Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers) (V

  Mă pregătesc de o nouă viață, care nu prea realizam cum va fi. Pe 6 ianuarie 1982 tata mă […]

 

Mă pregătesc de o nouă viață, care nu prea realizam cum va fi.

Pe 6 ianuarie 1982 tata mă duce cu mașina la Alexandria, unde mă înregistrez ca avocat în BCAJ-ul local. Stăteam și mă uitam nedumerit – pentru prima dată în viața mea, nu știam ce să fac. Eu știam să aflu adevărul, sa fac dreptate, să supraveghez urmărirea penală a miliției, să anchetez, să identific autorii neidentificați din dosarele cu AN insuficient sau superficial studiate înainte de înregistrarea lor ca atare, dar nu știam cum să îmi creez o clientelă. Mă gîndeam cu groază: oare la ce oră să plec dimineața de acasă ca să pot ajunge la Alexandria pînă cel mai tîrziu la ora 8:30 dimineața? (atunci, nici măcar nu exista metroul care să mă ducă la gară). Mai era și gerul (a fost o iarnă aspră). Cum să îmi fac clientelă? Oare pentru asta va trebui să mă stabilesc la Alexandria?

Mă întorc la București și aflu că dacă pentru noi, cei care cîștigasem concursul, nu existau posturi decît în provincie, unii dintre cei care picaseră au fost apoi primiți ca avocați direct în București. Mă apuc din nou să scriu, o scrisoare către ministerul justiției prin care arăt că noi, „laureații” concursului am fost trimiși în provincie, în timp ce codașii au fost primiți pe ușa din dos direct în București. Sînt chemat la Romul Opre care, nervos, îmi cere să-i fac lista cu cei intrați „pe ușa din dos”. Încep prin a-i spune că nu am venit pregătit… la care el răcnește „Dacă nu ești pregătit, cum îți permiți să faci astfel de acuzații?” Calm, îi răspund „Nu m-ați lăsat să termin. Nu am venit pregătit să scriu. Dați-mi vă rog o coală de hîrtie și un pix”. Opre a rămas cu gura căscată rostogolind către mine niște ochi bovini care păreau să nu înțeleagă (iar mi-am adus aminte de Bobocea!). Apoi, mi-a spus că pot să plec. Nu mi-a mai cerut lista, dar nici nu avea nevoie – el știa mult mai bine și mult mai mulți intrați în acest fel, doar el îi făcuse avocați de București. Eu puteam să-i dau doar două nume, Mircea Trofin (fiul lui Virgil Trofin) și Rodica Ardeleanu (fiica lui Filimon Ardeleanu, fostul procuror general al României între 1973-1977). Dar la urma urmei, și două nume scrise tot listă constituie – o listă cu două poziții.

Mă duc acasă, mă bag în pat și dau drumul la casetofon ascultînd muzica mea favorită, muzica franceză. O muzică franceză interpretată de Adamo (nascut în Italia, stabilit în Belgia), Aznavour (armean), Dassin, Macias, Moustaki, Gainsbourg (evrei). Probabil că începuse globalizarea, dar nu știam încă. Cît timp am ascultat muzică? Nu țin minte – poate cîteva săptămîni. De mîncat, mîncam la ai mei, pentru bani de țigări, am început să-mi vînd din colecția de casete. Pentru prima dată în viața mea, hiperactivă, pur și simplu leneveam. Dar ce era să fac? Să plec în fiecare dimineață în zori la Alexandria, să mă postez la intrarea în tribunal și să-l întreb pe fiecare nou-venit dacă vrea avocat? Știu că acesta era stilul unora, dar nu și al meu.

Era ca și cum declarasem grevă. Avocat în grevă? Ei bine, această nebunie am făcut-o tot eu, în 1992, cînd într-un interviu dat pentru ziarul „Cotidianul” în care criticam corupția din justiție, am declarat că pînă nu se schimbă ceva în justiție, eu nu mai mă prezint în fața instanțelor judecătorești. Dar pînă la acest moment, mai sînt de povestit 10 ani.

Fără știința mea, tata îi trimite o scrisoare lui Popovici (nu știu ce a scris în ea) și mă trezesc cu un telefon prin care sînt chemat la generală. Iar intru în antecameră la “tov. Preda”, parcă mai puțin respectuos decît în trecut (dar poate mi s-a părut mie) și apoi la Popovici care m-a întîmpinat foarte prietenos, foarte afabil, parcă fericit că mă vede. În viața mea au existat discuții pe care le-am reținut cuvînt cu cuvînt ca și cum ar fi fost ieri, altele din care am reținut doar concluziile, altele de care nici nu mai țin minte că le-am purtat. Aceasta a fost o discuție din care am reținut doar concluziile. Popovici, cu musca pe căciulă și conștiința încărcată (mi-am dat seama că ar fi vrut, dar nu a putut să le țină piept dușmanilor mei fiindcă erau mult mai puternici decît credeam, și se pare că mult mai mulți decît știam), îmi promite că voi fi transferat în București sau, în cel mai rău caz, la Bolintin Vale, dar este aproape sigur că va fi Bucureștiul (anterior, Popovici fusese ministru adjunct la justiție). Dar nu a fost Bucureștiul, a fost Bolintin Vale. Oricum, era altceva.

Nu mă întrebați cînd am fost transferat fiindcă nu mai țin minte. Am căutat prin arhiva mea comunicarea de transfer, dar nu am găsit-o. Cum eu nu arunc nici un act oficial, asta înseamnă că nu am primit comunicarea ci că, singura explicație, am fost anunțat telefonic de la  minister să mă duc la Giurgiu, la colegiul de avocați de care ținea BCAJ Bolintin Vale – m-am dus la Giurgiu, de unde m-am întors cu prima mea legitimație de avocat.

Îmi era mult mai simplu. Cînd trebuia să mă duc neapărat la Bolintin, luam mașina tatei. În rest, mă înțelesesem cu o colegă (Gabi Ionescu, nu cred că i-am mulțumit cît ar fi trebuit pentru tot ajutorul dat) ca, atunci cînd clientul meu trimitea banii prin mandat poștal în contul BCAJ, eu să-i dau cererea de angajament după care ea îmi aducea delegația și chitanța (și, la momentul potrivit, și leafa). Cum îmi formasem clientelă doar în București, cred că mă duceam la Bolintin doar în acea sîmbătă din lună în care se țineau atît învățămîntul profesional cît și ședința de partid. Dar aceste deplasări, erau o plăcere – cînd se terminau cele două ședințe (foarte scurte!), mă duceam la procuratura din Bolintin unde lucra prietenul meu CF (fost ofițer DIE pînă la trădarea lui Pacepa) cu care mergeam la locul lui favorit, cu ciorbă de burtă și tuslama, ambele excepționale.

În București, nu a fost greu să îmi formez clientela – clienții îmi erau la început trimiși de rude, de prieteni, de foști colegi, iar mai tîrziu, trimiși de foștii clienți, mulțumiți de felul în care îi apărasem. Dacă ceea la ce mă pricepeam erau ancheta și rechizitoriile, atunci și în avocatură tot cam asta am făcut. În primul rînd, chiar dacă nu făcea lumea coadă la ușa mea, totuși eu nu acceptam decît dosarele în care eram convins că cel care venea la mine are dreptate (în două cazuri, clienții m-au mințit iar cînd mi-am dat seama, le-am spus că nu pot să îi mai apăr – știind că nu mai apăr dreptatea, nu aș mai fi avut aplomb, simțeam că efectiv aș fi început să mă bîlbîi). În al doilea rind, la mine pregătirea dosarului însemna practic o anchetă. Iar în al treilea rind, adesea, concluziile mele finale reprezentau „rechizitoriul”, adică în penal acuzam procuratura pentru calitatea infectă a dosarului trimis în instanță (erau și în procuratură destui mult mai potriviți să care navete cu pîine sau să spele farfuriile la vreo autoservire, dar nu despre asta discut acum), iar în civil, acuzam partea adversă de tot ce nu era corect în susțineri sau în probatoriile propuse. Ceea ce îmi făceau plăcere însă, erau dosarele în care „bătaia” era pe interpretarea probelor ori a textelor de lege.

În acea perioadă, se întîmplă ca un prieten al meu să ajungă șeful de cabinet al Elenei Ceaușescu. Mă sfătuiește să-i adresez acesteia un memoriu pe care să îl depun la audiențe la CC al PCR, iar el i-l va pune în mapă. Iar mă pun la mașina de scris și mai ies 7 pagini, dintre care jumătate priveau corupția din procuratura generală, iar în cealaltă jumătate – descrierea completă a represiunii pe care o suferisem (ceea ce am prezentat în episoadele trecute, nu a fost chiar totul). Depun memoriul la data de 12 mai 1982. Din cînd în cînd, îl sunam pe prietenul meu care de fiecare dată îmi spunea că memoriul nu a ajuns la „Cabinetul 2”.

În ianuarie 1983 mă duc la audiențe să întreb ce s-a întîmplat cu memoriul meu. După verificări, mi se răspunde că memoriul a fost soluționat prin respingere, iar soluția mi-a fost comunicată! Rămîn derutat – nu mi se comunicase nimic, dar ce mi s-a respins? Cer amănunte și aflu că memoriul meu adresat Elenei Ceaușescu a fost trimis secției pentru probleme militare și de justiție, care la rîndul său l-a trimis procuraturii generale, iar aceasta l-a tratat ca o cerere de reprimire în procuratură pe care a respins-o! Nemernicii se acopereau peste tot!

Îi comunic ce s-a întîmplat prietenului meu, care mă sfătuiește să mă adresez cu un memoriu scurt, exclusiv pe tema modului abuziv de soluționare, lui Constantin Dumitrescu de la secția pentru probleme militare și de justiție de la CC al PCR, adică unul dintre cei pe care îi acuzasem de intervenții în dosare! Știam că intru pe un drum înfundat. Totuși, la 21 ian. 1983 depun memoriul. Cum mă așteptam, nu primesc nici un răspuns. Renunț să mai mă agit. Pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinții!

Cînd i s-a propus funcția, prietenul meu m-a sunat și mi-a spus că vrea să se consulte cu mine într-o problemă. Ne-am întîlnit în fața CC-ului și ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Mi-a spus de propunerea făcută și că nu știe dacă să accepte. Mi-a spus: „Fluturii care se apropie prea mult de lampă, riscă să își ardă aripile”. Îl cunoșteam foarte bine și eram sigur că nu va greși. L-am sfătuit să accepte. Nu „și-a ars aripile”, iar după 1989, din „cabinetul 2” a trecut la funcții importante în aparatul central de stat iar apoi, pe plan european. M-am bucurat pentru el, merita. Un om de bun simț, cinstit și corect, excelent profesionist în ramura de drept în care se specializase. Există însă ceva ce nu se predă la nici o facultate – curajul. Dacă eram în locul lui, luam o copie a memoriului și, cu prima ocazie de a intra în cabinet, aș fi spus: „Tovarășa, aceasta este copia unui memoriu foarte interesant care v-a fost adresat dar a fost direcționat în altă parte unde a fost arhivat. Vă las lucrarea”. Cei doi Ceaușescu, cu toate abuzurile lor proprii, erau foarte severi și intransigenți cu abuzurile altora, și mai ales cu corupția. L-am înțeles însă: era proaspăt sosit în apropierea „lămpii”, era de felul său foarte timid și poate că s-a temut să nu fie acuzat de „intervenție neprincipială”. Nu am pretins niciodată nimănui să facă ce aș fi făcut eu în locul lui.

Anul 1983 a fost anul în care am renunțat să fiu comunist. Aici, trebuie făcute mai multe precizări.

Cu foarte mult timp în urmă am citit vorbele unui scriitor sau filozof francez fost comunist (regret enorm că nu mai știu cine a fost autorul lor): „Cine la 20 de ani nu este comunist, nu are inimă – cine la 40 de ani mai este comunist, nu are minte”.

Am intrat de bună voie și cu toată convingerea în PCR după ce discursul lui Ceaușescu în cazul invaziei din Cehoslovacia ne redase mîndria patriotică, cînd unele dintre abuzurile epocii trecute (colectivizarea forțată, unele dosare politice, unele crime) erau condamnate, cînd aveau loc reabilitări, cînd deschiderea noastră spre vest era tot mai largă (de la muzică, filme, cărți, la băuturi, țigări), mîncarea noastră romînească era excepțională, sănătoasă și ieftină – iar viitorul părea minunat.

Am renunțat să fiu comunist nu fiindcă m-aș fi dezis de teorie, dar am realizat că teoria nu se poate realiza în practică. Comunismul presupunea desființarea statului, ceea ce implica și desființarea privilegiilor conducătorilor, cei care aveau întreaga putere. Cîți dintre aceștia ar fi fost de acord? Cunoscusem destui ca să îmi dau seamă că vor ține cu dinții de privilegii.

Dacă m-aș fi născut cu 30 de ani mai devreme, eu aș fi fost ori comunist, ori legionar și aș fi luptat împotriva partidelor “istorice” (aromân fiind, probabil că aș fi fost legionar). Nu vă mirați, diferințele dintre cele două miscări sînt mult mai mici decît credeți iar asemănările mult mai mari. Un atare exemplu l-a constituit comandantul legionar Mihail Polihroniade (aromân), una dintre cele mai strălucite minți ale Legiunii, ucis pe 22 sept. 1939 în lagărul de la Rm. Sărat, despre care Eugen Ionescu a scris că înainte de a deveni legionar, a fost comunist. În timp ce membrii partidelor tradiționale se preocupau în primul rind de interesele și bunăstarea lor fără să își asume nici un risc, legionarii și comuniștii erau pregătiți să își dea viața pentru un ideal, pentru adevăr, pentru dreptate, împotriva exploatării.

Trăim timpuri mîrșave în care adevărul nu este numai distorsionat ci prezentat în totală opoziție. Legionarii devin fasciști și criminali,  iar comuniștii sînt băgați în aceeași oală cu bolșevicii. În ultima mea carte, pe care am mai pomenit-o, există un text intitulat “Confuzii intenționate” – toate, făcute în numele corectitudinii politice, adică al minciunii, printre care și confuzia creată între comuniști și bolșevici. Am cunoscut mulți comuniști adevărați, toți erau patrioți, toți erau cinstiți și, cu o singură excepție (un ateu), toți ceilalți erau creștini.

Gata cu teoria, deși ar mai fi de scris zeci de pagini.

Din primăvara anului 1983 îmi mai amintesc o întîmplare (un prieten se mira: “măi, dar cum toate ți se întîmplă numai ție?“ – nu știu, dar parcă eram un magnet pentru necazuri). Întîmplarea cred că merită povestită, chiar dacă nu are nimic eroic.

Într-o zi mă duc cu trei colegi ai mei la Minion, unul dintre restaurantele mele favorite, atît pe vremea fraților Chivu, adică pînă la cutremur, după care aceștia s-au mutat la Bolta Rece (mă duceam și acolo, fiind singurul loc în care găseam brașovence fierbinți, la care puneam mult piper și mult suc de roșii), dar și după cutremur, cînd în locul lor venise Ilie. Mă duceam în special primăvara, cînd era sezonul scrumbiilor și cînd mîncam cel puțin două scrumbii mari, făcute în pergament (gata! în textul de azi am cam exagerat cu mîncarea!). O masă plăcută, prietenoasă.

A doua zi mă întîlnesc cu Eugen Vasiliu (despre care am mai pomenit) și care mă întreabă: „Mă nebunule, ce ai vorbit tu ieri la Minion despre MF?” – întreb și eu ”De unde știi că am fost ieri la Minion și ce am vorbit?”, la care îmi răspunde „Am fost azi la MF și turba! Vroia să te aresteze! Asculta înregistrările făcute ieri la Minion!”. Dacă astăzi cea mai mare vînătoare este cea de la Balc, pe atunci se pare că era vînătoarea împotriva mea. Parcă hobby-ul multora era să mă aresteze pe mine!

Și acuma, este nevoie de unele explicații.

Cine cobora la subsolul Minionului (și cunoscătorii acolo se duceau) vedea sub scară un intrînd foarte meschin, în care încăpea doar o măsuță mică și un scaun. Cînd măsuța era ocupată, asta însemna că cineva asculta și înregistra ce se discută în jurul unei scrumiere de pe o masă din apropiere.

A doua explicație. Eram patru comeseni, toți avocați (trei foști procurori, unul fost judecător). Unul dintre noi, un avocat de mare succes, foarte prezentabil, foarte bogat, trăia o minunată poveste de dragoste cu foarte frumoasa soție a unui cadru universitar de la facultatea de drept. Asta nu l-a făcut fericit pe soțul încornorat care, după ce transformase în juriști puzderie de ofițeri de miliție și de securitate, simțea nevoia să își „repereze onoarea”. La securitate însă nu putea apela, întrucît colegul meu colabora din plin cu securitatea, fiind ”încasatorul” sumelor plătite ca despăgubire de evreii și de germanii care se repatriau (scriu despăgubire și nu răscumpărare cum se pretinde azi, întrucît aceste sume reprezentau cheltuielile suportate de statul român pentru pregătirea lor profesională, în condițiile în care pe atunci aveam în unele domenii facultăți de vîrf pe plan mondial și pentru absolvirea cărora, totuși, statul român cerea de la cei care alegeau să își pună învățătura în slujba unui alt stat sume mult mai mici decît cele plătite pentru această școlarizare în occident). Așa că a apelat la miliție.

A treia explicație. Pe vremea în care mai lucram la PMB dosarele împotriva crimei organizate, întocmisem o cartotecă mult mai completă decît cea a miliției. Cartoteca, avînd vreo 200 de nume, cuprindea la fiecare cazierul judiciar (iar unde aflam, chiar și evidența operativă), datele de stare civilă, modul de operare, complicii și orice alte date necesare pe care le aflam. Ca să fac o prezentare, la sfîrșitul anilor ’70 în București operau 4 familii (clanuri) mari (una dintre ele, era condusă de CM care avea doi locoteneți – unul era Becali Ion, zis Giovani, zis Țînțarul, cel care cred că și azi privește răsăritul soarelui la Poarta Albă). În afara lor însă, mai erau cîteva grupări mai reduse. Una dintre acestea era condusă de BI. Acesta era “os boieresc”, extrem de inteligent și foarte plăcut. Aflînd că a fost arestat într-o altă cauză, l-am transferat la mine, în arestul PMB. Ne-am înțeles excelent și cred că ne-am apreciat și respectat reciproc. Desigur însă, el avea interesele lui. Îmi povestea multe fapte pe care le săvîrșise împreună cu alții, dar de fiecare dată îmi spunea că anterior săvîrșirii faptei, îl informase în scris pe MF (pe atunci lt.col. sau col. la direcția judiciată a IGM). Dacă informase din timp, nu putea fi ținut răspunzător. Îl sun pe MF, care îmi confirmă că a primit informările. I le solicit, dar nu mi le trimite. Revin, dar degeaba. În aceste condiții, nu puteam să trag decît două concluzii. Una, informările nu există, dar MF îl acoperă pe BI. A doua, informările există, și atunci se nasc alte întrebări: de ce MF nu a preîntîmpinat furturile? dacă nu le-a preîntîmpinat, de ce nu a organizat un flagrant cînd hoții părăseau locuința? dacă nici una, nici alta, de ce nu a anchetat furturile despre care avea toate datele? Mi s-a impus o singură concluzie – MF primea parte din pradă. La acea masă plăcută, nu mai știu în ce context venind vorba de MF (devenit șeful serviciului judiciar din IMB – na! cît l-am conspirat dîndu-i doar inițialele, pentru ca acum să-i spun funcția! cred că m-am ramolit!), mi-am exprimat părerea că este corupt, motivînd prin cele de mai sus. De unde să știu eu că voi fi înregistrat iar înregistrarea va ajunge taman la MF! Altul care se pusese la coadă să mă aresteze, fără să reușească.

La 1 ian. 1987 sînt transferat în București. Eu nu am făcut nici un efort pentru asta, dar cineva avea mare nevoie de mine în București ca să lucrăm împreună, știind că tot greul va cădea pe umerii mei. Din păcate, în iulie pică peste mine năpasta demolării. Îmi pierdusem singura mea avere, îmi pierdusem dintr-o dată clientela, îmi pierdusem șansa ca noaptea, venind acasă, să dau iama în cuptorul sau frigiderul părinților, care stăteau la etaj, îmi pierdusem viața socială și multe alte pierderi la care nu vreau să mă mai gîndesc. Am ajuns într-o garsonieră la etajul 8 într-un bloc neterminat, fără lift, fără gaze, fără apă caldă, fără telefon și cu lumina trasă de la organizarea de șantier.

Ajuns în București, nu am mai putut evita ce pînă atunci evitasem, redactarea unor lucrări de sfîrșit de an la învățămîntul profesional. Dar lucrările mele din 1987 și 1988 erau foarte neplăcute: „Limitări ale dreptului constituțional de proprietate prin diferite acte juridice ori acte administrative” și „Considerații cu privire la asimilarea însușirii plusurilor create fraudulos în gestiune cu infracțiunea de delapidare și consecințele acesteia” (era vorba de abuzuri ale procuraturii și ale justiției în interpretarea textelor de lege).

În 1988, la alegerile pentru alegerile pentru nu mai știu ce for de conducere a avocaturii, Maria Bobu (ministrul justiției în acel moment) a asimilat avocatura cu Uzinele „23 August” (care aveau peste 20 mii de angajați) și a instituit alegerea noii conduceri a colegiului de avocați nu direct, ci prin delegați – pentru 20.000 de angajați, nu găseai o sală în care să fie strînși toți ca să voteze, dar 600 de avocați aveau unde să se strîngă. Eu eram foarte cătrănit din cauza demolării, așa că atunci cînd la alegerea delegaților am fost propus în comisia de numărare a voturilor, m-am ridicat și am mulțumit pentru încredere colegilor, dar eu nu mă pretez la această mascaradă care restrînge democrația. Teofil Pop, director în ministerul justiției, care prezida, mi-a mulțumit politicos și m-a invitat să iau loc. Însă s-a ridicat de la prezidiu Dolfi Solomovici, secretarul adjunct al BOB care a cerut scuze „tovarășului ministru” (ce intuiție a avut Dolfi! după revoluție, Teofil Pop chiar a ajuns ministrul justiției!) pentru faptul că sînt cunoscut cu anumite poziții pe care colegii nu le împărtășesc. Nu întrebase pe nimeni ca să știe asta – Niculae Cerveni de pildă, dacă l-ar fi întrebat, ar fi spus că le împărtășește. Și nu ar fi fost singurul.

De abia mă potolisem, și iar m-am radicalizat. La fiecare ședință PCR mă ridicam și țineam o scurtă cuvîntare. Despre demolările ilegale (eu știam cel mai bine! fusesem demolat fără decret de expropriere!), despre producțiile agricole raportate fictiv (nebun-nebun, dar nici atît de nebun încît să vorbesc fără acoperire – pentru asta m-am interesat și am aflat cheia pentru a se dovedi raportările fictive: fișele de magazie, întrucît nici un magazioner nu era nebun să-și încarce gestiunea cu cantități neprimite, astfel încît, adăugînd de la caz la caz (IAS-uri sau CAP-uri) producția dată la export, cota statului, cota ce revenea cooperatorilor, alte livrări certe cu acte și cantitatea intrată în magazie, diferența era fictivă. Atacam  corupția și abuzurile justiției și multe altele. Nu, nu eram nebun, știam că nu rezolv nimic, dar aveam o conștință și pentru această conștință mă simțeam dator să spun deschis ceea ce toți știau, dar nu aveau curajul să spună.

Apoi, a venit revoluția, cu alte represiuni pentru faptul că iubeam adevărul și dreptatea, că îmi iubeam Țara și poporul.

Vreau să pun o întrebare.

Nu tinerilor de azi, care nu știu diferența dintre comuniști, bolșevici și oportuniști (fripturiști).

Nici celor care, din motive pe care le respect, au refuzat să intre în partidul comunist.

Dar o pun anticomuniștilor de azi, foști membri PCR care au profitat din plin de această calitate pe atunci, iar azi parcă și mai mult, precum și anticomuniștilor tot de azi care s-au străduit din răsputeri să intre în partid dar nu au reușit fiindcă erau prea proști, prea leneși, aveau condamnări sau alte bube:

MĂ, CÎȚI DINTRE VOI AȚI FĂCUT, MĂ, 1 % DIN CE AM FĂCUT EU?

                                                                                                            Dan Cristian IONESCU

 

2 Comments

  1. Ion Iofciu

    MĂ, CÎȚI DINTRE VOI AȚI FĂCUT, MĂ, 1 % DIN CE AM FĂCUT EU?

    Daca 2 % din Romania,cuprinsi de nebunie si disperare, si-au asumat riscul la Timisoara si Bucuresti intre 16-22 dec.1989,atunci acest 1% invocat la sfarsit este firesc si perfect plauzibil !
    PS- Realizarile exceptionale din viata nu sunt posibile fara o… nebunie pozitiva si asumata !

  2. Dan Cristian Ionescu

    Nelule, fiecare se ghideaza in viata dupa ceva (un motto, o idee, un principiu, poate chiar un vers). Daca ar fi sa ma refer la versuri, pentru mine definitorii sint vorbele lui Decebal, asa cum ni le-a transmis Cosbuc:
    „Din zei de-am fi scoboritori,
    Cu o moarte tot sintem datori
    Totuna e dac-ai murit
    Flacau ori mos ingirbovit,
    Dar nu-i totuna leu sa mori,
    Ori ciine-nlantuit.”
    Desigur, astazi s-ar putea sustine ca Decebal avea o mentalitate extremista, terorista, aproape jihadista.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*