Puncte de vedere

Este timpul pentru un partid de dreapta autentic

De un timp încoace se vorbeşte din ce în ce mai mult de necesitatea reformării sau formării mai corect a […]

De un timp încoace se vorbeşte din ce în ce mai mult de necesitatea reformării sau formării mai corect a unei  forţe politice de dreapta, o dreaptă autentică, reală care să poată constitui o alternativă reală pentru o stângă universală atrofiată şi plină de sine care trece din greşeală în catastrofă, termină  cu eşecuri fulminante fiecare proiect. Criza prin care trecem este înainte de a fi economică provocată de criza politică, o criză metafizică.

Când vorbesc despre dreapta politică nu vorbesc despre pseudo-dreapta română în particular,ci de criza dreptei la nivel mondial. La noi, o gaşcă de interese a unui partid de stânga s-a trezit într-o dimineaţă partidul de dreapta al României! Cel mai acerb apărător al dreptei este preşedintele Traian Băsescu care a ajuns preşedinte din postura de membru al internaţionalei socialiste. A condus printr-o marionetă de prim-ministru un guvern care a făcut praf mica iniţiativă privată, esenţa societăţilor de dreapta. Apar şi iniţiative de reformare a dreptei a unor tineri inteligenţi, cum este domnul Neamţu, dar se pierd imediat şi iremediabil în marea adunătură coruptă din jurul PDL. Alte iniţiative sunt de-a dreptul hilare prin promovarea lor de către persoane cu credibilitate cel puţin îndoielnică, cum este domnul Lăzăroiu sau domnul Cristian Diaconescu care, cu câţiva ani în urmă, aproape ajunsese preşedinte al PSD.

Criza dreptei este una internaţională, deşi în unele ţări partidele sunt conduse de politicieni asupra cărora există o percepţie ca fiind eminamente de dreapta, dar nu este deloc aşa. Lucruri deloc noi, nu este criza dreptei o descoperire recentă! Dacă în următorii ani nu se va înfiripa o dreaptă reală, cu soluţii concrete pentru societatea modernă, ea nu va putea face faţă provocărilor ce vor urma! Aceasta trebuie să fie cu totul altceva decât ce reprezintă acum dreapta sau liberalismul împins spre dreapta. Văd provocarea secolului XXI ca fiind o tiranie totalitară fără precedent, diferită de ce am văzut până acum dar fundamental pe aceleaşi linii. Stânga îmbătată de lipsa opreliştilor duce, ca pe o necesitate, la tiranie. Alexis de Tocqueville a prevăzut asta, la începutul secolului al XIX-lea, zicând despre aşa-zisele democraţii : „au pentru egalitate o pasiune atât de înflăcărată, nesăţioasă şi de nestăvilit încât, dacă nu o vor putea obţine în libertate, vor fi dispuşi să accepte sclavia chiar pentru a o obţine. Sunt în stare să suporte sărăcia, aservirea, barbaria, numai aristocraţia nu.” Şi, în continuare : „Cred că este mai uşor de instaurat un regim absolut şi despotic într-o societate în care condiţiile sunt egale decât în alta şi mai cred că un asemenea regim, o dată instaurat, nu numai că va oprima pe oameni, dar, cu timpul, le va răpi şi mai multe din atribuțiile lor omeneşti.[…] Despotismul care este periculos în toate timpurile, este cu atât mai periculos în perioadele democratice”. Iar istoria i-a dat dreptate, evoluţia stângii, de la stânga liberală cu ideologia fundamentală imediat după revoluţia franceză, la stânga bolşevică devenită internaţional-comunistă, trecând prin stânga anticlericală şi apoi prin stânga socialistă, putem afirma răspicat că de Tocqueville a avut dreptate.

Experienţa comunistă a secolului XX a eşuat lamentabil în bolşevism, prin confiscare lui de către Rusia şi transformarea acestuia în suport ideologic pentru mecanismul său, dar asta nu înseamnă nici pe departe că aventura comunistă ar fi luat sfârşit şi nu se desfăşoară în continuare. Stânga nu a renunţat la înfăptuirea „visului de aur al omenirii”, căruia, din motive de imagine, nu-i mai spun comunism, conceputul demonetizându-se. Acum, propovăduitorii îi spun mondialism, globalizare, comunitarism sau mai ştiu eu cum. Înțelegeți lesne cine sunt cei ce folosesc aceşti termeni şi cine le vrea implementată teoria. Oricum rezultatul va fi acelaşi marş triumfal spre  acelaşi totalitarism, poate mai subtil, poate mai „soft”decât cel bolşevic care a sucombat la începutul anilor ’90. Acest nou sistem are ca „tătuc” nu o persoană, ci o societate în întregul ei, cu o imagine atent construită şi lustruită. „Far călăuzitor” se doresc a fi Statele Unite ale Americii. Ele pozează în apărători ai Occidentului şi garanţi ai libertăţii mondiale! Nu asta spuneau şi ruşii la finalul celui de al doilea război mondial?!

Modelul american are foarte multe afinităţi şi similitudini cu modelul comunist şi un fundament ideologic comun. Alain de Benoist vorbeşte de o matrice comună, afirmând: „Această matrice comună constă, în primul rând, în ideea că dimensiunea economică defineşte esenţialul existenţei umane şi îi determină finalitatea. Prin mijloace radical diferite, regimurile liberale şi regimurile comuniste urmăresc scopuri identice. Având, unele şi altele, aceeaşi aspiraţie egalitară şi descinzând din acelaşi materialism şi din acelaşi universalism, ele nu pot concepe societatea decât ca pe o organizare raţională bazată pe schimburi între egali.” Acestea fiind afirmate, pot spune că cine crede că SUA a luptat împotriva comunismului sovietic, de pe poziţii de dreapta, este cel puţin naiv, la fel de naiv ca şi cel care crede acest lucru despre rasismul german. După primul război mondial şi sucombarea ultimelor imperii, Europa a fost condusă, cu rare excepţii, de regimuri de stânga, în cel de al doilea război mondial şi în timpul războiului rece lupta s-a dus între diferite forme de stânga, lupta fiind una pentru supremaţie, nu una ideologică, aceasta fiind doar perdeaua arătată mulţimii pentru a-şi asigura suportul popular. Marea confruntare s-a dus în trei mesianisme: cel al Rusiei în numele internaționalismului proletar, milenarismul german propovăduit de nazism şi politica „viţelului de aur” al Occidentului, în frunte cu SUA. După înfrângerea Germaniei, învingătorii s-au încăierat între ei în aşa zisul Război Rece. Mişcările ce au ajuns la putere în perioada interbelică, cu excepţia lui Salazar şi într-o oarecare măsură cea a lui Franco, nu au fost de dreapta, ci au avut originea în stânga, ca şi bolşevismul. Dreapta tradiţională, în Germania, era reprezentată de Ştefan George, Ernst von Salomon, Ernst Junger şi Oswald Spenglen. Aceştia nu au ascuns niciodată ostilitatea lor faţă de naţional-socialism şi faţă de Hitler! De altfel, Klaus von Stauffenberg, autorul atentatului împotriva Führer-ului, era un discipol al lui Ştefan George. Voi aduce în continuare argumente care vor dovedi, că atât fascismul italian, cât şi nazismul german, au fost de stânga. Percepţia greşită că acestea ar fi fost de extremă dreapta se datorează eforturilor susţinute ale învingătorilor de a demoniza dreapta, ca să dea o oarecare legitimitate politicilor lor de stânga şi pentru a pune excesele acestora în cârca dreptei demonizate. Mişcarea a fost posibilă prin crearea unei stângi care intra în conflict cu comunismul, deşi acesta din urmă era şi încă este asociat stângii!  După o logică rudimentară, cei ce luptă împotriva comunismului sunt de dreapta, logică şchioapă şi oarbă. Ştiind că totalitarismul comunist are originea în stânga socialistă, acest adevăr nu trebuie demonstrat!

Că fascismul şi hitlerismul îşi au obârşia în aceeaşi stângă, ca şi comunismul, voi demonstra în continuare. Toate aceste trei ideologii au fost revoluţionare! Ştiind că dreapta este reacţionară, cele trei ideologii au urmărit instaurarea unei noi ordini mondiale, nicidecum conservarea unor valori si protejarea valorilor naţionale sau restaurarea vreunui regim mai vechi. Ele doreau un internaționalism milenar, exact ceea ce doresc acum S.U.A şi U.E.! Hitler a făcut „revoluţia brună”, el susţinea sincer şi răspicat : „Între noi şi bolşevici există mai multe puncte comune, decât divergente. În primul rând spiritul revoluţionar.[…] Noi vrem revoluţie”. O mare şi vizibilă asemănare era şi este originea puterii, ea venind de la mase, de la „gloată”, nu de la iluminaţii naţiunii, ca în cazul Portugaliei lui Salazar. Pe cei mulţi şi neinformaţi se bazează şi azi puterile mondiale, pe masele menţinute în ignoranţa sau împinse în ignoranţă. O altă asemănare este ateismul: Mussolini a adresat o somaţie lui Dumnezeu, Hitler a a întrebat retoric: „religiile?”, tot el răspunzând: „Toate un drac. Nici una nu are nici un viitor.” Sau:  „Aceasta nu mă va împiedica deloc să extirp creștinismul în Germania.” Persecuțiile religioase fiind un lucru comun, tipic şi cotidian în acest regimuri totalitare. Mai enumăr şi alte trăsături comune, atât de evidente încât nu merită comentate şi cu acestea închei demonstraţia asemănărilor, considerând scopul atins: antitradiţionalismul, mesianism utopic, birocraţia excesivă, monopolizarea mişcărilor de informare, poliţie politică, anihilarea fizică a intelectualilor.

Dar, să ne întoarcem la problema de la care am pornit aceasta expunere şi anume la necesitatea apariţiei unor partide de dreapta autentice. Voi pune în discuţie mai întâi în ce măsură este posibilă crearea unui astfel de partid şi mai ales în ce măsură poate el fie de folos , actualei societăți, o societate formata din altfel de oameni. Omul modern, numit de Petre Ţuţea „omul autonom” care este „un om bolnav de luciferism, în sensul strict teologic al cuvântului” (http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2008/02/petre-uea-eecul-omului-autonom.html) a reuşit sa transforme această lume şi implicit societatea într-o adunătură atomizată şi desacralizată. Cum? Prin înlocuirea valorilor reale, sacre, care sunt Adevărul, Biblia şi Frumosul, cu false „valori” materiale. Dar, poate cel mai grav, a reuşit să omoare Taina, ucigând Taina. L-a mai ucis odată pe Mântuitor şi l-a transformat pe om într-o vietate, ce vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri, cum fabulos spunea acelaşi Petre Ţuţea. Transformându-ne într-o turmă dezorganizată, ce se îndreaptă spre nicăieri, neavând un ţel, o direcţie. A ucis sau poate doar a atrofiat dorinţa omului de nemurire, ameninţată fiind însăși existenţa civilizaţiei, prin dezechilibrul social produs, venit din dezordinea spirituală de azi!

În atare condiţii, dreapta nu poate acţiona decât cu înţelepciune şi răbdare sau ca o forţă politică surogat, cum este falsa dreaptă ce îşi joacă azi această carte a eșichierului politic . Este nevoie de înţelepciune pentru a salva ce se mai poate salva şi a conserva valorile neperimate încă, trăsăturile noastre naţionale, identitatea noastră ca popor trăitor în „grădina Maicii Domnului”. De asemenea, de înţelepciune este nevoie pentru a nu pune căruţa înaintea cailor. Asta încearcă noul partid „Totul pentru Ţară”, a cărui membri şi colaboratori sunt într-o majoritate covârşitoare oameni devotaţi cauzei naţionale! Înţelepciune şi răbdare pentru a putea deschide ochii închişi ai oamenilor. Dacă, pe plan politic, doctrina de dreapta are o luptă grea şi anevoioasă cu multe piedici şi mulţi duşmani, în dreapta noastră, a ta, a mea şi a tuturor celor oneşti, poate activa nestingherit spiritul, fiindcă sunt atâţia oameni de spirit care au ales să împartă cu noi spiritul şi cultura şi – nu în ultimul rând – ADEVĂRUL! Închei prin al cita pe Demostene Andronescu: „mai sunt încă destui în stare de graţie, capabili să asculte muzica sferelor şi să o accepte pentru a o pune temelie noilor întemeieri.”

                                                                                                                     Răzvan-Cătălin GUŢIU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*