.000 de oameni, specializaţi în producerea de camioane şi transportoare militare.

Uzina era subordonată armatei şi muncitorii câştigau foarte bine, fapt ce i-a deteminat să treacă peste unele inconveniente ale traiului dint-o colonie. La început câteva blocuri, oameni veniţi din toate colţurile ţării s-au găsit aici, au legat prietenii, au întemeiat familii şi încetul cu încetul au început să privească viaţa lor în Mârşa ca pe o permanenţă, întărind astfel dictonul că „tot ce este provizoriu devine definitiv”.

Au pus oamenii suflet, s-au ridicat şcoli, magazine, chiar şi un liceu bunişor era în Mârşa. Dar asta a fost cândva, vorba unui bătrân: „atunci când trăiam rău dar o duceam bine”.

{mosimage}Astăzi, lucrurile s-au schimbat, la uzină mai lucrează vreo 500 de oamenii, restul prin Avrig, Cisnădie, Tălmaciu, Sibiu sau pe unde se mai găseşte de lucru...Unii au luat drumul străinătăţii şi trimit acasa bani sa le uşureze traiul celor rămaşi să le ducă dorul şi grija. Vin în concedii cu câte o maşină mai răsărită la care dacă rămâneau acasa nici nu puteau să viseze.

Am ştiut că sunt în Mârşa doar pentru că ştiam unde m-am dus şi în nici un caz după tăbliţa indicatoare care străjuia ruginită intrarea în oraş, sat, colonie... nici nu ştiu cum să-i spun pentru că are puţin din fiecare...

Câteva vaci rumegau plictisite pe marginea drumului, unde se vedeau nişte copaci mari, tăiaţi recent, gropi şi moloz. Mult moloz.Trec pe lângă ceva care trebuie că a fost odată un teren de sport, o bază sportivă. Este împrejmuit cu panouri ruginite iar balăriile au năpădit totul. Pe băncile de beton a crescut iarba. Ca o ironie, câţiva copii bat mingea pe maidanul de lângă terenul zăvorăt.

Vis a vis, trei căsoaie mari, care au fost vopsite odată în culoarea galben te fac să ai senzaţia că te afli în Kosovo.La prima, cineva a încercat o restaurare, umătoarele două sunt de-a dreptul dezolante: zugrăveală coşcovită, gemuri sparte, gratii dese şi mâncate de rugină. La intrarea ultimei dintre cele trei „cazemate” flutură în bătaia vântului drapelele României şi a Uniunii Europene.Să mori de râs, nu alta...

Copacii plini de floare încercă să mai îndulcească şocul primei impresii iar peste toate acestea tronează falnici Munţii Făgăraşului încărcaţi de zăpadă cu toate că suntem în plină primăvară.

În spatele celor trei case mari câţiva oameni demontează grabiţi nişte magazii. Se zoresc unul pe altul „– Mai repede, să nu vină ţiganii!...” Unde am nimerit oare? Imaginea este dezolantă: copaci în floare, tăiaţi, rădăcini scoase hidos din pământ, bucăţi de lemn, fiare, răsaduri scoase din pământ, iar peste teren parcă s-a trecut cu tancul.

În imediata apropiere, în contradicţie cu ce am văzut pâna acum, înconjurată de un gard de beton impecabil, se află fabrica de alcool a familiei Cotora. Cine nu îl cunoaşte pe domnul Constantin Cotora şi cine nu se teme de domnul Cotora? El taie şi spânzură tot ce mişcă (împotriva sa bineînţeles) sau el este cel care-l va împuşca pe cel ce i se împotriveşte (aşa cum îi place să spună).

Am avut curiozitatea să aflu ce-i cu „tranşeele” acestea care se întind pe suprafaţă de vreo 10 hectare. Ce am aflat a facut să confirme încă o dată faptul că în România limba oficială este „banul” iar legea este făcută numai pentru amărâţii care trăiesc de pe o zi pe alta din leafă.

În anii 60 în acest loc se întindea o mlaştină plină de trestie, papură şi broaşte. Tânţarii înviau de cum începea căldura, transformînd locul într-un adevărat focar de infecţie.Insufleţiţi de elanul începutului dar şi din nevoia de a asana cumva balta, oamenii s-au pus pe treabă şi au defrişat zile întregi la papură, au adus sute de camioane de pământ, pietriş, locul fiind transformat în scurt timp în terenuri agricole pe care oamenii au început să cultive căte ceva. Unii şi-au ridicat chiar şi garaje sau magazii pentru uneltele agricole.

Iniţiativa asta nu a deranjat pe nimeni, mai ales că administraţia a fost scutită de o muncă pe care pâna la urmă ar fi trebuit să o facă ea. Aşa că toată lumea a fost mulţumită: oamenii că pot să cultive ceva, primăria, că s-a făcut curăţenie.

{mosimage}Dar asta a fost numai până la „minunata” noastră revoluţie, revoluţie care trebuia să elibereze omul, să-i dea libertate de mişcare şi gândire, posibilitatea unui trai mai bun şi mai decent. Şi le-a dat... Dar numai unora printre care şi domnului inginer Cotora care în zilele revoluţiei se ascundea pe sub mese ca să nu fie împuşcat iar după aceea trecea umil dintr-un birou în altul cu speranţa că va fi acceptat în final undeva.

Dar să revenim la terenul nostru... Deci odată cu minunata noastra revoluţie au venit schimbări, legi noi, taxe noi, motiv pentru care, gândindu-se Primăria Avrig de unde să mai scoată bani pentru bugetul local, a venit la Mârşa, a măsurat parcelele oamenilor şi a stabilit impozite şi taxe.

Prin anul 2002, oamenii şi-au zis că dacă tot plătesc, să cumpere terenul. S-au adunat vreo 40 de semnături, a fost depusă cererea, dar răspunsul oficial nu a venit nici până astazi. Li s-a explicat totuşi că deocamdata pentru locul respectiv nu există hărţi cadastrale, iar ei au rămas în continuare să plătească Primăriei.

Această situaţie a trenat aşa pâna acum căteva zile când oamenii s-au trezit cu câteva căruţe pline cu ţigani care au început să devasteze terenurile, să demoleze barăcile şi să încarce fierul vechi pe care-l duceau la centrele de colectare din Avrig.

La furia oamenilor ţiganii au răspuns calmi că le-a dat voie „tata Cotora” care este noul proprietar al terenului şi care le-a spus să ia tot ce se poate lua că „şi aşa tot din fabrica lui este furat” .Aşa au aflat oamenii că terenul a fost supus unui schimb între Uzina Mecanică Mârşa şi Primăria Avrig.
Primăria a dat un teren de acum arabil şi a primit în schimb un teren cu care nu se poate face nimic (decât dacă nu se vor mai găsi poate nişte fraieri să facă ceva din el ). Sesizarea facută de ei a lăsat rece pe toată lumea, ba mai mult, nici măcar nu a fost primită pentru înregistrare, deoarece li s-a spus că actele au fost deja perfectate.

Nu se ştie exact ce vrea să facă domnul Cotora cu terenul dar nu credem că acesta este destinat măririi patrimoniului Uzinei Mecanice, deoarece este învecinat cu fabrica de alcool. (Poate le trebuie spaţiu mai mare pentru cei care pleaca de aici pe „trei cărări”).Şi această fabrică de alcool are istoria ei. Pe vremuri aici era service-ul uzinei. A fost vândut unui văr a domnului Cotora cu toate utilajele şi cu toate maşinile din curte. Gurile rele spun că s-ar fi scos banii numai dacă la vindeau pe toate la fier vechi. Vărul s-a răzgândit repede şi fabrica a intrat în posesia fiului domnului Cotora, reîntregind averea familiei.
Poate pe atunci domnului Tică Cotora îi mai păsa ce zice lumea (sau nu voia să-şi facă de râs partidul) şi mai făcea câte un artificiu, dar acum nu-i mai pasă şi (oficial) nici nu mai face parte din vreun partid.

Scandalul cu terenul a fost mare. Cei care s-au nimerit să lucreze în uzină au fost ameninţaţi ba cu desfacerea contractului de muncă, ba cu blocarea salariului, unii chiar cu moartea (prin împuşcare, ha,ha,).

Pe lângă faptul că este dur şi arogant, domnul Cotora uită un lucru: O fi el acţionar principal, dar privatizarea Uzinei Mecanice s-a facut prin metoda PAS (privatizarea asociaţiei salariaţilor) şi există o adunare generală care trebuie convocată când se iau hotărâri.Îi va considera domnul Cotora proşti pe coacţionari, dar sunt mulţi şi trebuiesc întrebaţi şi ei, ceea ce nu s-a prea făcut în multe cazuri.

De asemenea uzina a vândut un cămin de nefamilişti cu aproximativ 100 de camere pentru suma de 9 milioane lei (echivalentul a două apartamente la vremea respectivă).Acesta a fost vandalizat şi zace ca un buboi printre blocuri, transformat în W.C.public pentru beţivi.

Şi dacă tot a pus stăpânire pe baza sportivă, uzina are un angajat, în persoana finului domnului Cotora, plătit să promoveze activitatea sportivă în Mârşa, numai că pe acesta nu-l prea vede nimeni şi nici adunarea generală nu zice nimic pentru că fiecare are un scaun de menţinut, o famile de întreţinut sau pur şi simplu nu vrea să se pună rău cu şeful.

În acest fel domnul Cotora are libertate deplină, dispune după bunul plac de bunurile uzinei folosindu-se de marionetele pe care le are la mănă pentru diferite motive, unele ştiute,altele,nu.Aşa cum îi place să spună,nu mai face parte din nici un partid dar se străduieşte din răsputeri să nu scape din mână frâiele puterii, pe care i se pare mai amuzant să le conducă din umbră.

Am auzit aprecieri şi am vrut să văd cu ochii mei palatul pe care domnul Cotora l-a construit pentru fiul său.Peste zidurile înalte numai pasărea cerului se înalţă.Porţile de fier forjat sunt acoperite de tablă care nu lasă să se vadă nici o mişcare în misteriosul „ domeniu”. Oare ce are de ascuns?

Monica MUNTEAN