Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers) (IV)

Mă întorc la discursul meu istoric din 27 aprilie 1980 (acuma, da! pot preciza data exactă întrucît am găsit-o menționată...

Mă întorc la discursul meu istoric din 27 aprilie 1980 (acuma, da! pot preciza data exactă întrucît am găsit-o menționată într-un memoriu), cînd am vorbit foarte mult în fața unui procuror general foarte atent si a unei asistențe formată din statui – cei de la prezidiu încremeniți cu capul în jos, cei din sală încremeniți cu ochii pe geam. Am vorbit despre corupția din procuratura generala si nu numai, despre faptul ca procurorii ajunseseră cu mîinile legate, trebuind ca pentru orice să ceară aprobare, de la șef, de la PMB, de la Generală (într-un mod plastic, am spus că noi mai avem dreptul să semnam fără aprobare doar condica de prezență, statul de plată și citațiile), despre salariile prea mici ale procurorilor care conduc la ispita corupției, am cerut asimilarea procurorilor cu magistrații, în condițiile în care și unii și alții aveam aceeași pregătire, și unii și alții concuram la înfaptuirea justiției iar și noi, procurorii, prin recurs sau recurs extraordinar, aveam posibilitatea cenzurării soluțiilor greșite ori abuzive ale judecătorilor.

Conform tradiției, după ședință un grup de procurori mai tineri ne-am dus la grădină la Bucur la o bere. Aici, am fost felicitat de toți, care spuneau unul după altul cîtă dreptate am avut, ce curaj am avut, ce le-am „tras-o”! I-am întrebat „Bine mă, dar voi de ce ați tăcut toți din gură?” Răspunsul a fost unanim „Tu îți poți permite, noi avem familie, avem copiii!” Da, eu îmi permiteam aproape tot. Singurul lucru pe care nu mi l-am permis a fost să îmi fac o familie – nu vroiam să mai sufere și altcineva din cauza mea. Mi-am permis zeci de ani să lupt, pînă cînd am constatat că la un moment dat am ajuns un bătrîn singur, bolnav, neputincios, cu o recentă pensie de 824 lei de la avocați (cînd aperi mai mult pe gratis, pensia este mică!) – este adevărat, mai am dreptul și la o pensie de la stat pentru cei 6 ani și jumătate de procuratură pentru care mi-am completat dosarul de acum trei luni, dar cu picioarele mele șubrede nu am putere să mă duc la casa de pensii și să stau la coadă cu orele (fiindcă așa mi s-a spus că se întîmplă). Să nu aveți impresia că mă plîng – mă uit în urmă, nu îmi este rușine de nimic din ceea ce am făcut, nu regret nimic, sînt mîndru de viața mea și știu că nu am trăit zadarnic.

Trădători țării, foști președinți ori foști prim miniștri, trăiesc în huzur (da, față de mine, și cinstitul Iliescu trăiește în huzur), mafioții politici, financiari, bancari, din justiție, etc. trăiesc în huzur. Eu am acceptat să trăiesc ca un pustnic cu un ultim scop – să scriu cît mai mult, cît mă mai ajută Dumnezeu.

Și acum să mă întorc la Popovici, fiindcă nu degeaba am început în acest fel. Vă supun atenției două discuții asupra cărora să meditați și eventual să vă dați cu părerea.

În cursul plimbărilor noastre, Popovici mă întreabă: „Ai dovezi că pentru intervențiile acestea s-au luat bani?” „Nu, – i-am răspuns – dar din punctul meu de vedere să săvîrșești o ilegalitate pentru a recompensa pe cineva care te-a promovat sau, dimpotriva, pentru ca cineva să îți devină obligat, este un act de corupție”. Popovici s-a gîndit puțin și mi-a răspuns „Ai dreptate, așa este”. Vă supun atenției această problemă – eu consider și acum că o intervenție ilegală (și interesată în perspectivă) într-un dosar este un act de corupție, dar este considerată cel mult un abuz în serviciu. Acum, așa cum vrea PSD să modifice codul penal, această faptă nu numai că nu este asimilată corupției, dar nu va mai fi de loc infracțiune.

A doua problemă a fost cea legată de salarizarea procurorilor. M-a întrebat ce leafă am (nu știa ce lefuri au oamenii lui!). I-am răspuns că 2.520 lei (nu, nu am o memorie de elefant, pur și simplu am sub ochi comunicarea procuraturii prin care mi s-a adus la cunoștință noua mea clasă de salarizare începînd cu data de 1 aug. 1979). Popovici mi-a dat dreptate, leafa era mică, dar mi-a mai spus un lucru pe care nu l-am uitat:„Gîndește-te însă că cineva care cîștigă mulți bani, vrea și mai mulți”. I-am dat dreptate după mulți ani, în democrație (cum se spune azi) cînd cîștigînd de peste 10 ori mai mult decît cei care sînt chiar importanți pentru neam (țăranii, muncitorii și învățătorii – poate sînteți mirați de ce mă refer doar la aceștia, dar eventual o să vă explic altă dată), judecătorii au ajuns să pretindă mite de zeci sau sute de mii de euro. Ia gîndiți-vă și la asta!

Revenim la anul 1981, cînd se acordă calificativele pentru anul precedent. Șeful meu propune pentru mine calificativul foarte bine, motivat atît cantitativ printr-un volum enorm de muncă, pe care nu îl avea nimeni, dar și calitativ (nici o achitare, nici o restituire, nici o arestare imputabilă).  Comisia îmi acordă satisfăcător – din cel mai galonat (prin rezultate) procuror din București, eu, devin prostul satului, singurul care primește doar satisfăcător și singurul care din această cauză nu primește gratificație! Motivul? Eram cercetat penal. Faptul că am fost scos de sub urmărire penală și am contestat calificativul nu a contat.

Într-un mod incredibil, doar din această motivare eu am aflat că sînt cercetat penal! Pînă atunci, nimeni nu îmi spusese nimic! Atunci cînd am dat declarație, mi s-a spus că este vorba de faptele ofițerului V.P.!

Lunile petrecute la Săftica, în afară de tracasările pe care mi le provoca Victor Popescu punîndu-mă pe drumuri, nu au avut nimic notabil. Țineam în spinare aproape toată supravegherea urmăririi penale din sector întrucît colegul meu (coleg și de an) nu avea nici experiența și nici anduranța mea, iar la sfîrșitul programului se ducea la familie. Eu adesea rămîneam să dorm peste noapte într-o cămăruță aranjată într-o anexă. Multă muncă, dar nici un dosar notabil, nici un dosar important, nici un dosar de reținut.

Și totuși, vă voi vorbi despre un dosar dîndu-vă o altă temă de gîndire. Într-o zi un lucrător de miliție îmi aduce cu propunere de arestare un bătrîn acuzat de săvîrșirea unei tîlhării la o stînă. Ține să îmi precizeze, chiar dacă nu avea nici o legătura cu cauza, că bătrînul fusese legionar. Îmi pare rău că în aceste zile în care mi-am răscolit arhivele, nu am găsit nici o notiță despre acest caz. Nu mai țin minte numele acuzatului, nu mai țin minte amănunte despre dosar. Rețin doar că era un om plăpînd, care nu mai știu dacă s-a uitat vreodată în ochii mei și care la întrebările mele îmi răspundea cu o voce calmă și egală că este nevinovat, că nu a făcut nimic rău, că nu știe nimic despre fapta de care este acuzat. Dar pe sală erau 4 tineri care la unison declarau că l-au văzut pe bătrîn săvîrșind tîlhăria. L-am arestat.

Dar era ceva nu îmi plăcea la băieții aceștia, declarațiile lor perfect similare (ca în filmul „Z”) nu se învîrteau rotund, erau prea perfecte. Fac un plan și îi chem din nou la audiere. De data aceasta, în afară de întrebările legate strict de faptă, îi plimb prin multe întrebări colaterale, fără nici o legătură direct cu cauza. Surpriză! Declarațiile nu se mai potrivesc de loc! Știam ce trebuie făcut, dar asta era cel mai greu. Mă duc la șef și îi spun  că vreau să le dau mandate pe 5 zile. Șeful (adus recent din provincie, nici nu mai țin minte de unde, cinstit, destul de bun jurist dar fără nici o aptitudine de conducător, laș și care habar nu avea de anchetă) gata să cadă de pe scaun! Nu-mi aprobă arestarea.

Ies din birou și mă hotărasc – aleg insubordonarea și le dau celor 4 mandat de arestare pe 5 zile, neaprobate de șef. Dacă intuiția mă înșela, puteam să fiu dat afară din procuratură fără ca să am vreun motiv de a contesta, întrucît ar fi însemnat pe de-o parte insubordonare iar pe de-altă parte de 4 cazuri de arestare imputabilă.

Întrucît la sediul miliției din Săftica încă se lucra și nu exista arest iar sediul poliției SAI era pe Calea Rahovei, gard în gard cu sediul Direcției de Cercetări Penale a IGM, noi ne duceam temporar arestații în arestul direcției. În drum spre București, planul meu era făcut. Cînd am ajuns la direcției, îi mai las puțin în dubă pe reținuți și urc la Tudor Stănică, șeful direcției. Tudor, un om extrem de isteț, și el cu o intuiție remarcabilă și un excelent profesionist (chiar dacă la bază mi se pare că fusese strungar) prinde din zbor ideea și îi împarte pe flăcăi doi cite doi în celule diferite, unde avea informatori. Într-un timp foarte scurt, nu mai rețin, după o noapte sau două, l-am pus în libertate pe bătrînul legionar. Martorii povestiseră în celulă celorlalți deținuți cum săvîrșiseră ei tîlhăria!

Vă mai dau o temă de meditație, la care să mediteze și procurorii de azi, care se bizuie doar pe denunțuri și înregistrări telefonice sau ambientale.

Dacă nu aveam curaj să mă opun șefului, un nevinovat ar fi ajuns (din nou, după 40 de ani) în închisoare iar 4 tîlhari ar fi scăpat.

Mi-am asumat riscuri majore și am avut dreptate. Am cîștigat. Eu am cîștigat? Nu, au cîștigat adevărul și dreptatea. Exista o publicație a procuraturii generale, buletinul intern prin care se popularizau prin țară bunele și relele procurorilor. Am avut multe dosare în care rezultatul anchetelor mele părea că ține de domeniul miracolului – nu s-a scris nimic despre acestea. Singura dată cînd s-a scris despre mine, am fost prezentat ca procurorul abuziv care l-a trimis în judecată fără probe pentru furt din buzunare pe NVEV, un tînăr onest dintr-o familie bună, care nu lucra nicăieri întrucît de ani de zile se pregătea să intre la facultate. Nici o vorbă despre cazierul lui, nici o vorbă despre declarațiile martorului Ceapă.

Să fii un anchetator adevărat este, spun eu, un har de la Dumnezeu. Nu este suficient să fii absolvent de drept (să fiu sincer, nici nu este nevoie de asta). Dar ai nevoie de calități pe care nu le dobîndești prin cursuri ci cu care ori te naști, ori nu ai cum să le obții (intuiție, temeritate, capacitatea de a vedea jur-împrejur și de a selecta adevărul, capacitatea de sinteză și de analiză și multe altele). Altfel, ești doar un funcționar foarte bine plătit (astăzi).

Ce credeți, am greșit că m-am insubordonat?

Bun! A trecut primăvara, a trecut vara, a început toamna. Popovici vine în vizită „de lucru” la Săftică. Mă felicită călduros pentru rezultatele obținute – nici o vorbă despre readucerea mea în Capitală.

Sătul, la data de 17 septembrie cer aprobarea pentru trecerea în avocatură. Normal, o primesc imediat așa că ma înscriu la concurs. Eram 29 de candidați pe 20 de locuri – după examenul scris, mai rămăsesem 5. Pe data de 7 dec. 1981 sînt declarat admis și repartizat la BCAJ Alexandria (pentru București nu era nici un post) – dar despre asta mai este de scris.

Încă de atunci, pe timpul examenului, am un prim conflict cu Romul Opre, un fel de Bobocea, dar din Ardeal. Că a ajuns director al celei mai importante direcții din Ministerul Justiției, răspunzînd de toți judecătorii, avocații, notarii și jurisconsulții din țară, nu ar fi de mirare, de mirare este că a rezistat atîția ani. Poate credeți că sînt o fire conflictuală, belicoasă – nu, însă așa cum am mai scris, sînt lucruri pe care nu le suport, în cazul de față imbecilitatea și aroganța nejustificată (am scris aroganță nejustificată – fiindcă eu consider de pildă că în cazul declarațiilor arogante pe care Gică Hagi le are față de conducătorii spre groapă ai fotbalului românesc, este vorba de o aroganță justificată).

Acuma, na să vezi! Stînd eu o lună în concediu fără plată ca să învăț pentru examen, am început să-mi revin, după cum mi-a revenit și puterea de luptă! Cîștigasem dreptul de a intra în avocatură, era un drept cîștigat, dar de care nu am vrut să beneficiez. Se anunță că pe 15 dec. 1981 are loc concursul pentru postul de procuror șef adjunct la SAI – și mă înscriu!

La data de 11 dec. primesc de la PMB o adresă prin care mi se comunică: „La cererea Dvs. prin care solicitați înscrierea la concurs pentru ocuparea postului de procuror șef adjunct la Procuratura locală a SAI, vă comunicăm că, concursul care urma să aibe loc la data de 15 dec. 1981, se amînă.” Concursul (la care fusesem singurul înscris) se amîna pentru ca eu să nu pot participa!

La 21 dec. îmi vine la SAI comunicarea de la generală că urmare trecerii mele în avocatură, prin ordinul nr. 594/17 dec., începînd cu data de 21 dec. îmi încetează funcția de procuror. Eu fug la cadre, la Victor Popescu, explicîndu-i că eu nu am cerut să beneficiez de dreptul de a intra în avocatură și vreau să candidez la concursul pentru procuror șef adjunct, el îmi explică însă că actele sînt semnate și nu se mai poate face nimic. Și totuși, s-a mai făcut ceva – s-a trimis o altă comunicare prin care, prin același ordin, data de 21 dec. 1981 se modifică în 1 ian. 1982. Își dăduseră seama că trebuia cineva care, muncind zi și noapte (șoferul îmi făcea zilnic focul în cămăruța din anexă), să rezolve muntele de dosare strîns în timpul în care fusesem în concediu fără plată!

Înainte să plec din procuratură, eram cotat ca unul dintre cei mai buni 3 procurori din țară (și cel mai bun în dosarele economice). Ceilalți doi erau Ovidiu Păun și Eugen Vasiliu. Ne uneau multe lucruri: eram buni prieteni, adesea conlucram, aveam acea intuiție care îi făcea pe alții să ne considere „vrăjitori”, ocupasem pe rind, în ordine, întîi Ovidiu, apoi Eugen iar în final eu, camera nr. 3 de anchetă.

Ne deosebea stilul de a discuta cu făptuitorii sau martorii. Ovidiu (Dumnezeu să-l odihnească!) era înalt și masiv, cu o figură impenetrabilă, cu privirea ațintită și fixă asupra celui din fața sa – nu putea fi citit de nimeni, dar intimida și obținea declarații descărcătoare de conștiință. Eugen, total diferit, era mic și subțirel, permanent vesel, amical și miștocar – era stilul lui de a cîștiga încrederea și a obține mărturisiri. Stilul meu? Nu știu. Cred că s-ar putea desprinde din vorbele spuse de o martoră care, pe la 5 dimineața, după ce și-a dat în vileag sora (ceea ce nu intenționase), după ce a semnat declarația și eu am pus-o în dosar, parcă s-a trezit dintr-un vis și mi-a spus „domnule procuror, ar fi trebuit să vă faceți actor!”. Poate că acesta era stilul meu, diferit de la om la om, în raport de cum îl „simțeam” pe cel din fața mea.

Cînd am plecat din procuratură, cine se uită la calificativele primite, va crede că am fost cel mai prost procuror. Pînă în 1977, cînd am dat definitivatul, nu primeam calificativ. Pentru 1978, propus la foarte bine, am primit doar bine întrucît fusesem sancționat cu mustrare în cazul NVEV. Pentru 1979, am primit pentru singura dată foarte bine. Pentru 1980, propus la foarte bine, mi s-a dat satisfăcător întrucît eram cercetat penal. Pentru 1981 nu mi s-a dat calificativ – mi s-a spus că dacă am plecat din procuratură, nu mai este necesar.

31 dec. 1981 – pentru mine era încheierea carierei pe care am iubit-o enorm și pentru care parcă Dumnezeu mă crease.

Pentru alții, era Anul Nou, prilej de desfăcut șampania pentru cei care o aveau. Dar dintre aceștia din urmă, mulți aveau un motiv în plus: tînărul procuror, călare pe armăsarul hrănit cu jeratic și în permanență cu paloșul în mînă (fiindcă nu avea timp cînd să îl pună în teacă), cu pletele în vînt și cu mustață, îmbrăcat în blue-jeans cu o centură groasă și țintată din piele, cămașă neagră, cravată lată roșie (de la Fondul plastic, primită cadou de ziua mea!) și cu o scurtă din piele de căprioară, cel care pica din senin ca o năpastă pe capul multora, devenea un vis urît care trebuia uitat.

Procuratura a pierdut un meseriaș – au mai rămas vreo cîțiva, într-un ocean de funcționari. Mafia însă, fie cea din oraș, fie cea din procuratură, au cîștigat în schimb libertate deplină de acțiune.

                                                                                                         Dan Cristian IONESCU

6 Comments

  1. Marian Niculescu

    Am un prieten din Anglia,acum in vizita la mine, care a fost anul trecut la casa de pensii pentru a depune actele de pensionare si mi-a spus ca a stat foarte putin deoarece a fost de dimineață, era pe sectoare si lume putină. Te rog sa faci la fel si sa imi scri dacă a avut dreptate. Doamne ajută!

  2. Violeta

    Stimate autor,

    citesc serialul dumneavoastra cu religiozitate, ca si cum as parcurge un roman autobiografic din care extrag invataminte pentru propria-mi viata. Observ in fiecare episod un element comun, frustrarea, condimentat pe alocuri de aspecte paranoide – sunteti extraordinar, dar toata lumea e impotriva dvs si nu va apreciaza. Cred ca ceva s-a fracturat in viata dvs odata cu plecarea din procuratura, moment pe care nu il explicati in detaliu (de ce? cum?). Cei care citesc nu vor sa afle tanguielile unui om, frustrarile lui, ci sa invete ceva. Adica, sa mai fie si la “asa da”, nu doar la “asa nu”. Mai cred ca nu putem invinovati pe nimeni pentru deciziile pe care le luam in viata, nu ne obliga nimeni sa ramanem intr-o comunitate, sa facem ceva ce nu ne place, dar nici nu putem sa le cerem sa ne aprecieze pentru ceea ce credem noi ca este extraordinar. Intuiesc, momentul plecarii din procuratura se suprapune cu inceputul lipsei unui program, iar acest lucru pare a fi sursa esecului. Chestiunea pare ca se continua si in zilele noastre, dupa cum declarati. Prin urmare, activitatea consistenta a vietii dvs se concentreaza pe cativa ani, in rest, mai nimic. Activitatea politica, articole publicate pe aceste teme si altele de acest gen nu reprezinta nimic pentru o societate in constiinta careia va doriti peren. E irelevant ca nu ati facut un copil, nu ati cladit o casa (desi se intrevede frustrarea si aici, chiar negand ca v-ar pasa). Oricum, ar fi fost mult mai important sa saditi un pom. Poate chiar ati si facut-o la activitatile de munca patriotica de care nu va mai aduceti aminte. Dar… cel mai important lucru pe care ar trebui sa-l faceti in viata este sa va respectati propria persoana. Veti spune ca deja o faceti, doar va glorificati in fiecare articol si ii puneti la zid pe cei care nu va apreciaza. Nu, inseamna sa aveti grija de trupul si mintea dvs – caci asta este responsabilitatea pe care v-a dat-o Dumnezeu – apoi sa asteptati respectul celorlalti. Ce-ar fi ca de maine sa incepeti sa va treziti la 8 dimineata (cel mai tarziu), sa incepeti sa spalati vasele, apoi rufele din baie, sa curatati casa de praf, sa aruncati lucrurile inutile etc.? O sa dureze o zi, doua, poate o saptamana, poate mai mult, dar veti fi alt om la finalul acestui exercitiu, veti privi altfel viata si, mai presus de toate, veti fi privit altfel. Ce-ar fi ca de maine sa o lasati mai moale cu lucrurile care va fac rau, gen baut, fumat, dormit aiurea? Ce-ar fi sa mergeti la Casa de Pensii si sa va recuperati drepturile, atat cat sunt ele? Chiar daca e coada, desi nu mai e de ceva timp, mai ales daca mergeti in cursul diminetii. Ce-ar fi sa incetati a va mai plange si sa va treziti dimineata, sa va asezati in pat la o ora rezonabila dupa o zi plina de activitati utile, sa faceti zilnic o plimbare de 20-30 de minute prin parc sau aiurea pe strazi pentru a va pune gandurile in ordine, sa respirati, sa faceti piata, sa zambiti, sa ajutati pe cineva necunoscut, sa nu va mai plangeti de boala (pe care, de altfel, o tot invocati)? Va spun ce nu a indraznit niciun “bun prieten” sa va spuna vreodata si, daca veti aprecia, inseamna ca inca mai credeti in Dumnezeu, care va poate transmite ceva si prin vorbele unui necunoscut, si nu ati cazut in pacatul trufiei. Numai bine!

    • Dan Cristian Ionescu

      Sint convins ca sinteti de buna credinta, astfel incit voi incerca sa va raspund la toate punctele (chiar daca preferam sa folosesc timpul acesta scriind altceva). Pentru inceput, vreau sa punctez si eu la rindul meu unele aspecte in care ati interpretat gresit ceea ce am scris. In primul rind nu sint frustrat – cind am hotarit sa lupt pentru adevar si dreptate, eram constient de riscurile pe care mi le asumam; cind iti asumi aceste riscuri (si eu mi le-am asumat continuu) nu poti, nu ai voie sa fii frustrat, cind iti faci ceva cu mina ta, nu poti da vina pe altii. Nu sint nici paranoic – eu nu am scris ca nu m-a apreciat nimeni, am fost apreciat de foarte multi dintre cei care ma cunosteau, eu m-am referit la faptul ca atunci cind plecam la lupta, de cele mai multe ori, cind ma uitam in spate, vedeam ca dupa mine nu vine nimeni; stiu, eu eram singur iar ei aveau familii (dar totusi stiu situatii in care altii, cu familie, si-au asumat riscuri asemanatoare suportind consecinte asemanatoare – cel mai bun exemplu este Nica Leon). Ati scris: “Cred ca ceva s-a fracturat in viata dvs odata cu plecarea din procuratura, moment pe care nu il explicati in detaliu (de ce? cum?).” Nu m-am gindit niciodata la acest termen, de fracturat, si nici nu cred ca este cel mai potrivit – intr-adevar insa, am fost nevoit sa renunt la meseria care imi placea cel mai mult si pentru care eram facut; in ce priveste plecarea mea din procuratura, speram ca am fost bine inteles: in momentul in care mi-am dat seama cit de sus si cit de multi erau dusmanii mei iar cind represiunea contra mea era pe toate planurile, era o neghiobie sa mai ramin asa ca am cerut aprobarea pentru trecerea in avocatura. “Cei care citesc nu vor sa afle tanguielile unui om, frustrarile lui, ci sa invete ceva. Adica, sa mai fie si la “asa da”, nu doar la “asa nu” – repet, nu ma tinguiesc, iar cine citeste trebuie sa invete faptul ca daca cineva se incumeta sa o ia pe drumul meu, sa stie la ce sa se astepte (din acest punct de vedere, nu s-au schimbat multe dupa 1990); pentru cei care au curaj sa lupte pentru unele idealuri, ce am facut eu inseamna “asa da”. Nu sint frustrat pentru faptul ca nu mi-am facut eu o casa – important pentru un om este sa aibe o casa, nu neaparat sa o ridice el (acum 8 ani am vrut sa ridic un schit, deci mai mult decit o casa, dar multe evenimente imi sint potrivnice). Mi-ati dat multe sfaturi, pe care mi le-au dat foarte multi prieteni, va multumesc asa cum le-am multumit si lor si va spun cum le-am spus si lor: nimeni nu poate sa inteleaga daca nu este in pielea mea. Sint niste ani de zile in care, de la unul la altul, puterile mele scad iar problemele se inmultesc. Am o casa la munte (si aceasta cumparata, nu facuta de mine!) – daca nu am plantat pomi, cel putin vara imi facea placere sa imi ingrijesc o gradina de legume; acum trei ani am constatat ca genunchii nu mai imi permit sa sap gropi in care sa pun semintele si apoi sa le acopar cu pamint si nici sa mai plivesc – am renuntat la gradinarit. Sa ma scol in fiecare dimineata la ora 8 este foarte greu cind am nopti in care stau cu ochii in tavan si la ora 8 de abia reusesc sa adorm. Spalatul rufelor? eu le spal de mina iar in anii trecuti in zilele programate spalam 4-5 ligheane pe zi; apoi, scazindu-mi puterile, am ajuns la un singur lighean, intrucit stind aplecat, imi venea singele la cap, imi crestea tensiunea iar a doua zi zaceam; ca sa mai spal din teancul de rufe, am nevoie de niste zile sa le zic asa “bune”. Sa fac curat in casa? veti spune iar ca ma vait, dar aceeasi genunchii me impiedica sa spal pe jos sau sa periez covoarele. Desigur, ar fi solutia sa angajez o femeie pentru curatenie, dar in conditiile in care in 4 camere, o debara si un hol am mii de carti, sute sau mii de printuri, teancuri de ziare, teancuri de dosare, zeci sau sute de ciorne ori notite pentru cartile pe care le-am inceput, printre care am ajuns sa ma pierd, nu pot sa las pe altcineva. La Casa de pensii o sa ma duc – dar si pentru asta imi trebuie o zi “buna”, in care in plus va trebui sa nu fie frig, sa nu ploua iar presiunea atmosferica sa fie normala (am ajuns meteodependent). Stiu, mi-au spus multi sa fac seara o plimbare, asa este – dar din pacate dupa ce picioarele mi-au facut in decursul anilor multe surprize neplacute (pe vremea in care ma mai duceam la doctor, am intrat in multe cabinete de toate felurile toti medicii ridicind din umeri), cind genunchii m-au lasat in plina strada, a ajuns sa imi fie frica sa mai plec singur de acasa (si nu este o problema psihica – cind am incercat sa fortez, mi-am dat seama ca deja batrinetea se face tot mai simtita). O viata intreaga nu mi-a fost frica de nimic, acum a ajuns sa imi fie frica de multe lucruri normale. In ce priveste trufia, da ! este interesant! Intre mindrie si trufie exista o linie de demarcatie foarte subtire (chiar daca biserica ortodoxa le considera pe ambele ca fiind pacate). Mindria poate ma caracterizeza, dar sper ca nu trufia; mindria nu o consider pacat (cum adica, un parinte mindru de faptul ca are copii frumosi, destepti, ascultatori, cu dragoste de Dumnezeu, savirseste un pacat?) Am fost din nou pus in situatia de a opta – si in conditiile in care am atitea de scris, am ales sa imi folosesc timpul pentru a scrie. Mi-as dori ca aceste rinduri sa lamureasca neintelegerile dvs. cu privire la serialul meu. Va urez toate cele bune si Doamne ajuta!
      PS: de fumat nu ma pot lasa. Daca nu m-as fi reapucat de fumat, nu as fi scris cea mai importanta carte a mea. Ce s-a intimplat atunci este unul dintre cele trei motive pentru care stiu ca Dumnezeu nu are nimic impotrivafumatului.
      PS 2: Activitatea mea intensa nu s-a marginit la anii de procuratura, dupa 1990 a fost si mai intensa. Sint 45 de ani de lupta iar eu lupt si in prezent, chiar daca acum doar prin scris

  3. Violeta

    Nu stiu daca ati primit raspunsul meu, nu imi apare ca ar fi in moderare. Poate ca era prea lung.

  4. Violeta

    Ma bucura faptul ca ati raspuns, ceea ce inseamna ca s-a intrezarit cat de cat buna mea intentie. De altfel, in fiecare zi imi propun acest lucru, sa fac ceva bun, mai ales pentru cei din jurul meu, cunoscuti sau necunoscuti. E tot un fel de lupta si, culmea, de cele mai multe ori cu rezultate. Apreciez faptul ca v-ati rupt din timpul dedicat scrisului pentru a-mi raspunde. Totusi, eu as privi altfel. V-ati rupt din timp pentru a va arunca o privire spre propria persoana. Am sa va raspund tot punctual:
    - am mentionat momentul plecarii din procuratura ca fiind unul de cotitura in viata dvs, pe care a si schimbat-o de altfel (dramatic, intuiesc eu), vezi lipsa unui program;
    - ba da, frustrarile se intrevad din ceea ce scrieti, acestea exista, nu inseamna ca ar fi ceva rau. Simplul regret ca nu ati mai facut ceea ce v-ar fi placut a determinat o frustrare;
    - oamenii asteapta exemple pozitive, modele de urmat, situatii care sa inflacareze, mai ales ca intentionati un indemn la lupta. Ei ce pot intelege? Ca orice ai face, nu prea ai cum sa reusesti. E vorba de maniera prezentarii faptelor in care va plasati intotdeauna ca personaj principal, de aici reiese tanguiala, vaietul;
    - eu nu stiu ce v-au spus prietenii, tind sa cred ca nu a fost nimeni atat de direct. Sau poate da. Dar ce voi face eu diferit in continuare este sa va spun nu ce sa faceti, ci cum sa faceti;
    - intai incepem sa nu ne mai spunem ca avem o zi “buna” sau “proasta”. Toti oamenii au asa ceva si tot trebuie sa munceasca, sa se intretina, sa-si intretina copiii, nepotii sau poate parintii care sunt in varsta. In situatia dvs lucrurile trebuie abordate treptat: in primul rand, spalam vasele (principalul focar de infectie intr-o casa), poate nu toate dintr-odata, ci pe rand. Ce nu putem sa mai spalam aruncam la gunoi. Tot la gunoi merg si alte obiecte inutile, gen ambalaje, alimente expirate, alterate etc. Deja incepe sa miroasa mi bine in casa, iar ziua e un pic mai “buna”;
    - rufele din baie, daca spalam 2-3 obiecte in fiecare zi nu e obositor. Ne dor genunchii si nu vrem sa stam aplecat? Folosim doua scaune, pe unul ne asezam, pe celalalt punem ligheanul. Aici voi face o paranteza, ca sa vedeti ca va inteleg – eu spal lucrurile doar de mana de foarte multi ani. Sigur, ar fi mai comod la masina de spalat (asta v-as recomanda-o dvs), dar tin foarte mult la lucrurile mele de orice fel, iar un asemenea aparat nu ar face decat sa le uzeze mult mai rapid. Si… ce credeti? Nu exista vreodata sa am un lucru murdar in casa. Ma intorc, spalam 2-3 obiecte de imbracaminte in prima zi, 4-5 in a doua zi s.a.m.d. Deja incepe sa miroasa si mai bine in casa, ziua e din ce in ce mai “buna” si parca genunchii ne dor mai putin, avem alt tonus, alta energie;
    - nu sunt de acord cu chematul unei femei sau a unei echipe de curatenie, nu ar mai avea rost exercitiul. Nici eu nu accept sa umble cineva in lucrurile mele, asa ca va inteleg. Mai intai luam un aspirator. Daca nu avem in casa, rugam un prieten sa ni-l imprumute. In mod cert nu veti putea face toata casa intr-o zi, o sa dureze cateva zile pentru patru camere si debarale etc. Dar se va face tot la fel, treptat. De cat ori obosim sau ne dor genunchii, ne odihnim timp de 5-10 minute. Dupa ce am terminat de aspirat podele, peretii pe la colturi, luam un mop (tot la fel, nu il avem, il cumparam, e destul de ieftin) si un detergent si ne apucam de spalat pe jos. E mai simplu cu mopul si nu este nevoie sa va aplecati. Finalul va fi mirific, nu o sa va vina sa credeti ce sentiment de satisfactie veti avea. Ramane de sters praful de peste tot, aranjat toate cartile, parcurs amintirile in timp ce faceti toate acestea;
    - dupa o zi in care faceti totul dupa un program de care sa va tineti, va fi destul de simplu de adormit, chiar o obosela placuta si un somn odihnitor intr-o casa curata;
    - cu fumatul va inteleg oarecum, dar si aici am o sugestie: planificati-va nu numar de tigari pe zi (sa spunem 10) si respectati aceasta regula. Oricum, daca veti fi ocupat cu cele din casa si va veti propune niste tinte de atins, numarul lor se va micsora de la sine. A, si fumati intr-o singura incapere (de ex. in bucatarie). Aerisiti in fiecare zi, chiar de mai multe ori;
    - retineti ca starea de rau vine in primul rand din mintea si din gandurile noastre, vom fi mereu asa cum gandim. Poate ca ati devenit “meteodependent” doar pentru ca nu mai vedeti frumusetea ploii. E adevarat ca ne simtim mai bine intr-o zi insorita, ne cresc nivelurile de dopamina si serotonina si ne alunga depresia. Nu inteleg prea bine problema genunchilor, caci nu aveti un diagnostic cert. Nu stiu cand ati fost la acei multi medici, dar v-as propune sa consultati din nou un doctor. Si nu mergeti cu ideea in minte ca nu va va ajuta de niciun fel. Poate va ajuta si cu somnul;
    - revenind la somn; e normal sa stati cu ochii in tavan si sa adormiti abia in zori, pentru ca in acest fel v-ati modificat ritmul nictemeral in multi ani in care nu ati avut un program. Va sugerez cateva solutii: o zi in care va treziti ca de obicei (probabil dupa pranz), dar faceti activitati fizice in casa si va asigur ca adormiti mai devreme; o noapte alba, tot asa cu activitati in casa, dar veti adormi mult mai devreme si va veti trezi foarte devreme; adormiti la 7-8 si puneti sa sune ceasul dupa max 4 ore, iar activitate si apoi culcat la o ora rezonabila;
    - chestiunea cu “ceilalti nu ma inteleg pentru ca nu sunt in locul meu” iar suna a vaiet. Poate ca ceilalti se tem sa nu ajunga asa si fac ceva in acest sens. Sau poate au fost si ei, dar pentru o perioada mai scurta a vietii lor;
    - ma bucur ca veti merge la Casa de Pensii, sper sa se intample cat mai curand. Ar fi bine sa fie primul obiectiv pe lista dvs. Apropos, puneti programul zilnic pe o lista, la sfarsit apreciati cam cat ati facut din ceea ce v-ati propus. Veti vedea ca in fiecare zi va fi o proportie din ce in ce mai mare la “realizate”. Veti remarca si ca veti avea timp si de scris, de citit printre toate activitatile, iar trupul se va simti mult mai bine. La fel si mintea…
    Cred ca mai erau multe de spus, dar spatiul este limitat. Probabil ca puteti vizualiza adresa mea de e-mail in cadrul comentariului. Mi-ar placea sa aud de bine de la dvs. Mult succes!

  5. Dan Cristian Ionescu

    Doamna Violeta Negoescu (?), din finalul ultimului dvs. comentariu am inteles ca imi sugerati sa iau legatura cu dvs. prin mail, ceea ce am incercat sa fac. Mail-ul pe care vi l-am trimis nu mi-a venit inapoi, dovedind ca adresa exista si este functionala. Dar nu mi-ati raspuns, de unde am tras concluzia ca nu este adresa dvs. de baza, ci una folosita doar pentru postat comentarii (corect?) M-am gindit ca poate trebuia sa va scriu pe o alta adresa. Si mi-a venit in minte un fost camarad de arme. In armata, si el, ca si dvs., isi spala rufele manual (ma rog, asa faceam toti, dar eu acum ma refer la el). Si el, ca si dvs., stia ca eu nu mai am pofta de mincare, deci nu mai maninc, deci mi se altereaza mincarea pe masa – el stia de la mine, dvs. probabil ca ati aflat pe cai paranormale. Si el mi-a facut anterior multe dintre recomandarile dvs. In fine, multe din pasajele dvs. m-au dus cu gindul la el. Poate ar fi trebuit sa va trimit mail-ul la o adresa terminata cu @gmx.de. Spuneti-mi daca gresesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>