Puncte de vedere

Germanii din Romania intre nazism si stalinism

Astfel, în documentul amintit se poate citi următoarea frază: „Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa […]

Astfel, în documentul amintit se poate citi următoarea frază: „Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său, şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor care îl alcătuiesc. Politicienii români au făgăduit atunci că acest text de referinţă, în care li se promiteau naţionalităţilor largi drepturi lingvistice, culturale şi administrative, va fi inclus în noua Lege fundamentală. Repetatele plângeri ale reprezentanţilor minorităţii maghiare şi nemulţumirea crescândă a unor politicieni germani, care, de altfel, au sprijinit Unirea de la 1918, legate de faptul că drepturile proclamate la Alba Iulia nu sunt respectate în practica autorităţilor, au determinat puterile aliate să insiste ca România să includă în viitoarea Constituţie normele stabilite şi legate de o politică minoritară liberală. Prin Acordul de la Paris2, semnat de România la finele anului 1919, „guvernul român se obligă să asigure deplină protecţie a vieţii şi a libertăţii tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de naştere, de rasă sau de religie3. Prin Articolul 8 al aceluiaşi Tratat se interzicea orice fel de discriminare din pricina apartenenţei la o anumită etnie.4 Una dintre condiţiile pentru încheierea Tratatului de la Trianon, prin care s-a consfinţit în plan internaţional unitatea naţională a noului stat, a fost, deci, crearea unui cadru juridic acceptat de către toate părţile implicate, cu scopul dezamorsării unor posibile conflicte interetnice.

Acordul de la Paris a fost aspru criticat de numeroşi politicieni români întrucât, „sub forma tratatului minorităţilor, s-a încercat să se slăbească caracterul unitar naţional al statului român, transformând România într-o noua nenorocită Austro-Ungarie”5. Opiniile citate îi aparţin lui Vintilă I. Brătianu şi au fost rostite cu prilejul dezbaterii legate de adoptarea Constituţiei din 1923. Promisiunea solemnă a regelui Ferdinand făcută cu prilejul încoronării6, care susţinea că Proclamaţia de la Alba Iulia va fi respectată întocmai şi că toţi cetăţenii ţării se vor bucura de aceleaşi drepturi, indiferent de naţionalitatea lor, a fost ignorată de parlamentarii români de la Bucureşti, opunându-i treptat un naţionalism nedisimulat, uneori chiar brutal şi agresiv.7 Nimeni altul decât Octavian Goga, viitorul prim-ministru sub a cărui egidă s-au adoptat în 1937 primele legi antisemite, respingea vehement temerile minorităţilor legate de o eventuală îngrădire a libertăţilor lor, mai ales după experienţa negativă pe care aceştia au avut-o în urma reformei agrare din anul 1921. „Sentimentul nostru obştesc refuză exagerările şi xenofobia, scria Goga în stilul ipocrit tipic al politicianismului naţionalist interbelic, fiindcă n-au fost niciodată „o coardă specială a psihologiei româneşti. După ce a respins „mult trâmbiţatele puncte de la Alba Iulia”, Goga articula într-un mod cât se poate de limpede linia programatică faţă de minorităţi, adoptată de mai toate guvernele instalate la putere după primul război mondial.

În „marea adunare de la Alba Iulia, noi nu am văzut […] niciodată altceva decât manifestarea istorică a românismului din Ardeal pentru unirea cu Regatul, altceva nimic”8.

Transformarea aşa-numitului „românism în politica de stat” era resimţită de minorităţi ca un atac la identitatea lor naţională şi ca o încercare nedisimulată de omogenizare etnică a societăţii româneşti. Legile şi reglementările restrictive, şicanele birocratice şi abuzurile xenofobe ale autorităţilor centrale şi locale confirmă aceste temeri exprimate de către reprezentanţii minorităţilor atât în Parlament, cât şi în presă. Presiunile de deznaţionalizare dirijată vizau învăţământul, presa, limba maternă, biserica, obiceiurile şi cultura tradiţională minoritară, provocând o contraofensivă a grupurilor etnice. Într-o scrisoare de protest a deputaţilor germani din 21 noiembrie 1923, legată de „lipsa de toleranţă în politica de astăzi faţă de minorităţi”, se face o comparaţie între măsurile şovine antebelice adoptate de guvernul ungar şi cele ale guvernului român. Autorii protestului ajung la concluzia că până şi „faimoasa lege de maghiarizare a contelui Apponyi din 1907, combătută cu înverşunare de toate popoarele minoritare şi inclusiv de românii ardeleni […], este mai îngăduitoare decât ordinele D-lui Ministru al Instrucţiunii Publice”9. Problemele abordate în această scrisoare au devenit o prezenţă constantă a dezbaterilor şi polemicilor între majoritari şi minoritari, înăsprind climatul interetnic. Iată doar câteva exemple:

1. Introducerea obligatorie în şcolile minorităţilor a studierii istoriei şi geografiei în limba de stat;

2. Interzicerea folosirii denumirilor geografice în limbile naţionalităţilor sau folosirea altei limbi decât cea română pentru inscripţii publice;

3. Folosirea exclusivă a limbii române la examenul de bacalaureat;

4. Interzicerea unor serbări în limbile etniilor şi aprobarea acestora doar ca acţiuni bilingve;

5. Aşa-numitele reciclări lingvistice ale personalului didactic minoritar (ca justificare pentru epurări şi înlocuirea corpului didactic prin etnici români).

Creşterea tensiunilor naţionale şi înăsprirea atmosferei interetnice au facilitat apariţia unor grupări profasciste germane în Banat şi în Transilvania. Fascizarea s-a produs în trei etape distincte:

1. 1918-1932 faza fascizării incipiente: domină factorii interni de influenţare ideologică;

2. 1932-1940 faza nivelării spirituale voluntare (geistige Selbstgleichschaltung): echilibru între factorii interni şi externi;

3. 1940-1944 faza subordonării totale faţă de politică, interesele şi ideologia Reich-ului hitlerist domină factorii externi.

 

Aceste faze se caracterizează printr-o radicalizare progresivă (sau, dacă doriţi, cumulativă) a unor segmente importante ale minorităţii germane din România, culminând cu acceptarea soluţiilor ideologice şi politice naziste propagate de conducerea celui de-al III-lea Reich prin intermediarii locali stabiliţi în fruntea Partidului Naţional – Socialist Muncitoresc German (NSDAP) al Grupului etnic german din România. Astfel se instalează o dictatură paralelă în interiorul României. Acest sistem seamănă cu cel instaurat în Germania, având trăsăturile unei dictaturi consensuale, pentru că acţiunile de rezistenţă erau marginale. Existau două forme de opoziţie care se manifestau:

1) prin gesturi de respingere puternic personalizate (de exemplu, politicianul conservator Hans Otto Roth sau protestantul naţional-conservator Viktor Glondys, care aveau oarecare simpatii pentru evoluţia situaţiei din Germania nazistă);

2) printr-o opoziţie asumată din convingere şi prin luptă din motive ideologice (de pildă, membrii ilegalişti ai PCR sau PSD, sindicalişti de stânga şi reprezentanţi ai bisericii româno-catolice).

Tulburătoarea constatare făcută de Hannah Arendt în „Originile totalitarismului” cu privire la „menţinerea autorităţii unor personaje autoritare şi dictatoriale care s-au „bucurat de încrederea maselor” şi de „sprijinul majorităţii populare” se potriveşte şi comunităţii germane din România.10

1918-1932, faza fascizării incipiente

După 1918 se declanşează un proces de redefinire identitară a diferitelor grupuri regionale germane, supuse până atunci politicii brutale de maghiarizare. În pofida unor rivalităţi şi a divizării geografice, religioase şi dialectale, cele două grupuri distincte, şvabii bănăţeni catolici şi saşii ardeleni lutherani – protestanţi, încearcă să se adapteze noilor realităţi politice româneşti, reliefând dubla lealitate a minorităţii. Cea faţă de cultură şi limba maternă, reprezentată de Germania, şi cea faţă de ţara adoptivă, reprezentată de România.

Faptul că saşii s-au stabilit în urmă cu 800 de ani în Ardeal, iar şvabii de-abia în secolul al XVIII-lea a creat un decalaj cultural între cele două grupuri regionale care s-a manifestat prin afişarea unei superiorităţi transilvane, deseori sfidătoare, şi prin etalarea pronunţată a conştiinţei de către naţiunea civilizatoare în sud-estul Europei. Ultima componentă s-a îndreptat mai ales împotriva celorlalte naţionalităţi considerate inferioare din punct de vedere cultural, social şi economic, mai târziu şi rasial. La aceasta se adaugă elementele de incompatibilitate religioasă existentă între protestanţi şi catolici.

Presiunile susţinute asupra instituţiilor minorităţii germane, percepută oricum de statul român centralizat ca un bloc monolit, au accelerat omogenizarea internă a grupurilor regionale germane, creând premisele unor strategii de supravieţuire etnică într-un mediu naţional-politic similar celui din perioada administraţiei maghiare.

Tânăra elită bănăţeană a încercat să compenseze virtuţile secundare ale saşilor prin accentuarea exagerată a etnicităţii. Cele mai semnificative dovezi în acest sens se găsesc în literatură şi în publicistica vremii. Evaluarea moştenirii literare autohtone din Banat se face din perspectiva accentuării dimensiunii militante a unor scrieri semnate de Adam Maller-Guttenbrunn (1852-1923), un autor născut lângă Timişoara, dar care şi-a petrecut cea mai lungă perioadă a vieţii la Viena. Popularizarea masivă a acestor scrieri nelipsite de excese naţionaliste, pe alocuri antisemite şi agresiv xenofobe a pregătit terenul spiritual pentru deraierile de mai târziu. În acelaşi timp, Maller-Guttenbrunn declarat clasic al literaturii germane din Banat a furnizat un anumit model de ideologie literară autohtonistă, local-patriotică, înrudită cu ceea ce în Germania s-a numit Blut-und-Boden-Literatur, literatura sângelui şi a gliei.

În Transilvania, unde a existat o tradiţie literară proprie cu mult mai veche, tânăra generaţie de autori s-a transformat rapid în avangarda spirituală a mişcării, din care au răsărit elementele radicale ale nazismului local.

La procesul de fascizare au mai contribuit şi numeroşi tineri care au studiat în Germania, unde au întreţinut contacte intense cu grupurile naţional-conservatoare, pro-naziste şi apoi naţional-socialiste.

Pe fundalul acestui complicat amalgam exploziv local, fostul ofiţer sas din armată austro-ungară Fritz Fabritius a înfiinţat, în anul 1922, primul nucleu politic radical de dreapta german, grupat în jurul „gazetei de luptă pentru poporul care lucrează cinstit” („Kampfblatt far das ehrlich arbeitende Volka), intitulată Selbsthilfe (Autoajutorare). Pe prima pagină a publicaţiei lui Fabritius se afla zvastica. Fabritius întreţinea contacte cu unii lideri nazişti din Germania, ca de pildă Hitler sau şeful formaţiunilor paramilitare SA, Röhm. Semnificativă în acest context este încercarea teoreticianului principal al antisemitismului politic românesc, A.C. Cuza, de a-l convinge în anul 1922 pe Fabritius să se alăture luptei împotrivă evreilor.11

1932-1940 faza nivelării spirituale voluntare (geistige Selbstgleichschaltung)

Îi spun nivelare voluntară fiindcă procesul de conectare la ideologia totalitară nazistă se derulează în condiţiile unui sistem democratic este adevărat, destul de precar, dar în nici un caz dictatorial.

În această perioadă se accentuează tensiunile dintre elita politică democratică a germanilor din România şi forţele extremiste. În anul 1932, Fabritius înfiinţează Mişcarea naţional-socialistă de autoajutorare a germanilor din România („Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen în Rumanien, NSDR), prin unificarea şi absorbţia unor asociaţii şi uniuni profasciste răzleţe. Atributul „naţional-socialist” inclus în numele formaţiunii este preluat de la organizaţia lui Hitler, Partidul Naţional – Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP). Deşi numele organizaţiei lui Fabritius sugerează evidente afinităţi cu partidul nazist german, ea nu este un partid satelit. Programul partidului, care era o copie aproape fidelă a celui nazist, cerea educarea tuturor germanilor din România în spiritul naţional-socialist. Structura organizatorică internă era tributară aşa-numitului principiu al conducătorului (Fahrerprinzip). În analogie cu oficiosul nazist Valkischer Beobachter (Observatorul rasial), Fabritius schimbă, în 1932, şi denumirea gazetei pe care o edita în Ostdeutscher Beobachter (Observatorul est-german).

Consolidarea extremismului de dreaptă românesc a provocat reacţii de respingere tot mai vehemente, venite din partea reprezentanţilor partidelor democratice tradiţionale româneşti. Pentru a nu se expune unor presiuni suplimentare, în decembrie 1933 Fabritius a schimbat, din motive tactice, denumirea partidului în „Miscare naţională de reînnoire a germanilor din Romania („Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen în Rumanien, NEDR). Un an mai târziu au fost interzise partidele extremiste, inclusiv organizaţia lui Fabritius. Venirea la putere a lui Hitler în Germania, în ianuarie 1933, a impulsionat forţele fasciste germane autohtone, stârnind, pe de altă parte, speranţa multor etnici germani că noul regim de la Berlin îi va sprijini împotriva tendinţelor de deznaţionalizare ale autorităţilor româneşti. Această speranţă a fost împărtăşită inclusiv de politicienii germani democraţi Hans Otto Roth (1890-1953) şi Rudolf Brandsch (1880-1953), care erau adversari declaraţi ai fasciştilor radicali din interiorul grupării lui Fabritius şi care doreau să preia conducerea partidului.

Fiind un politician mai moderat, Fabritius nu s-a opus colaborării politice cu reprezentanţii democraţi ai etnicilor germani care activau sub egida Uniunii Germanilor din România. Sub numele „Partidul Popular German („Deutsche Volkspartei, DVR), fracţiunea radicală din interiorul organizaţiei lui Fabritius a fondat, în 1935, o grupare fascistă proprie, care a pus practic bazele organizatorice, ideologice şi politice în vederea transformării minorităţii într-un apendice al celui de-al III-lea Reich. Pentru a aplana certurile dintre aripile rivale au intervenit reprezentanţii Germaniei naziste, care în 1938 au ordonat unificarea grupărilor. Fabritius devine din nou şeful absolut, purtând titlul de conducător al grupului etnic german din România. La numai un an după numire, el va fi înlocuit cu un activist mai docil faţă de pretenţiile Berlinului (Wolfgang Bruckner). În paralel cu aceste schimbări, influenţa publică a organizaţiei se consolidează şi numărul aderenţilor creşte.

Responsabilitatea politică şi ideologică pentru ceea am numit faza nivelării spirituale voluntare revine într-o foarte mare măsură unor intelectuali influenţi, ziarişti, scriitori, cadre didactice şi, bineînţeles, activiştilor de partid.

Aş aminti aici numai doi scriitori influenţi care în aceşti ani au contribuit la campania de influenţare politică şi ideologică a minorităţii germane. Primul este prozatorul Karl von Maller (1886-1943), care în 1932 devine primul Gauleiter al Banatului şi care a editat la Timişoara gazeta antisemită „Der Starmer”. Gazeta a fost o imitaţie a publicaţiei omonime a nazistului german Julius Streicher, care, după război, a fost condamnat la moarte de către tribunalul internaţional de la Nürenberg. Celălalt este Heinrich Zillich (1898-1988), care în 1936 s-a stabilit definitiv în Germania, unde a fost promovat şi, în repetate rânduri, premiat ca reprezentant de frunte al literaturii germane din străinătate. Ca membru al partidului nazist, Zillich se înrolează în armată, unde răspunde de editarea unor cărţi destinate militarilor. După război este supus „denazificării”. Continuă să activeze ca scriitor şi publicist, întreţine contacte cu foştii scriitori de frunte din perioada hitleristă, participă la întruniri revizioniste şi devine editorul principal al publicaţiei „Sadostdeutsche Vierteljahresblutter”, care apare şi astăzi la Munchen. Între 1952-1963, Zillich a fost preşedintele asociaţiei saşilor din Germania, publicând în acelaşi timp şi-n presa radicală de dreapta. Singura diferenţă în scrierile literare şi publicistice din perioada postbelică ale acestui autor constă în renunţarea la omagiile aduse sistemului naţional-socialist şi lui Hitler personal. În rest, scrierile cuprind toate temele naţionaliste dezbătute obsesiv şi consecvent de-a lungul secolului trecut, la care se mai adaugă acum relativizările Holocaustului şi atacurile la adresa democraţiei vest-germane şi americane.

Pentru a ilustra antisemitismul bolnăvicios al lui Zillich, aş cita două scrisori. Prima datează din 1932 şi i-a fost adresată scriitorului evreu-bucovinean de limbă germană Alfred Margul-Sperber. Pe cea de-a doua a trimis-o în anul 1980 unui preot sas antifascist, regretatul Hans Holztruger, stabilit în R.F. Germania, criticând deschis în ea politica revizionistă a asociaţiei saşilor şi încercările de ocultare a trecutului fascist. Deoarece este vorba despre nişte documente personale, ele au o semnificaţie specială şi o credibilitate mai mare, dezvăluind, pe de o parte, dimensiunea reală a antisemitismului său interiorizat, iar de cealaltă parte, dezvăluind aserţiunile unor simpatizanţi care neagă sau minimalizează aspectele xenofobe şi anti-iudaice evidente, identificabile în operele literare şi în publicistica lui Zillich. Argumentele principale pe care le evocă pentru a-şi motiva resentimentele antisemite pornesc de la nişte întâmplări personale: participarea ca militar în Armata română la suprimarea revoluţiei bolşevice din Ungaria şi prezenţa la o petrecere din Berlinul anilor 20, unde invitaţii evrei au ironizat slujba religioasă lutherană. În jurul acestor două întâmplări evocate în cele două epistole, scrise la o distanţă de aproape 50 de ani, sunt grupate mai toate argumentele antievreieşti întâlnite şi în literatura antisemită binecunoscută. Pe lângă nelipsita aserţiune că evreii ar provoca de fapt antisemitismul, mai apare şi ecuaţia evreu = comunist, precum şi ideea că evreii aspiră la dominaţia altor popoare, creând în acest scop o literatură şi o ideologie antinaţională şi dizolvantă etc., etc.12

1940-1944 faza subordonării totale faţă de politică, interesele şi ideologia Reich-ului hitlerist

Pe 27 septembrie 1940, în fruntea grupului etnic este numit candidatul Berlinului, Andreas Schmidt. La scurtă vreme după instalarea în fruntea comunităţii, Schmidt şi ceilalţi nazişti radicali înfiinţează, pe data de 9 noiembrie 1940, Partidul Naţional – Socialist Muncitoresc German al Grupului etnic german din România (NSDAP der DVGR). Printr-un decret-lege, publicat pe 20 noiembrie 1940, statul naţional-legionar român al lui Antonescu acordă grupului etnic o largă autonomie, devenind personalitate juridică de sine stătătoare.13 Astfel, grupul etnic devine un soi de stat în stat, cu largi drepturi privind organizarea învăţământului, a presei şi a vieţii bisericeşti. Schmidt practică o politică de supunerea totală faţă de Germania hitleristă, transformând partidul nazist autohton în instrumentul principal de conducere al grupului etnic. Obiectivul ideologic principal declarat al lui Andreas Schmidt constă în transformarea minorităţii într-o masă de manevră. Pentru realizarea procesului de nivelare totalitară, partidul a imitat politica nazistă, transformând, în primul rând, biserica evanghelică a saşilor din Transilvania, învăţământul în limba germană şi presa în pepiniere ideologice. Orice critică sau opoziţie internă este sancţionată prin excludere din grupul etnic, prin teroare psihologică, prin atacuri huliganice.

Pentru a înfrânge orice rezistenţă din partea bisericii evanghelice a saşilor, în 1941 a fost demis episcopul Viktor Glondys (1882-1949) şi înlocuit cu episcopul pro-nazist Wilhelm Staedel.14 Acesta a sprijinit politica sinucigaşă a lui Andreas Schmidt şi înrolarea tinerilor în detaşamentele SS-ului nazist. Pe de altă parte, episcopul Staedel a susţinut şi crearea aşa-numitei Uniuni de muncă a Institutului pentru cercetarea influenţei evreieşti asupra bisericii. În conformitate cu idei similare propagate, de pildă, de extremistul român A.C. Cuza sau de ideologul nazismului Alfred Rosenberg, Institutul amintit propunea eliminarea Vechiului Testament din învăţământul religios, fiind considerat o emanaţie a spiritului dizolvant iudaic.

Pentru a pune capăt înrolărilor voluntare ilegale, concretizate în aşa-numita Acţiune a celor 1000, în 1943 Antonescu a semnat un acord cu Germania care permitea încadrarea a circa 70.000 de tineri germani în trupele Waffen-SS. Prima companie a divizionului SS Leibstandarte „Adolf Hitler” era formată în exclusivitate din tineri fanatizaţi germani din România. Numeroşi germani din România au fost implicaţi şi în crimele din lagărele de concentrare. Astfel, dr. Victor Capesius din Sighişoara a fost farmacist la Auschwitz, iar dr. Fritz Klein, medic în acelaşi lagăr. Amândoi au fost condamnaţi după război, Capesius la închisoare, Klein la moarte. (În 1981, Heinrich Zillich, pe care l-am pomenit mai sus, i-a dedicat lui Klein un articol în care l-a descris pe acest criminal de război ca pe o victimă a justiţiei învingătorilor.15)

Odată cu prăbuşirea dictaturii lui Antonescu, la 23 august 1944, s-a sfârşit şi regimul lui Andreas Schmidt. Încercarea sa de a determina minoritatea germană să părăsească România a reuşit numai parţial. În septembrie 1944, Schmidt se întoarce în România cu un comando de paraşutişti format din şapte legionari români pentru a organiza lupta contra noului regim de la Bucureşti. Este capturat de trupele sovietice şi condamnat. A murit într-un lagăr sovietic în anul 1948.

Trupele naziste reuşesc, pentru câteva zile, să revină în zona de vest a Banatului, intrând în septembrie în oraşul Jimbolia (unde exista un puternic nucleu social-democrat anti-nazist format din germani). Administraţia locală a fost preluată după 23 august de un primar social-democrat. Şapte antifascişti germani au fost asasinaţi pe data de 15 septembrie 1944, după ce trupele naziste au revenit împreună cu elementele naziste locale. Elucidarea acestei crime a fost blocată cu succes de către naziştii germani localnici fugiţi în Germania.

2.

Imediat după prăbuşirea regimului antonescian, Roth adresează germanilor un apel, în care le cere minoritarilor să nu părăsească România. În mai multe memorii şi articole programatice scrise în 1944-1945, Roth face un rechizitoriu aspru nazismului, condamnând politica de transformare a Grupului etnic german în coloana a cincea a Reichului.16 În pofida acestei atitudini exprimate şi înainte de 1944, el va fi arestat mai târziu de către autorităţile comuniste şi va muri în anul 1953 într-o închisoare stalinistă.17

Noile autorităţi au ordonat internarea activiştilor grupului etnic în lagărul de la Târgu Jiu. Întreagă presă românească a tematizat sprijinirea hitlerismului de către populaţia germană, evitând, în acelaşi timp, să dezbată participarea Armatei române la „războiul sfânt” sau crimele din Transnistria şi Odessa. În această atmosferă de diabolizare unilaterală, totuşi nu s-a hotărât expulzarea totală a germanilor, aşa cum s-a procedat mai târziu în Cehoslovacia, de pildă. Ca măsură de represalii, s-a dat curs cererilor sovietice de a trimite oameni în URSS, care să participe la munca de reconstrucţie. În ianuarie 1945, autorităţile române au participat activ la organizarea deportărilor, întocmind listele tuturor femeilor între 18 şi 30 de ani şi a bărbaţilor între 17 şi 45 de ani.

Măsura a fost pur etnică, deoarece nu fuseseră scutiţi nici antifasciştii sau comuniştii germani care nu colaboraseră cu naziştii. Dintre cei aproximativ 70.000 de deportaţi în baza tezei aberante a vinovăţiei colective au supravieţuit doar jumătate.18 În perioada acelui intermezzo pseudodemocratic al anilor 1945-1947, minoritatea germană fusese deposedată şi exclusă de la reforma agrară din 1945. Terenuri agricole au primit numai acei foarte puţini săteni care au refuzat să cotizeze şi să se înscrie în grupul etnic german controlat de către nazişti. Instituţiile minorităţii au fost practic interzise. De această măsură au fost afectate în primul rând presa şi învăţământul de stat (mai puţin cel confesional al saşilor ardeleni). Pentru germani, prevederile legii minorităţilor naţionale din 1945 nu aveau nici un efect, ei fiind lipsiţi de drepturi civile şi politice până în 1949. Până şi Organizaţia Antihitleristă Germană din Banat, înfiinţată în 1944, a fost interzisă după un an de existenţă.19 Ulterior, s-a înfiinţat Comitetul Antifascist German, care a editat în 1949 şi primul ziar central, cotidianul „Neuer Weg”. Treptat, s-au anulat măsurile discriminatorii, s-a admis din nou învăţământul în limba maternă şi, în 1950, participarea la alegeri. Toate aceste măsuri însă se înscriu în strategia de stalinizare a întregii societăţi româneşti.

La implementarea stalinismului în rândurile minorităţii germane au participat numeroşi intelectuali. Din simpatizanţi ai nazismului, unii s-au transformat în susţinători ai socialismului, alăturându-se unor figuri sinistre de stalinişti notorii, ca de exemplu redactorul-şef al ziarului „Neuer Weg”, scriitorul proletcultist Anton Breitenhofer (1912-1989), publicistul Ernest Breitenstein, diplomatul şi autorul amator Josef Puwak şi ofiţerul superior de securitate Martin Schnellbach.20 După reîntoarcerea în 1949 a supravieţuitorilor deportaţi în URSS, în 1951 au urmat dislocările multor bănăţeni (inclusiv germani) în Bărăgan, ceea ce a adâncit prăpastia existentă între noul regim comunist şi minoritari. În anii 50 se agravează la nivelul memoriei colective sentimentele de frustrare, estompând, pe de altă parte, cauzele reale care au provocat războiul dezastruos, sprijinit şi de mulţi germani, ca de altfel şi de români. Proporţiile acestei martirologii colective s-au manifestat deschis în publicistica şi literatura germanilor stabiliţi în RFG prin reliefarea unilaterală a efectelor şi prin suprimarea consecventă a cauzelor. Liderii organizaţiilor germanilor strămutaţi în Germania între care şi sus-amintitul Heinrich Zillich erau identici cu cei care au contribuit la răspândirea naţional-socialismului, respectiv cei care au activat în cadrul grupului etnic fascist. Bineînţeles că aceste persoane compromise politic n-aveau nici un interes să faciliteze o reconsiderare critică a trecutului, blocând şi suprimând sistematic încercările de prezentare obiectivă a istoriei minorităţii.21

3. Concluzii

Acumularea unor frustrări naţionale de-a lungul secolului trecut s-a accentuat în perioada comunismului prin nemulţumiri de ordin economic. Reacţia aproape unanimă a minorităţii a fost exodul. Fenomenul s-a amplificat în perioada ceauşistă şi a explodat după 1990, când aproape întreaga comunitate germană a emigrat.

Lucrare prezentată în cadrul Seminarului internaţional „Minorităţi, moşteniri culturale, civilizaţie românească contemporană” (Bucureşti, 21-22 octombrie 2003)

1. La redactarea textului de faţă am folosit mai multe studii, eseuri şi articole publicate în ultimii ani, în care am tematizat problematica minorităţilor etnice: Die Zwunge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumanien (Presiunea amintirilor. Însemnări din România), Hamburg, 1988; Rumanisierung. Die Nationalitatenpolitik von 1918 bis 1990 (Romanizarea. Politica naţională între 1918 şi 1990), în Richard Wagner/Helmuth Frauendorfer (ed.); Der Sturz des Tyrannen. Rumanien und das Ende einer Diktatur (Răsturnarea tiranului. România şi sfîrşitul unei dictaturi), rororo-aktuell, Reinbek bei Hamburg, 1990, p. 102-135; Literatur und Personenkult în Rumanien (Literatura şi cultul personalităţii în România), în Nachruf auf die rumaniendeutsche Literatur (Necrolog pentru literatura germană din România), ed. Wilhelm Solms, Hitzerot Verlag, Marburg, 1990, p. 93-115; „Die Finger zu rostigen Krallen gebogen. Heinrich Zillich und die Topographie der Verdrangung (Heinrich Zillich şi topografia sublimării), în Halbjahresschrift far sadosteuropaische Geschichte, Literatur und Politik sin continuare: HJSt, Anul 5, Nr. 1/1993, p. 57-72; Politische Prozesse als soziale Prophylaxe. Methodik stalinistischer Machtausabung (Procesele politice ca profilaxie socială. Metodica exercitării puterii staliniste), în HJS, Anul 5, Nr. 2/1993, p. 54-66; Situaţia minorităţilor în România privită din perspectiva istorică, în William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Editură Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 144-154; Der nahtlose Abergang? Rumaniendeutsche îm Faschismus und Stalinismus (Trecere lină? Germanii din România în timpul fascismului şi stalinismului), în HJS, Anul 7, Nr. 1a/1995, p. 16-39.

2. Naţionale Minderheiten în Rumanien. Siebenbargen îm Wandel (Minorităţi naţionale în România. Ardealul în schimbare), Wien, 1981, p. 97-98.

3. Sandor Toth, Quo vadis, România? (Quo vadis Rumanien?), New York-Budapesta, 1990, p. 158.

4. „Deosebirea de religie, credinţă sau confesiune nu poate fi în dezavantajul nici unui cetăţean român, sub aspectul beneficierii de drepturi civice şi politice, şi anume: obţinerea posturilor, funcţiilor şi demnităţilor publice sau practicarea diverselor profesii şi meşteşuguri. Nici un cetăţean român nu poate fi îngrădit în privinţa liberei folosiri a oricărei limbi în circulaţia particulară sau economică, în viaţa religioasă, în publicitatea prin presă sau prin orice alte mijloace sau în adunări publice. Fără a afecta măsurile luate de guvernul român în stabilirea limbii oficiale, cetăţenii de limbă maternă neromână vor beneficia de facilitări echitabile în privinţa folosirii limbii proprii, fie oral, fie scris, în faţa instanţelor judecătoreşti. […] Minorităţilor trebuie să li se asigure o parte echitabilă în obţinerea şi folosirea tuturor sumelor din bugetul de stat, bugetele comunale sau alte bugete, care se utilizează în scopuri educative, religioase sau de binefacere. România trebuie „să acorde autonomie locală, sub controlul statului român, colectivităţilor secuieşti şi săseşti din Transilvania în problemele religioase şi de învăţămînt cf. Sandor Toth, op. cît., p. 158.

continuare în pagina 16

 

urmare din pagina 15

5. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 58.

6. Cf. William Totok, Rumanisierung, op. cît., p. 102-135.

7. Cf. studiului de referinţă semnat de Mariana Hausleitner, Die Rumanisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumaniens 1918-1944 (Romanizarea Bucovinei. Impunerea pretenţiei naţional-statale a României Mari 1918-1944), Munchen, 2001.

8. Octavian Goga, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 245-246 (11927).

9. Klaus Popa (ed.), Die Rumaniendeutschen zwischen Demokratie und Diktatur. Der politische Nachlass von Hâns Otto Roth 1919-1951 (Germanii din România între dictatură şi democraţie), Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 2003, p. 96-98.

10. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 404-405.

11. Johann Bahm, Die Deutschen în Rumanien und die Weimarer Republik. 1919-1933 (Germanii din România şi Republica de la Weimar. 1919-1933), Ippesheim, 1993, p. 269-294 şi p. 195 s.u.

12. Scrisoarea către Sperber a fost publicată integral în HJS, Anul 5, Nr. 1/1993, p. 57-72. Scrisoarea către Holztrager se află în arhiva autorului şi poate fi consultată pe Internet Dossier Heinrich Zillich 1898-1988t: http://home.t-online.de/home/totok/halbjaA1.htm.

13. Pentru detalii, vezi Johann Bahm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe în Rumanien und das „Dritte Reich”. 1940-1944 (Nivelarea grupului etnic german din România şi cel de-al III-lea Reich. 1940-1944), Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 2003.

14. Cf. Johann Bahm, Dieter Braeg (ed.), D.Dr. Viktor Glondys, Tagebuch. Aufzeichnungen von 1933 bis 1949 (Jurnal. Însemnări 1933-1949), AGK-Verlag, Dinklage, 1997.

15. Zillich, Ein Siebenbarger Opfer der Siegerjustiz (Un ardelean, victimă a justiţiei învingătorilor), în Sadostdeutsche Vierteljahresblatter, Folge 1/1981, p. 46 s.u.

16. Cf. documentele din arhiva Roth publicate în Popa, op. cît., p. 401 s.u.

17. Hannelore Baier, Arestarea politicianului sas Hans Otto Roth în 1952, în Anuarul Institutului de cercetări socio-umane Sibiu, III, Editura Academiei Române, 1996.

18. Georg Weber/Renate Weber-Schlenther, Die Deportation von Siebenbarger Sachsen în die Sowjetunion. 1945-1949 (Deportarea saşilor ardeleni în Uniunea Sovietică. 1945-1949), 3 vol., Kaln-Weimar-Wien, 1995.

19. Cf. William Marin, Kurze Geschichte der Banater Deutschen. Mit besonderer Beracksichtigung ihrer Beziehungen zur rumanischen Bevalkerung und ihrer Einstellung zur Vereinigung von 1918 (Scurtă istorie a germanilor bănăţeni), Editura Facla, Timişoara, 1980, p. 103 şi p. 191.

20. Înainte de a muri, la începutul anilor 80, Schnellbach şi-a descoperit vocaţia de scriitor, redactând împreună cu Ioan Iancu o carte propagandistică despre lupta împotriva gherilelor anticomuniste din munţi, Noroi şi stele, Facla, Timişoara, 1978.

21. Vezi în acest sens dezvăluirile lui Hans Wolfram Hockl, care s-a distanţat critic de bagatelizările şi falsificările istorice practicate de concetăţenii săi implicaţi direct în politica naţional-socialistă. Hans Wolfram Hockl, Offene Karten. Dokumente zur Geschichte der Deutschen în Rumanien 1930-1980 (Cu cărţile deschise. Documente privind istoria germanilor din România 1930-1980), Linz 1980; id., Deutscher als die Deutschen. Dokumente und Studien aber NS-Engagement und Widerstand rumaniendeutscher Volkspolitiker (Mai germani decît germanii. Documente şi studii despre angajamentul nazist şi despre rezistenţa unor politicieni germani din România), Linz, 1987. Pentru opoziţia catolică, vezi Franz Krauter, Erinnerungen aus meiner christlich-demokratischen Dienstzeit (Amintiri din perioada activităţii mele creştin-democrate), Freiburg, 1967.

(Observator cultural, nr. 197, decembrie 2003)

Autor: William TOTOK

(poet, prozator, eseist şi jurnalist german, originar din România)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*