Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers)

    Nu o să mă refer la definiții de dicționar, ci la faptul că în mentalitatea românilor se crează […]

 

 

Nu o să mă refer la definiții de dicționar, ci la faptul că în mentalitatea românilor se crează adesea confuzie între „erou” și „nebun”.

Cineva, cu arma în mînă și cu pieptul gol, pleacă primul la luptă știind că va muri, dar cu gîndul ca pînă să fie doborît, să doboare el cîți mai mulți dușmani. Unii l-ar considera erou, alții însă l-ar considera nebun („ce i-o fi trebuit nebunului să se ducă să moară, cînd putea să stea ascuns și să-i lase pe alții să facă pe eroii?”).

Cineva nu suportă să vadă că toată lumea știe adevărul, dar nimeni nu are curajul să îl spună. Și atunci, se ridică el și spune ceea ce ar fi trebuit să spună toți. Unii l-ar considera erou, alții însă l-ar considera nebun („ce i-o fi trebuit nebunului să-și bată singur cuie în talpă, că astea le știam toți?”).

Desigur, eroismul are o doză de nebunie, aceea doză necesară pentru ca apărînd un ideal, să-ți reprimi în mod voluntar instinctul de conservare. De regulă, eroismul este recunoscut după moarte iar, de multe ori, după schimbarea unui regim politic.

În toamnă se împlinesc 45 de ani de cînd eu sînt pentru unii erou, iar pentru alții nebun. Oricum, erou sau nebun, toate sentințele de condamnare (la figurat, desigur), care au fost multe, mi le-am semnat singur prin discursurile mele.

În octombrie 1972 au loc alegerile de an iar un coleg îmi dă o listă cu cei care trebuiau aleși în birou, spunîndu-mi ca eu să propun cîteva nume. Începe ședință, se ajunge la momentul propunerilor, iar cînd colegul îmi face din prezidiu un semn discret, mă ridic și cu o candoare sinceră eu spun că nu înțeleg ce democrație este aceasta în care altcineva hotărăște pe cine trebuie să alegem. „Ăsta este nebun!” or fi spus unii, „Ăsta este un erou!” or fi spus alții. Oricum, ultimii au fost majoritari, astfel încît s-a ales praful de listă iar eu, propus din sală, am fost ales printre cei 7 membrii ai biroului urmînd să mă ocup de destinele culturale și sportive ale anului meu de studii. Mi-am luat treaba în serios, așa că mi-am extins inițiativele nu numai la nivelul anului (cu care am cîștigat doi ani la rînd locul întîi pe Universitate la teatru cu piese scrise, regizate și jucate de noi), ci chiar al facultății (editînd revista „Facultatea de Drept” – din păcate efemeră, întrucît numărul 2 nu a mai primit bun de tipar din partea BOB). Nu am neglijat nici sportul, din anul meu fiind trei membri în lotul de atletism al Universității (sîmbătă seara mă duceam la chefuri luînd cu mine geanta in care aveam treningul, echipamentul și ghetele cu cuie pentru ca dimineața să plec direct la locul de concurs unde în afară de specialitatea mea, semifondul, la nevoie, pentru a completa găurile din lot, să particip și la greutate, lungime sau ștafetă).

După doi ani de zile, remarcîndu-se inițiativele mele, capacitatea de organizare și capacitatea de a rezolva situațiile de criză, nu mă mai ocupam doar de cultura anului meu ci conduceam cultura din întregul București studențesc. Nu oficial, dar întrucît vicepreședintele pe probleme culturale era plecat în Elveția pentru doctorat iar șefa comisiei culturale știind că lasă comisia pe mîine bune, mai venea doar la ședințele de consiliu (și, desigur, să încaseze indemnizația), eu, un activist extrabugetar, rezolvam toate problemele de toate felurile, acceptîndu-se inclusiv să semnez „pentru”. Îmi permit să spun că 1974-1975, anii în care am condus cultura studențească din București, au fost „anii de aur” ai acesteia (la asta au contribuit buna mea credință, naivitatea mea cît și faptul că eu, neavînd atribuții oficiale, nu aveam nici răspunderi). Au fost anii în care s-au lansat marii folkiști, anii de glorie ai brigăzilor artistice de agitație, la care (în special cele de la Construcții și ASE) satira era înlocuită cu critica directă – în timpul meu, nu a existat cenzură! Iar clubului meu de suflet, Clubul A, le-am aprobat niște lucruri incredibile pentru acei ani: la sfîrșit de săptămînă era deschis pînă la ora 5 dimineața, la bar se vindea ca și la celelalte cluburi studențești cafea și cico, dar se vindea și vodcă sau bere, iar duminica după amiaza rulau filme pe 16 mm. scoase din circuit aduse de la ANF Jilava de Mac Popescu. Nu m-a criticat nimeni, dar știți de ce? Fiindcă în acest club exclusivist care își permitea să flituiască orice oficial, unii dintre aceștia vroiau să își ducă acolo iubitele – și atunci, mă sunau pe mine să îi sun pe cei de la Clubul A să îi primească. Dovada relației mele speciale cu cei din Clubul A am avut-o cînd, deja procuror, fără să am cum să îi mai ajut, m-am trezit într-un an de ziua mea cu un puhoi de prieteni care au vrut să-mi facă o surpriză. Am pus mîna pe telefon, am sunat la club, a răspuns bunul meu prieten Andrei Bucu, cel cu care însă nu mai vorbisem de mult timp, și auzind care este problema, a spus doar atît: „Veniți toți aici!”. Cum am ajuns eu să mă împrietenesc cu cei de la Club A și aventurile a doi de ani de prietenie, în care nu știu dacă a fost vreo seară în care să lipsesc, ar putea fi subiect de carte.

În primăvara lui 1975, la ultima ședință PCR din facultate, am ținut o cuvîntare în care printre altele am spus că în facultatea de drept se intră pe șpagă sau pe pile, se iau examenele pe șpagă sau pe pile, se absolvă pe șpagă sau pe pile. Am mai mai spus că dacă Politehnica scoate 90 % ingineri și 10 % subingineri, noi scoatem 10 % juriști și 90 % subjuriști. Ca de obicei, unii poate m-au declarat erou, iar alții nebun. După două luni de zile însă, cînd a fost instrumentat dosarul „Fodor”, în care au fost arestate pentru luare de mită cadre universitare de la facultatea de drept, probabil că mulți m-au considerat un erou profetic.

În toamnă, eram deja procuror la sectorul 1. Îmi pică un dosar în care o minoră de 17 ani reclamă faptul că fiind internată la Spitalul Floreasca, a fost drogată și violată de medicul curant. Propunerea era de „nup”, dar ceva puțea. Opresc dosarul și îl iau în anchetă. La ședința de lucru de sîmbătă, un coleg de la „judiciar” (adică cei care nu aveau nici o treabă cu urmărirea penală ci puneau concluzii în instanță) dar un om foarte monden, mă întreabă dacă am preluat ancheta în acest caz. Îi răspund afirmativ, iar el îmi spune în treacăt că doctorul (îi știu foarte bine numele, dar nu mai contează ) a fost prieten și coleg de cămin în facultate cu Ștefan Andrei. Luni, primesc ordin de încorporare. În două zile, trebuia să mă prezint la UM 01191 Lipova, unde deja cei încorporați erau de două zile. Mi se pregătise deja o diversiune, de care atunci nu-mi dădusem seama, dar din care m-a salvat un coleg de pluton – Dinu, îmi pare rău că nu i-am reținut prenumele (cred totuși că Ion), m-aș fi bucurat să-l reîntîlnesc după liberare.

Nu știu de ce, dar în tinerețe eu parcă aveam băgat în fund un ardei iute, dar de ăla, iute-iute, nu doar să dea culoare mîncării. Într-o zi, după masa de dimineață, cînd să plecăm la exerciții, întorc din ușa sălii de mese plutonul și cîntăresc gustarea primită. Nu aveam nici o calitate să fac asta, eram un simplu elev,  dar totuși mi s-a acceptat autoritatea. Conform normelor, se furase 60 % din salam și 40 % din unt (pîinea nu am cîntărit-o). În prima ședință PCR, am raportat. Consecința? În fiecare dimineață cînd suna deșteptarea, eu eram primul care săream din pat fiindcă dacă peste noapte era ofițer de servici un dușman, prima ușă care se deschidea era ușa de lîngă mine – dacă mai eram în pat, aș fi fost trimis la arest (prigoana împotriva mea cred că l-a stresat mult și pe Gyuri Frunda, care dormea în bateria de pat vecină cu a mea și care trebuia să sară și el din pat). Am vorbit de ofițeri dușmani – Slavă Domnului, că în acea unitate nu erau numai corupți ci și ofițeri cinstiți (mr. Achim, mr. Anton, lt. Bonea), cei cărora le-am oferit ocazia să mă pedepsească pe bună dreptate în trei rînduri, dar nu au făcut-o. Dumnezeu a făcut în așa fel încît atunci cînd călcam pe bec, să dea peste mine un ofițer care mă simpatiza.

La începutul lui noiembrie, în prima gardă a plutonului, sînt chemat din corpul de gardă la biroul lt-col. Stăncioiu (cel care oferea permisii contra palincă sau piese auto). Îmi spune că trebuie să plec la București, la Congresul UTC, îmi schimbă centura cu una nou-nouță, cu cataramă strălucitoare, și mă sfătuiește să fiu atent ce vorbesc pe acolo. Mă întorc la unitate fiind ales membru supleant al CC al UTC.

Trece timpul, gustarea nu pare să se îmbunătățească, prigoana împotriva mea începe să mă enerveze. Iar întorc plutonul, iar cîntăresc gustarea – de data asta era brînză, așa că furtul era egal, adică 40 % din brînză și tot 40 % din unt. Ridic problema în adunarea PCR.

La un moment, sîntem anunțați că va veni în control un general de la armata de la Cluj, cea de care țineam. Fac al treilea control și constat regula, se fura 60 % din salam și 40 % din unt. Începe ședința PCR, se laudă succesele, etc. Mă ridic și denunț cum este furată hrana oștirii. La care generalul se răstește la mine „Stai jos, cum îți permiți să denigrezi armata română?” Hopa, deci în hoții sînteți mînă în mînă? Aș fi putut să-i răspund „Să trăiți, am înțeles! Permiteți să raportez comandantului suprem?” – dar asta presupunea un risc major, mai erau trageri de noapte în care, un glonț rătăcit, m-ar fi putut nimeri taman pe mine.

Singura victimă care a făcut arest,  a fost maiorul obez care se răspundea de bucătărie – nu pentru că fura, ci fiindcă nu a reușit să împiedice controalele mele!

M-am întors la muncă, cu gîndul să înfrîng corupția care pe atunci în România, era la faza de grădiniță față de cea de azi. Ca de atîtea ori în viața mea, încornoratul și-a vîrît iar coada. În 1977 ajunge în fruntea instituției cel mai imbecil procuror general al României, Gheorghe Bobocea, fost secretar cu propaganda la județul Buzău, cel care terminînd dreptul la ff a fost propus de alt imbecil, prietenul lui, Emil Bobu. Bobocea a fost primul procuror general cu care am intrat în conflict – el este cel care, prea puțini știu asta! într-un colectiv de anchetă în care se băgase și el ca șef (dosarul Gheorghe Samoilescu, respectiv crima împotriva tinerei Anca Maria Rodica Broscoțean din Sibiu), auzind că unii-alții nu pot fi arestați fiindcă au alibi, a rostit vorbele istorice: „Păi atunci, arestați-l tovarăși pe numitul Alibi!”

În toamna lui 1977 un coleg al meu îl arestează pe NVEV pentru furt din buzunare. Nefericitul furase taman portofelul lui Vasile Potîrniche, ofițerul specializat în furturi din buzunare pe raza circuscripției 1! Potîrniche îl prinde de mînă, dar hoțul reușise să paseze portofelul complicelui care, conform tipicului, călătorind pe scară, a sărit din mersul autobuzului. Hoțul este dus la circă unde, cum mi s-a povestit, i-au fost încălcate „drepturile omului și cetățeanului infractor” fiind bătut măr (Ceaușescu tocmai dăduse liber la bătaia hoților din buzunare) și legat peste noapte cu cătușele de calorifer (se pare că milițienii nu aveau o atitudine prea creștină cu cei care le furau actele).

Dosarul, terminat de miliție, ajunge la mine. În dosar era și declarația martorului Ceapă Nicolae, care arată că a văzut cum NVEV a furat actele lui Potîrniche. Trimit dosarul în instanță.

Dar iată că NVEV (care nu era țigan ci român get-beget iar tatăl său, un om foarte de treabă, își ținea atelierul de sobărie la cca. 100 m. de casa mea) avea o mătușă, ilegalistă, care vorbește cu gen. Ion Coman, la acel moment ministrul apărării. Nu știu ce a vorbit mătușa cu Coman, și nici ce a vorbit Coman cu Bobocea, nu cred că i-a cerut vreo ilegalitate, ci atențe la probe. Dar Bobocea a înțeles că hoțul trebuie scăpat. În instanță martorul Ceapă își retractează declarația și spune că a semnat declarația scrisă de Potîrniche (într-adevăr, Ceapă a semnat și o declarație pe formular scrisă de Potîrniche, dar a avut și o declarație olografă cu privire la care nu l-a întrebat nimeni de ce a semnat-o), procurorul de ședință cere achitarea iar NVEV este achitat.

Se pare că însă nu era suficient. Trebuiau sancțiuni. Colegul care emisese mandatul de arestare și eu, care emisesem rechizitoriul, am primit mustrare. Iar Vasile Potîrniche a intrat în ancheta procuraturii militare. Invitat la audiere, la plecare, în fața Procuraturii Generale din str. Al. Sahia, unde își avea sediul și procuratura militară, Ceapă Nicolae se prăbușește pe cadarîm și moare în urma unui infarct.

Lt. Potîrniche este condamnat, cred că la 8 luni cu muncă corecțională.

După un timp (dar după cele din paragraful următor), primesc de la circa 1 dosarul cu propunere de nup privind plîngerea lui Ceapă Nicolae, care reclamă că i s-a furat portofelul și îl bănuiește pe NVEV, pe care l-a văzut cum a furat portofelul lui Potîrniche, reclamație scrisă integral și semnată de el! I-am întrebat imediat pe milițieni de ce nu m-au anunțat de această reclamație – codindu-se, mi-au răspuns că li s-a cerut de sus să tacă. După încă un timp, NVEV este prins în flagrant și arestat pentru un alt furt din buzunare.

Am contestat mustrarea primită și am fost invitat la o ședință a consiliului de conducere. În biroul lui Bobocea se afla, într-un fotoliu, Augustin Alexa, cel care între 1953-1973 a fost procuror genaral al țării. Un fost muncitor ceferist, de mare bun simț însă – știa bine că nu se pricepe la drept, astfel încît aceste probleme le lăsa în grija specialiștilor, fără să intervină.

Bobocea începe prin a mă convinge că am greșit, trimițînd în judecată fără probe un tînăr cinstit, care întîmplător nu avea servici. I-am replicat că în România doar cine nu vroia să muncească nu avea servici, iar tînărul cinstit avea deja o condamnare, amnistiată în acel an. A sărit Nicolae Bracaciu (directorul Direcției I, de urmărire penală, supravegherea urmăririi penale și criminalistică) întrebîndu-mă de unde știu. I-am explicat că îmi este vecin de cartier și atunci, ditamai directorul, a rostit o imbecilitate incredibilă: de ce nu am făcut un proces-verbal în care să arăt că îl cunosc din cartier și știu că a fost condamnat? Cu această ocazie, mi-am făcut primii doi dușmani dintre directorii din procuratura generală: Bracaciu și Ionel Dobrilă, directorul Direcției a VI-a (personal).

Văzînd că nu este rost să îi conving, i-am spus lui Bobocea că demisionez. Figura lui bovină a deschis botul (mă rog, gura) și a rămas așa – nu reușea să înțeleagă ce spun! Nu putea crede așa ceva! Am văzut cu colțul ochiului cum Alexa se uita la Bobocea dezaprobator, iar Sever Georgescu, procurorul general adjunct (un excelent jurist pe care l-am considerat și de caracter) mi-a făcut semn sau mi-a șoptit (nu mai țin minte, mă enervasem) să stăm de vorbă în cabinetul lui. Nu mai țin minte nici cum am plecat de la Bobocea și nici ce am discutat în cabinetul lui Sever Georgescu – ideea este că mi-a spus să nu mă grăbesc cu demisia, așa că nu m-am grăbit.

În locul ineptului Bobocea, în 1979 a fost numit Nicolae Popovici – și el un excelent jurist. Era perioada în care Ceaușescu declanșase o campanie anticorupție. La sfîrșitul lui aprilie 1980, la o ședință de bilanț la Procuratura Capitalei, am ținut un discurs. Am spus ca dacă vrem să curățăm peștele, să începem prin a-l curăța de la cap adică prin a aresta miniștrii și prim-secretarii de județ corupți, directorii corupți din ministerul justiției și din procuratura generală, că dacă vrem să facem curat, să începem cu ograda proprie și să arestăm judecătorii și procurorii corupți. Dumnezeu mi-a dat unele calități, printre care și aceea, din tinerețe, ca atunci cînd vorbeam și îmi dădeam drumul la volumul maxim, să zăngăne geamurile.  Atunci, a fost o zi în care geamurile zăngăneau, Popovici asculta foarte atent, ceilalți din prezidiu stăteau cu capul în jos (după discursul meu, Valentin Ionescu –  șeful meu direct și Dumitru Popescu –  șeful PMB, au fost schimbați din funcție) iar colegii mei priveau pe geam – dacă cineva i-ar fi intrebat ce am spus eu, ei puteau să spună că habar n-au, ei se uitau afară, la o cioară care zbura. Vai, ce frumos zbura!

În perioada următoare, Popovici mă chema des la la el la birou. Cînd veneam, „tov. Preda”, eternul șef de cabinet al procurorilor generali, mă anunța. Dacă cineva era în cabinet, pleca imediat și intram eu. Popovici se uita la mine, se uita în jur, și apoi se uita din nou la mine și îmi spunea „Hai să ne plimbăm!”. Și ieșeam din birou, plimbîndu-ne pe holul semicircular al fostului sediu al procuraturii generale din str. Alexandru Sahia – ne ieșeau în drum tot felul de slujbași, care se cruceau în sinea lor cum Popovici se plimbă cu mine ținîndu-mă de braț.

Luna de miere nu a ținut mult. La foarte scurt timp a avut loc Congresul al XI-lea al UTC, unde nu am fost delegat, nici măcar invitat. Și atunci, a început prigoana – pe toate planurile.

(fine del primo tempo)

                                                                                                               Dan Cristian IONESCU

2 Comments

  1. Ion Iofciu

    Intotdeauna am apreciat la Dan Cristian Ionescu,perseverenta si consecventa gandurilor si ideilor sale. Un OM pe care nu-l gasesti oriunde, si cu a carui amicitie ma mandresc!

  2. Dobronauteanu Ovidiu

    Nu il cunosc pe domnul Dan Cristian Ionescu,stiu ca scrie in „Justitiarul”,dar,din articolul Domniei Sale rezulta (si cred acest lucru) ca a fost un procuror onest,care a incercat sa-si faca datoria,sa respecte legea si in acele vremuri.Oricum,mesajul apreciativ al domnului Ion Iofciu,un om cu a carei amicitie ma mandresc,este o garantie a celor relatata in articol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*