Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers) (VI)

    O vorbă veche românească spune că nu ești un om împlinit dacă nu ai zidit un copil, nu...

 

 

O vorbă veche românească spune că nu ești un om împlinit dacă nu ai zidit un copil, nu ai făcut un pom și nu ai sădit o casă. Mă rog, poate nu suna chiar așa, dar pe acolo. Eu unul nu am făcut nimic din toate acestea, dar totuși mă consider un om împlinit.

Am avut o viață de erou – erou de roman (fluviu) sau erou de film (serial). Însă una este să stai lungit comod în pat citind romanul ori urmărind la TV filmul, și alta este să trăiești pe viu acțiunea. În tinerețe, nu numai că nu aveam stres, dar nici nu auzisem de așa ceva. Mă trezeam dimineața și plecam la luptă –  la o luptă inegală, cu dușmani mult mai puternici, dar avînd dreptate, eram sigur de victoria mea. Nu știam pe atunci că adevărul biruiește doar în filmele americane. Zeci de ani de luptă continuă te macină încetul cu încetul, îți tocesc nervii, îți ruinează sănătatea iar la un moment dat te dărîmă.

Cum s-ar putea numi romanul sau filmul?

Ar putea de pildă să se numească „Singur împotriva tuturor”. Dar ar fi greșit, nu am fost singur. De foarte multe ori credeam că am avut noroc să scap din cursele, comploturile, intrigile dușmanilor care îmi vroiau pieirea. Dar la un moment dat, am ajuns să citesc un verset din Vechiul Testament: „Luptă-te pînă la moarte pentru adevăr, și Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Iisus, fiul lui Sirah 4.28) – atunci am înțeles că nu fusesem niciodată singur, ci întotdeauna Dumnezeu a fost alături de mine.

Ar putea să se numească „O viață pentru idee”. Dar ar fi greșit și acest titlu. Erau multe ideile pentru care luptam. Între 1972-1989 am luptat la început pentru dreptate, democrație, drepturile omului iar în final, în decembrie 89, pentru libertate. Astăzi, îmi dau seama că toate acestea sînt minciuni, sînt diversiuni, sînt fantome – toate folosind celei mai nocive propagande din toate timpurile, întrucît au fost golite de conținutul lor și umplute cu cîlți. După 1990, am constatat că trebuie să lupt pentru România și pentru poporul român. Iar acum aproape 15 ani, am constatat că dacă Dumnezeu a luptat pentru mine, acum trebuie  să lupt și eu pentru Dumnezeu. Și așa am scris într-un an de zile „Codul lui Lucifer” [Nota redacției: „Codul lui Lucifer” (https://www.scribd.com/doc/137894503/Dan-Cristian-Ionescu-Codul-Lui-Lucifer-2011) și „Codul lui Lucifer II” (https://www.scribd.com/doc/207706199/Codul-Lui-Lucifer-II)], o istorie concentrată a 3.500 de ani de dușmănie împotriva omenirii, temă despre care cînd am început cartea eu de fapt habar nu aveam. Dar dacă am luptat pentru Dumnezeu, și El m-a ajutat – m-a ajutat să găsesc toate materialele necesare, după care mi-a trimis și banii să o tipăresc și să o răspîndesc gratuit prin toata țara, în special prin preoți și stareți.

Am povestit în precedentele 5 episoade despre multe evenimente din viața mea. Mai vin cu 3 completări.

În anul școlar 1977/1978 am fost, cu jumătate de normă, și profesor de drept la liceul economic nr. 3 (aproape de Foișorul de foc). In iunie 1978, spre sfîrșitul anului școlar, în timp ce într-o pauză eram în cancelarie admirîndu-l la TV pe Kempes (era CM din Argentina), vine la mine directoarea și îmi spune că au primit indicații în sensul că toți elevii trebuie să treacă anul. I-am răspuns „Desigur doamnă, dacă vor învăța, vor trece toți”. Nu știu ce a înțeles, dar a plecat. Am fost însă nevoit să las vreo 6-8 corigenți care credeau că și la drept se ia nota de trecere ca la celelalte materii, pe bază de indicații. Pentru ei, a trebuit să vin și în toamnă – dar atunci, i-am trecut pe toți. Speriați, corigenții au stat peste vară să învețe drept! Am fost iubit de elevi –  asta cred eu, cel puțin după dedicațiile primite pe fotografiile pe care mi le-au dat cînd nu le mai eram profesor. Cu banii primiți pentru un an școlar de profesorat, am putut să îmi cumpăr un radio-casetofon Phillips (4.500 lei), cel mai rezistent din cite am pomenit – două decenii a cîntat în nisipul de pe plajă, sau în rucsac, în timp ce urcam munții.

O a doua activitate la care nu m-am referit pînă acum este aceea cînd am antrenat trupe străine. Acum nu mai este nici un secret – în România au fost antrenate trupe revoluționare străine. Spre sfîrșitul anului 1979 am îmbrăcat din nou pentru trei luni haina militară devenind ofițer instructor pentru luptătorii anti-apartheid  din trupele lui Joshua Nkomo (liderul ZAPU) și Robert Mugabe (liderul ZANU), cei care la scurt timp au răsturnat regimul lui Ian Smith din Rhodezia de Sud. Pregătirea a fost efectuată la Mihai Bravu și la Cincu. Astăzi, la Cincu, unde înainte se antrenau negrii din Rhodezia pregătiți să moară pentru libertate, se distrează alți negri, americani, antrenați să ucidă patrioții din țările pe care le invadează Unchiul Sam. La Mihai Bravu, unde am fost eu, am reușit să nu intru în conflict cu nimeni! Acolo însă, l-am cunoscut pe un mare om cu care m-am împrietenit –  profesorul universitar Dan Slușanschi, pe care țin să îl omagiez și prin aceste rînduri. Pe de-o parte, el m-a transformat într-un împătimit al bridge-ului iar pe de altă parte, cînd am început să scriu „Codul lui Lucifer”, el, cel mai bun specialist din țară în domeniul limbilor clasice și orientale, a fost consultantul meu atunci cînd simțeam nevoia să cer explicații asupra unor traduceri din ebraică sau din aramaică.  Participase la noua traducere a primelor două volume din Septuaginta – mi-a spus că a renunțat la următoarele volume datorită divergențelor cu ceilalți membri din colectiv, dar fără să-mi dea amănunte; atunci, nu eram interesat de această temă, dar astăzi mult mi-aș fi dorit să aflu în ce au constat divergențele (oare s-a impus o anumită linie a traducerii?). La un moment dat, a încetat să răspundă la telefon sau la mail-uri – după mult timp, am aflat de pe internet că murise. Apucasem să-mi tipăresc cartea, dar el nu a ajuns să o citească. Dumnezeu să îl odihnească! – a fost un bun prieten, un bun român și un bun creștin!

Mai este o activitate în care, fără nici o pregătire, am excelat. Nu am fost un magician numai în anchetă, dar și în obținerea și prelucrarea informațiilor. Nu mă laud eu, ci a fost părerea celor de la securitate. Să o iau de la început. În 1978 milițienii de la circa 1 pică peste un cuib de prostituție în plin centrul Bucureștiului, pe str. Mihail Eminescu nr. 17, et. 1. Matroana era Vișan Elena – îi dau numele întrucît, născută în 1899 în Basarabia, ceva mă face să cred că nu mai trăiește. Cum s-a ajuns la acest dosar? A fost una dintre întîmplările incredibile care s-au petrecut, foarte hazoasă, dar și foarte pornografică pentru a fi descrisă.

Conform obiceiului, extind cercetările și în scurt timp se ajunge la 5 proxenete și peste 60 de prostituate (bașca alte infracțiuni!). La un moment dat, lt. maj. MI (am mai pomenit de el, cînd am scris despre dosarul PI) vine și îmi spune: „Șefu’, trebuie să oprim ancheta’’. Mă uit la el ca prostul, fiindcă nu înțelegeam nimic. Îmi explică faptul că peste aceeași locuință își întinsese aripile și securitatea.  I-am spus că le urez sănătate (eu de obicei fac urări de bine)  și că nu este nici o problemă, ei cu treaba lor, noi cu treaba noastră. Apoi (nu mai știu, după cîteva ore? a doua zi?) mă sună MI să mă anunțe că niște „tovarăși” vor să vorbească cu mine. Eu, toată viața fiind sociabil și bună gazdă, am spus să vină. Au venit un maior și un căpitan de securitate. Mi-au explicat că în acea casă în care „prestau” și unele puștoaice superbe, se întîlneau la coadă în antecameră atît conducători de unități socialiste, cît și cetățeni străini. Mi se propune ca fiecare să-și vadă de ale lui (adică ce zisesem și eu mai înainte), dar în plus ei îmi oferă o serie de transcrieri ale unor interceptări telefonice. În schimb, m-au rugat dacă pot să le aflu răspunsul la 30 de întrebări. Interceptările lor mi-au folosit foarte mult, ajutîndu-mă să aflu mai mult decît credeam – am extins dosarul. După vreo săptămînă primesc un telefon de la maior –  mă întreabă dacă am aflat ceva. I-am răspuns că da, dar nu integral. Au venit amîndoi în aceeași echipă la mine la birou, evident, fără mari speranțe. M-au întrebat ce am putut să aflu. Le-am dat lista cu răspunsuri, iar după ce le-au citit, fețele lor se schimbau și se uitau la mine precum Moshe spre Iahve! Căutau de luni de zile răspunsul la 30 de întrebări, iar eu, într-o săptămînă, le oferisem răspunsul la 29!

Acuma, o să redau un text pe care cu un timp în urmă l-am trimis, fără diacritice, cuiva (nu contează nici cui, și nici de ce), text care explică ce s-a întîmplat în continuare:

„Va spun o poveste adevarata. In 1978, in biroul meu au intrat doi ofiteri de securitatate (un maior si un capitan). Au intrat, nu au dat buzna. S-au asezat pe scaune in fata biroului si, nu mai retin exact discutia, dar in esenta mi-au propus sa ma transfer la securitate, ceea ce am refuzat. Ne-am luat ramas bun, dar a doua zi am primit un telefon de la maior, care ma ruga sa il primesc pe seful lui. Evident ca nu aveam nici un motiv sa refuz, asa ca a venit “seful”. Nici aceasta discutie nu am retinut-o in amanunt, dar a fost identica cu cea precedenta. Ne-am luat de asemenea ramas bun insa, dupa o zi-doua, primesc un telefon de la “sefu”, care ma roaga sa il primesc pe “seful” lui. Si a venit “sefu lui sefu” – aceasta a fost o discutie pe care nu am uitat-o si nu o sa o uit niciodata. “Sefu lui sefu” s-a asezat pe scaun si m-a abordat in cel mai evreiesc stil posibil:

- Daca veniti la noi, primiti o garsoniera dubla in centru!

- Multumesc, dar sint proprietarul unui apartament de 3 camere in centru! (dupa 10 ani, vila construita de bunicul meu era demolata, iar eu primeam o garsoniera).

- Ce leafa aveti?

- 2.500 de lei.

- La noi, primiti din start 1.000 de lei in plus!

- Multumesc, dar eu muncesc toata ziua iar uneori si noaptea. Ce sa fac cu banii astia, fiindca nu am cind sa ii cheltuiesc?

“Sefu lui sefu” a aparut descumpanit, si a atacat la coarda sensibila:

- Dar ce veti face la noi va place!

- Asa este, dar imi place si ce fac aici. In plus, aici pot sa pun in aplicare orice initiativa am, seful meu nu se opune. La dvs. ar fi la fel?

- Aveti dreptate, la noi nu.

Inca o despartire amiabila, ne-am strins miinile, insa, ajungind la usa, “sefu lui sefu” se intoarce si imi spune:

- Domnule procuror, eu cred ca daca serviciile secrete nu ar fi existat, le-ati fi infiintat dvs.!

Mi se dusese buhu’!

Ei bine, om sint (et humani nihil a me alienum puto) si ca atare am si eu vanitatea mea, orgoliul meu. Din cauza acestui pacat omenesc, vorbele de mai sus le consider cel mai mare omagiu pe care mi l-a facut cineva.

Am mai scris ca Dumnezeu a dat unele haruri unuia, altele altuia, poate ca unora nici un har, dar sigur ca nu a dat nimanui toate harurile. Eu de pilda, nu am voce – nici in noaptea de Inviere nu cint “Hristos a Inviat” ca sa nu sperii copiii. Nu am talent la desen – daca vreau de pilda sa desenez un bou, s-ar purtea sa imi iasa vreun presedinte al Romaniei – sau invers. In schimb, Dumnezeu mi-a dat alte haruri, mai importante socotesc eu decit talentul la cintat sau la desen: sa stau (ca in ultimii ani) in pat, sa gasesc informatii aparent inutile, sa gasesc in ele ceva important, sa le verific (confrunt), sa vad (desigur, cu o marje de eroare) ce este adevarat, sa trag concluzii.”

 

Se întîmplă chiar ca într-o zi (cred că era sîmbătă) să fiu invitat la securitatea municipiului București la învățămîntul profesional pentru a conferenția despre cooperarea între organele de procuratură și cele de securitate. Neștiind că această cooperare exista și era foarte strînsă, eu am prezentat punctul meu de vedere. Dacă și securiștii aveau obiceiul nostru, al procurorilor, ca după orice ședință să ieșim la o bere, probabil că s-au tăvălit de rîs. Eu le spusesem că am constatat că organele de securitate au foarte multe date despre infracțiuni de drept comun care nu sînt fructificate, propunîndu-le să le trimită la procuratură. Nu știam pe atunci că aceste date foloseau la șantaj! Dacă eu nu practicam șantajul, nu mă gîndeam că alții îl folosesc!

Mă uit în urmă, la anumiți ani din procuratură, și mă întreb dacă pe atunci ziua avea tot 24 de ore iar ora avea tot 60 de minute. Chiar că acum nu pot să-mi dau seama cum eu puteam

- să îmi îndeplinesc în mod exemplar sarcinile de supraveghere a urmăririi penale la circa 1,

- să am propriile dosare de anchetă la sectorul 1,

- să am propriile dosare de anchetă la PMB,

- să verific periodic AN-urile și acolo unde „miroseam” autorul, să iau dosarul în anchetă – am scos 6 dosare din evidența AN (mulți milițieni au ieșit la pensie fără să scoată 6 AN-uri),

- să scriu lucrări de drept (de pildă, lucrarea mea „Considerații asupra unor probleme legate de interpretarea dispozițiilor din decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine” din 1980 a condus la modificarea acetui decret).

Pe lîngă acestea (dacă nu erau situații de excepție), îmi respectam serile de bridge, chefurile de sîmbătă, minunatele vacanțe de la Costinești și drumețiile de sfîrșit de săptămînă cînd urcam munții. Nu pot să înțeleg cum reușeam pe atunci să fac toate acestea – acum, mă duc în baie, văd teancul de rufe strînse pentru spălat și plec; intru în bucătărie, văd teancul de vase strînse în spălător și plec; înot printre păianjeni și praf (ca în filmul „Marile speranțe”, dacă nu chiar mai rău), mă întorc în pat și scriu – îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mai pot să scriu!

Poate unii se întreabă dacă eu chiar exist și am făcut tot ce am scris, iar dacă exist, de ce nu au auzit de mine. Pînă în 1989 nu puteați să auziți, după 1990 nu s-a vrut să auziți. În noua societate atît în fruntea puterii cît și a opoziției au ajuns mulți cunoscuți ai mei, Unii îmi erau prieteni, alții îmi fuseseră prieteni dar fără să știu, nu mai îmi erau iar alții pe care îi considerasem prieteni, nu îmi fuseseră niciodată. La fel, cei care conduceau acum procuratura și justiția, dar și mulți din presă. Se temeau de mine – poporul nu trebuia să știe că exist! Știam foarte multe, aveam charismă, aveam o voce tunătoare care trezea conștiințe – în plus, nu puteam să fiu cumpărat, nu puteam să fiu șantajat, nu puteam să fiu speriat.

Eu nu am avut niciodată vreo problemă cu KGB-ul, și nici KGB-ul cu mine dar în cele mai importante ziare din România de după 1990, conduse de oamenii recrutați de KGB înainte de 1989 (Dumitru Tinu –  „Adevărul” și Petre Mihai Băcanu – „România liberă”) numele meu era interzis. Nu fiindcă așa ar fi vrut KGB, ci fiindcă ei deja se puseseră în slujba noilor mafii, cea de stînga și cea de dreapta, pe care le-aș fi putut încurca foarte mult. TVR, exceptînd două situații, una din 1995 și una din 1996 în care îl criticasem pe Emil Constantinescu și apoi CDR (deci, era în interesul lui Ion Iliescu), discursuri prezentate pe larg la știri, în rest tăia la montaj orice imagine a mea de la întîlniri publice – românii s-ar fi putut obișnui cu mine. În 1996, Alianța Civică, condusă de „pilonii morali” ai societății civile (amanta lui Gogu Rădulescu – și el recrutat de KGB și același Petre Mihai Băcanu) a venit la ședința de validare a candidaturilor pentru parlament ca să mă conteste, fără să știe că refuzasem candidature.

Din fericire, mai există niște zeci de ziare dintre 1990-1996 în care scrie despre mine, zeci de publicații între 1990-2005 în care au apărut articolele mele, multe dosare politice în care am intrat, multe copii ale scrierilor mele către autorități –  și încă multe alt fel de documente.

Mai sînt multe de povestit, despre diversiunea prin presă, despe manipulare, despre escamotarea sau deformarea adevărului.

                                                                                                       Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>