Proza contemporana

HERMANNII SI VACUTA DE BUCURESTI

    La baza ei, pe o hârtie trasă în ţiplă de plastic, am citit că cel pe care l-am crezut...
    La baza ei, pe o hârtie trasă în ţiplă de plastic, am citit că cel pe care l-am crezut boschetar era, de fapt, un fel de bancher din secolul la-la-la numit Hermann. M-am ui­tat… m-am învârtit… dar nu o scoteam deloc la capăt. Înte­meietorul oraşului în care m-am născut a fost bancher? Auzisem, încă de mic, diferite legende des­pre aducerea coloniştilor saşi în Transilvania, dar coloniştii nu pu­teau fi bancheri. Că unii dintre cinstiţii şi harnicii co­lo­nişti au ajuns, după un timp, să lucreze cu banii, asta da. Un trecător, văzându-mă nedumerit şi crezând că sunt străin sau, după cum arăt de obicei, picat din lună, a intrat în vorbă cu mine şi mi-a explicat că acel Hermann de lângă noi nu este singurul, că mai sunt câţiva, în alte ipostaze, din diferite epoci, care vor fi aşezaţi în mai multe locuri din centrul istoric.
    „Frumos. O iniţiativă bună şi un punct de atracţie pentru cei care ne vor vizita în curând”, mi-am spus în gând.  
    I-am mulţumit omului şi mi-am văzut de drum, cu ciudă că nu prea ies din casă şi nu cunosc multe despre ce se întâmplă în oraş. Au trecut zile, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, şi am vizitat încă vreo câţiva din­tre ceilalţi Hermanni simbol. Nu am îndrăznit să ating nici cu vârful degetului pe vreunul din­tre ei, deşi eram tare curios din ce material sunt lucraţi. Aceste sta­tui seamănă izbitor de mult cu bibelourile de la bâlciurile de pe vremuri, pe care le câştigau cei care jucau la tombole sau aruncau cu mingea de cârpe în cutii goale, numai că cei expuşi în locurile din zona istorică erau de statura unui om normal. Rahitici, dar, cât de cât, ca oamenii de la azil. Bun! Într-una din zile ies cu prietenul meu George la o bere şi, după ce golim două sticle, îl rog să afle pentru mine cine este autorul ciudatelor lucrări.
    – Stai că aflăm acum!, şi George sună de pe mobil pe cineva, nu ştiu cine.
    – Neapărat, din ce material sunt făcute lucrările!, aşteptam eu nerăbdător.  
    Aşa am aflat, neoficial, că cei zece Hermanni erau opera unui artist monumentalist bucureş­tean, după proiectul unei doam­ne, tot bucureşteancă şi nemo­nu­men­talistă, suma totală a sta­tuilor, un nimic sub suta de mii de euro, iar materialul folosit… fibră de sticlă.
    – Din ce, George?, am sărit de pe scaun.
    – Vezi că răstorni sticlele! Din fibră de sticlă. Dar de ce nu cauţi tu pe internet?
    Am căutat imediat ce am ajuns acasă. Aşa am aflat că ci­neva din capitala României, mai precis o mare doamnă, s-a gân­dit să dea lecţii naivilor de pro­vinciali din Capitala Europei, fie ea şi culturală, şi a lansat un proiect de a face nişte ghiduşii, numite oameni. Cu această ocazie a devenit şi naşa oame­nilor din proiect şi, ca o naşă ce se respectă, i-a botezat în grup: Hermann. Nu Attila, nu Gigi, nu Bogumil. Mai trebuia un artist care, desigur, a apărut cât ai zice peşte. La un asemenea proiect mare, sigur că a apărut un artist în mare, sigur artist monu­men­talist şi de renume… monu­men­tal. Maestrul şi-a suflecat mâne­cu­ţele halatului de lucru şi îm­preună cu ucenicii au făcut un prim plan de bătaie. Şi-au bătut ca­petele unul de altul până să  găsească ce material merge mai bine la saşi, şi, până la urmă, au ajuns la concluzia că cel mai rentabil este şi cel mai bun. Aşa că, au ales ca material de statuie fibra de sticlă, cu care ocazie au văduvit fabricanţii de undiţe pentru pescuit de o mulţime de material.  Dar dacă arta o cere! Deci, artistul, după ce şi-a trimis ucenicii la grădiniţă, a turnat şi a şlefuit prima dărabă, iar apoi, când a revenit curentul, a rămas mai uluit decât o mumie egip­teană la vederea primului profa­nator de morminte:
    – Ce-am găsit şi n-am furat?, îşi aminti el prima regulă de mo­numentalist.
    Totuşi, prima statuie care trebuia să fie un Hermann gro­par, nu prea aducea cu intenţia, aşa că, artistul s-a bucurat de o nouă pană de curent şi a continuat să frece fibra cu şmir­ghel. Mult mai uşor era cu fle­xul, dar dacă tot era pană…! În scurt timp avea toată comanda gata. Dacă primul obiect nu adu­cea a gropar, artistul nu şi-a făcut probleme din pricina asta. Vor găsi ei, pe plan local, un ziarist belit, un profesor sau altă personalitate pe care să o cu­noască prostimea, şi îl vor face ei sau îl vor alege în stil demo­cratic, pe acela, pe groparul, de care este atâta nevoie. Şi cum populaţia este predominant ro­mâ­nească, acea statuie de tă­nă­nău, va fi denumită: „ Hermann, groparul românilor”. Cele zece dărabe de fibră de sticlă îl priveau pe artist cu nişte ochi acu­zatori, din fibre de sticlă. Me­seria sau statutul fiecărei lucrări, a fost adăugat după cât de reuşită era statuia. Uneia, la care nu i-a prea ajuns materialul, i-a tăiat sticla de pe partea de sus, adică i-a şlefuit-o cu flexul, că a venit curentul între timp, şi a denumit-o Hermann student. Avea studentul o pelerină până aproape de tocuri şi cum monu­mentalistul a vrut să-l facă cât mai rahitic, ca pe orice student, a cam scăpat pânza flexului în mutra învăţăcelului. „Nu-i ni­mic! Dacă este student nu îi facem barbişon,” şi-a spus tatăl Hermannilor. „Bine că s-a ni­merit cu manta, unde îşi as­cun­deau pe vremuri studenţii Her­mann fiţuicile” a adăugat şi ma­ma Hermannilor, adică autoarea proiectului. Altă statuie, care în prima fază trebuia să fie un Her­mann-dac, şi care avea pe cap o glugă, a ieşit la fel de slab. Dacii nu erau slabi la trup nici după naşterea prematură, aşa că nici nu putea fi vorba de un Her­mann-dac.  Până şi proştii de pro­vinciali ştiau asta, aşa că trebuia căutat un nou nume şi o nouă îndeletnicire pentru rebutul acela.
    – Să-l facem cântăreţ!, a spus mama lor.
    – Bună idee. Îi ataşăm o um­brelă din sticlă, şi îl facem Her­mann cântând în ploaia evului mediu!, a întărit tata lor.
    Ghinionul era că umbrela ară­ta ca o antenă parabolică, şi mai era pericolul să se rupă înainte de a o rupe huliganii din pro­vin­cie. Un ucenic ieşit mai repede de la „grădi”, i-a întrebat pe cei doi părinţi de Hermanni:
    – De când cântă cântăreţii la umbrelă? Spuneţi că este un flautist cântând o învârtită în re major, pentru pietoni şi or­chestră, şi treaba e gata şi cu acesta. Altul mai gras, că pe sla­bul l-am ras!
    – Tu nu eşti prost deloc, măi ucenicule! De astăzi te numesc  ucenic şef-adjunct. O să rămâi tot timpul în atelier, să nu intre hoţii!, a spus artistul mo­nu­men­talist.
    – Crezi că intră cineva să fure, şefu? De atâtea ori am uitat descuiat atelierul de mo­nu­men­te, dar nu a intrat nimeni.
    – Nu, ucenicule, alta-i chestia! Să nu intre cineva şi să se sperie. Face dracu infarct, şi moare aici. Nu mai apucăm noi să iau EU banii pe monumentele astea…, a spus artistul.
    – Cum să iei tu banii? Nu era vorba că facem juma-juma, pra­lo? Eu cu ideea şi băgatul, tu cu restul! Ia vezi, poate că rămâi cu ei pe cap şi cu paguba de 200 eu­ro, banii care i-ai dat pe  ma­terial! Ce te uiţi la mine ca o Mumi?
    – Taci, mami, că am spus şi eu numai aşa! Aşa se vorbeşte între mo­numentalişti, dragă!
    – Să nu îţi arăt eu cum se vor­beşte între cornute…!
    Timpul scurt nu le-a permis să îşi spună şi alte dulcegării şi, apoi, aproape toată lumea poli­tică şi parte din cea artistică, ştie că timpul înseamnă bani. Păpu­şelele trebuiau duse la locul lor cât mai repede, să nu se strice ele între ele. Nici nu bănuiţi ce mâncătorie poate fi şi între că­că­cioşii ăştia. Improvizaţiile şi re­tu­­şurile se mai puteau face pe drum. Că nu a ieşit cum era în plan, nu era nimeni vinovat. Ca­valerul Hermann a întins-o ruşi­nat din Piaţa Mare, în cel mai scurt timp. Şi-a făcut spada coadă, colac, şi…ia-l de unde nu-i. Acum vinde la un chioşc în gară. Flautistul, la fel: tai-o vere, la o bere, cum vine vorba din cei bătrâni. Hermann dandy cred că nici nu a ajuns prin parcul unde trebuia să ţină de urât bos­che­tarilor. Să nu fie pe o bancă între jucătorii de table sau la Bingo. Hermannul orologer,  nici vorbă să vrea să fie pus la cucurigu într-o fereastră a turnului, cum era în proiect. Pesemne avea rău de înălţime, iar  deportatul aş­teap­tă, la o terasă sau la o bo­degă, să fie terminată gara, în piaţa căreia trebuie să fie in­stalat. Poate se gândeşte cineva să îl transforme în altă statuie, adică, „evacuatul”. Nici nu este greu. Cu un ferestrău de mână şi un ciocan, i se fac nişte petice pe hăinuţele din fibră de sticlă, în mână i se pune o pungă de un leu, în locul valizei, pungă cu ceva lucruşoare din ce a mai rămas după munca de o viaţă, şi poate fi amplasat sub viaductul de la Gara-Mică. Sau lângă gar­dul gării. Această statuie poate să devină mascota românilor din oraş! Să revenim la cei care se mai ţin încă pe picioarele lor de fibră. Berarul Hermann, pus la capăt de pod al minciunilor, atâta a tot făcut pe el, încât so­clul s-a săturat de atâta urină şi a crăpat. Mai mult, cum naiba poţi să ţii un berar cu spatele la barul cu terasă, unde toţi lacomii beau bere? Am trecut într-o zi pe aco­lo crezând că îl surprind când se urinează, şi cel cu pricina, adică berarul, era întors cu faţa către intrarea localului. „Aşa, da!” mi-am spus. „Dacă salivează, nu mai urinează.” Cu acesta am ter­minat, după ce amintesc de de­ge­tele mâinii ţinută la spate de berar ca un Napoleon. Cea mai mare parte din degete sunt lipsă. Acum, ce cred eu despre lipsa degetelor? Păi, probabil, uneori îl mai tăia pişarea şi atunci când era cineva pe lângă el şi, ca un berar binecrescut, îi era jenă să facă în văzul lumii, şi atunci îţi rodea unghiile. Dacă era un be­rar Gheorghe, făcea şi în faţă la Bulevard. Anul acesta, fiind mai lung decât altele, pentru anumite motive culturale, atâta a ros că a rămas fără degete. Doar nişte sârme, tip liţă, pe motive de eco­nomie de material, cum poate să invoce artistul de ase­menea mo­numente, se mai văd, dar nu pen­tru mult timp. Cum păpu­şoiul berar s-a întors cu faţa că­tre cei care bagă beri cu nemi­luita, va roade în cel mai scurt timp şi liţa. Către începutul săr­bă­torilor de iarnă şi sfârşitul ca­pitalei, şi al unora, dacă va mai roade mult, cred că va termina şi grilajul podului, iar dacă va mai urina mult, pârăiaşul care va cli­po­ci vesel către strada Ocnei fos­tă Karl Marx, tot un fel de Her­mann şi acela, se va numi: Părăul Urinei.
    Să trecem mai departe, şi anu­me la Hermann primar. În lumea arabă, toţi care pun mâna pe ce nu este a lor, sunt pedepsiţi cu tăierea mâinii drepte, asta ca să se ferească toţi cinstiţii de ei. Pu­tea el, adică ciuntitul, să fie cu­minte pe urmă sau să dea înapoi ce a furat, că tot ciung ră­mânea. Şi nu mai avea cu ce să fure, să semneze sau să dea mâ­na cu vizitatorii. Dacă această le­ge ar exista şi la noi, acum mul­ţi s-ar saluta ca papuaşii, adi­că frecându-şi nasurile, că mâini… din părţi. Deviez de la subiect şi mă prea întind. Vor­beam despre statuia Hermann primar. Într-una din zile am trecut pe lângă Muzeul de Is­torie şi l-am văzut pe primar fără pal­ma mâinii drepte. Primul gând a fost că s-a dat legea după mo­delul arab şi eu nu am aflat încă. Dar de ce să se taie prima oară mâna unei statui, şi încă de primar din vechime? Ca exe­m­plu? M-am apropiat să văd mai bine, poate că şi-a ros şi el dege­tele şi nu a fost atent, dar nu avea sârmă liţă. Să fii uitat mo­numentalistul, din grabă sau din cauza aceleiaşi economii, să-l liţeze pe primar? Şi asta se poa­te. Am întrebat nişte trecători da­că s-a dat, în sfârşit, legea arabă la noi şi toţi cei întrebaţi au dat negativ şi trişti din cap. Chiar unul mai bine îmbrăcat,  de la un partid de vis-a-vis, pe care l-am văzut prin ziare, mi-a râs în faţă ca un baron local. Atunci, unde să fie mâna dreaptă a statuii, care trebuie să fie cea mai cinstită dintre statui? Poate o să aflu, şi după ce aflu şi cine a furat revoluţia, o să vin să vă spun. Până atunci, să treceam la celelalte rămăşiţe de Hermanni. Într-o seară, parcă acum două zile, trebuia să plimb căţelul, aşa că am zis că ar fi mult mai bine să o pornim în drumul militar, adică pe centru, unde ţivili din garda de apărare a păcii, ajutaţi de cei aleşi la acea vreme, adică de Hermanni breslaşi, păzeau centrul istoric. Că îl păzeau nu era rău, dar de cine să îl pă­zească, fiindcă hoţi nu prea erau atunci! Chiar dacă erau, nimeni nu le cerea sponsorizare. Parti­dele de astăzi nici gând să dea buzna, iar baronii erau autentici. Locali sau nu, dar chiar erau ba­roni, conţi sau oameni de bine. Ho­ţii trăiau în codri şi erau nu­miţi hoţi doar de angrosiştii de piele autohtonă, cum mai avem şi acum. Atunci, în evul mediu, ca să fie şi ei în rând cu alţii, care nici nu ştiau ce este aia Eu­ropa, au făcut nişte căpitani, ale­şi după anumite criterii:
    – să nu scrie poezie;
    – să nu aibă barba roşie, ca acei oameni cu barbă roşie;
    – să nu fi fost informator al ro­mânilor;
    – să fie informator contra ro­mânilor;
    – să-şi dea aere doar în intimitatea latrinei.
    Frumos. S-au prezentat mul­ţi­me de candidaţi la postul de că­pi­tan local, dar cei mai mulţi au plâns în pumni. În pumnii celor care îi chestionau la proba fi­zică. Alţii au picat la proba de lunecuş. Trebuiau să alunece pe cur, pardon, pe tur, până la ţepuşe şi aici să dea dovadă de arta săritului cu turul. Trierea la sânge a fost în ultima probă, cea a numelui:
    – Tu?, îl întreabă pe cel abia in­trat, un baron din comisie!
    – Ilie, din Păuca!, zicea zdra­honul.
    – Eşi! Următorul!
    – Niculaie, din Roşia. Am trân­tit la luptă dreaptă 12 ficiori şi…
    – Eşi…!
    – Io sunt Nitu, din Gura Râu­lui, şi vrea Mina mea să mă vază căpitan. Dau şi io nişte brânză şi un miel, doi că …am. Să ştiţi că io mă bat cu ursul când să dă la oaie! Zâc că îs numa bun…
    – Eşi! Tute la oi şi la prânză. Următorul…
    Următorul era un om micuţ şi slab, cam ca o cântăreaţă dintr-acelea  care cântă ce-o ieşi din guşă, aşa cum avem cele mai multe şi astăzi.
    – Tu?, s-a răstit şeful comisiei.
    – Arnold de Puschilar, conte major du Lac.
    – Lacul lui Binder?, se ridică respectuos în picioare şeful comisiei, adică Ernst du pe Apa Sâmbette.
    – Nu, dragă! Lacul du Lac.
    – Aha! Lacul pentru Dulaci! Aha! Plecăciune, înălţimea ta. Cu ce ocazie pe la noi?
    – Nu ştiu dacă nu am greşit uşa. Aici se fac căpitanii din garda oraşului?
    – Aici, aici. Aprozi!, bătu din palme Ernst du pe Apa. Puneţi o piele pe scaunul înălţimii sale! De iobag, desigur… Domnul conte major este învăţat cu mirosul. Aveţi referinţe?
    Grea întrebare. Ce este… re­ferinţe? Totuşi, un nobil nu este el nobil doar de chelea mân­zului! Dacă nu e spontan, atunci nici nu are cei treizeci de ani de acasă. Aşa că, du Lac a răspuns prompt, după aproximativ o oră:
    – Am, şi am şi… batistă!
    – Perfect. Aprozi, mai o piele pentru domnul! Doriţi mai tă­bă­cită, înălţime?  
    Contele s-a mulţumit cu func­­ţia de căpitan al gărzii locale, dar a uitat să menţioneze că îi este frică de arme. Totuşi, din li­to­grafiile vremurilor trecute, şeful gărzii civile, un bărbat masiv şi impozant, cu o barbă masivă şi impozantă, îmbrăcat în pantalonul masiv şi impozant, stil Serafim Bâra, şi redingotă tuci, trebuia neapărat să poarte sabie. Monumentalistul a văzut litografiile şi pe ăla cu sabie, a mai văzut nişte poze porno, şi a tencuit din anumită lipsă de ba­ni, un Hermann căpitan rahi­tic. Nici gardă la sabie nu mai are eroul. Trecând ieri prin oraş, Her­mannul bancherul a fluierat după mine şi mi-a spus că i se des­prind şosetele. De sub ele se vedea toată goliciunea acelor Hermanni, dar şi a economiei de material a celor care l-au pro­iec­tat şi fătat. Din nou, pardon, a crea­torului monumentalist şi a celeilalte. Pentru că, pe sub jam­bierele lăsate tot mai tare ale mas­cotei de bancher, se vede că statuile sunt goale pe dinăuntru. Măcar câte o creangă să fii pus, bă monumentalistule, la preţul ăsta! Mai stăteau şi ei pe cracă noaptea.
    – Mă frec în ciorapii tăi! i-am spus bancherului. De ce nu vede de tine primăria? Eu am ciorapi chinezeşti, nu ca tine! Tac-tu şi mă-ta ce spun?
    – Da, i-a mai văzut dracu? Au luat căcălău de bani şi au şters-o ca în Regat! Ai auzit de tipul acela care avea, când a venit în ţară, doar o valiză cazonă din lemn?  A venit cu valiza şi acum găi­narul de nepotu-său vrea ju­mă­t­ate din ţară. Şi-a mai luat şi un ginere care să ştie să joace tea­tru în faţa tuturor, ca mare patriot.  Crezi că ăia au dat ceva bani pe noi, celor care ne-au fă­cut, ca să ne facă mai plini? Mă­car să ne umple cu ceva să nu mai stăm goi pe dinăuntru. Că nu avem nici un viitor. Mai bine ajungeam beţe de pescuit.   
    – Eşti nebun, cum să nu aveţi viitor? Parcă vroia să vă vândă după anul acesta, ca pe văcuţele de Bucureşti! Să mai scoată un căcălău doi.
    – Eşti prost? Cine cumpără aşa ceva. Tu ai cumpăra?
    – Nu, dragă. Când vreau rebu­turi, caut la container. Dar, ia spu­ne tu, care reprezinţi un ban­cher, l-ai cumpăra pe farmacis­tul din piaţa micuţă?    
    – Acela verde la faţă? Pe acela… da, l-aş cumpăra dacă aş mai fii bancher adevărat, nu o spărtură ca acum, şi l-aş pune res­ponsabil la farmacia cu me­di­camente compensate, să fugă bătrânii ăia care stau la coadă. Ai văzut ce mâini de paralitic i-a făcut artistul? Să mor de râs, dar nu mă lasă sticla din care sunt făcut.
    – Dar pe uscatul care au zis ei că seamănă a student, ai da ceva dacă…?
    – Săracul! Am auzit că şi la ăla i-au căzut degetele de la singura lui mână. Cum mai scoate fiţui­ca? Cel puţin, celui verde la moa­că i-a făcut ăla mâini de han­dicapat, dar le are, pe când acela căruia i-au spus student, e ca un băţ de undiţă, şi eu nu aş cumpăra cioara vopsită.
    – Dar pe Hermann cu opt picioare l-ai cumpăra?
    – Care?
    – Cum, care? Bila aceea pe opt picioare care le spune câte ceva trecătorilor în limba englezilor!
    – Aia nu este Hermann, aia este un rahat în ploaie. Atunci când plouă.
    – Şi când nu plouă?
    – Simplu. Rahat în soare! Eşti cam greu de cap?
    – Sigur că sunt greu de cap. Când le văd mă apucă greutatea, numai că la mine greutatea doare.
    La teatrul Talia, pe partea stân­gă privind către spitalul de oa­meni, sunt cele mai reuşite fan­tome ale prezentului. Într-un conglomerat de plasă metalică şi fân, europenii de dincolo de în­chipuire pot admira trei ipostaze ale femeii în pensie, reactivată de la serviciul public. Căpiţa din mijloc, o arată pe respectiva înain­te de a ieşi la pensie, într-o rugă deznădăjduită către pri­mărie, să o mai lase pe post, că nu îi ajunge pensia. A doua, cea din stânga, o reprezintă tot pe hoaşcă, într-un moment de ru­găciune, să nu afle ginerele ei care este popă, ce învârte ea, iar în al treilea fân, hâda este re­pro­dusă în momentul în care se ridi­că de pe veceu. Turiştii care vor să admire arta piure, pot să con­tinue vizitarea culturii neo-eu­ro­pene coborând în parcul co­pii­lor. Aici, tot din fân, este statuia şefului celei de mai sus. Privind din trei laturi o să vezi profilul demisionarului reintegrat. Adi­că, forma de tun reprezintă tunu­rile pe care le-a dat bişniţarilor şi zarzavagiilor când era şeful pie­ţei, forma de catapultă îl arată când e fericit şi se scarpină aco­lo, şi forma de nimic, îl arată cum este în realitate. Depinde din ce parte priveşti statuia fâ­nar. Să revenim în centru, unde nu mai găsim cele trei roţi uriaşe din lemn, roţile pentru înfri­co­şarea celor care vor avea de gând să facă ce au făcut Horea, Cloşca şi Crişan, dar unde găsim nişte băncuţe de pus fundul pe ele, frumoase şi ieftine, cam la 27 de milioane bucata. Licitaţia secretă a fost câştigată de sin­gu­rul care ştia de ea, adică de firma românească Kurt şi fiii, şi s-a făcut comandă de circa cinci mii de bucăţi, adică asta a fost sin­gura condiţie a firmei de pa­pe­tărie, reprofilată peste noapte în firmă de executat băncuţe. Bu­că­ţi cam multe, dar băncuţele vor putea fi instalate şi pe dea­lurile din jurul oraşului, de unde cei care sunt la sapă sau la pra­şilă vor putea admira superba pano­ramă a oraşului. Preţul băn­cilor nu este chiar aşa de mare, dacă ne gândim la cât s-a pus în plicul cu oferta şi la costul ma­te­rialelor. Când se vor vinde aces­te bănci, după terminarea capi­talei, aşa cum spunea mama Her­mann pe internet despre finii ei, o să fac un împrumut de la banca ce a ruinat oamenii săraci prin Alttex-bennevoll, şi o să licitez şi eu nişte băncuţe de aşezat pe ele. Sunt sigur că voi câştiga, pentru că voi fi singurul care va participa la această acţiune de divertisment. Băn­cu­ţele le voi dona celor deposedaţi le­gal de locuinţe, să aibă unde pune capul jos, şi, sigur, o să ţin una pentru mine şi familia mea. Pe urmă revin să vă spun că mai am şi despre…
Pamflet
de IOAN CRIŞAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>