Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers) (III)

            Pînă nu uit, să vorbesc așa cum am promis despre Gioni Popescu. Auzisem de mult...

 

          Pînă nu uit, să vorbesc așa cum am promis despre Gioni Popescu. Auzisem de mult de el, dar nu l-am cunoscut niciodată întrucît înainte de 1989 nu aveam bani să îmi cumpăr TV color. Gioni Popescu era vicepreședinte la Centrocoop, unde din cîte știu se ocupa de importuri. Era prietenul tuturor „organelor” (de partid, de procuratură, de justiție, de interne), care cumpărau de la el TV color, videocasetofoane, whisky original, țigări adevărate, etc.

            După revoluție, dosarele securității au fost ridicate și cărate în depozitele Centrocoop. Ce s-a petrecut acolo cu ele nu știu, dar nu-mi poate nimeni interzice dreptul să mă gîndesc că unele au fost distruse, altele periate și jumulite de unele file, altele puse la păstrare. De asemenea, mă gîndesc și la faptul că unele au fost copiate în interes personal iar altele copiate în interesul serviciilor străine (altfel, cum Dumnezeu să afle străinii care români sînt înclinați spre trădare, care vor bani, care vor funcții, care vor onoruri, care au alte pasiuni prea puțin creștine)?

            În luna martie 1990 se înființează SRI și la foarte scurt timp citesc în Monitorul Oficial două acte semnate succesiv de Ion Iliescu în calitate de președinte al CPUN (mi se pare că erau decrete). Prin primul, dl col. Ion T. Popescu este avansat la gradul de general. Prin al doilea, dl. general Ion T. Popescu este numit adjunct al șefului SRI (cine citește biografia Wikipedia a lui Ion T. Popescu află că acesta a fost numit adjunct la SRI în 2001 funcționînd ca atare între 2002-2005 – nu vă lăsați derutați, eu am mult mai multă încredere în memoria mea decît în Wikipedia sau în presă, Gioni Popescu a fost numit adjunctul lui Măgureanu la înființarea SRI, în 1990). Deci Gioni Popescu era ofițer de securitate acoperit! Deci dosarele securității au fost luate de la securitate și date … securității!

            Și acum să ne întoarcem la cele două probleme noi cu care mă confruntam și de care pe atunci habar nu aveam.

            Prima, dacă a fost tata legionar. Nu, nu a fost nici legionar și nici măcar membru al frățiilor de cruce, care în acea comună de munte nu existau. Am scris anul trecut într-un articol odiseea tatei dus din post în post în 1941 pînă la Rm. Vîlcea iar de acolo la tribunalul militar din Craiova. Acuzația consta în faptul că, așa cum era moda pe atunci printre tineri, un prieten consătean, ucenic de croitor, îi confecționase o uniformă legionară. Judecătorul a citit dosarul, s-a uitat la tata și l-a trimis acasă.

            Dar vine a doua problemă, care chiar m-a lăsat cu gura căscată. Cum intru în birou, Victor Popescu mă întreabă de ce a fost dat afară din partid tata! Îi răspund că tata nu a fost niciodată membru de partid, iar el insistă că da, a fost membru de partid și a fost exclus. Mă duc acasă și, cînd vine taică-meu, mă reped la el: “De ce ai fost dat afară din partid?”. Tata rămîne blocat și îmi spune că nu a fost niciodată membru de partid. Eu insist ”Ba da, mi-au spus azi cei de la generală, ai fost membru de partid și ai fost dat afară!”. Tata o ține pe a lui și într-un final (dar fără o încredere totală) accept. Mai sînt chemat de cîteva ori cu aceeași întrebare la care de data asta răspund foarte sigur pe mine ”Tata mi-a spus că nu a fost niciodată membru de partid, și îl cred”. M-au lăsat în pace. Iar cînd m-au lăsat în pace, mi-am dat seama că era ceva putred cu acuzația asta.

            Am aflat adevărul după mulți ani, prin 1992-1993, cînd  șef la cadre la procuratura generală venise Gheorghe Nichita cu care aveam relații excelente și care mi-a dat sa-mi studiez dosarul de cadre. Am constatat că în vara lui 1975, cînd am intrat în procuratură, în scopul de a lua referințe asupra tatei, Victor Popescu s-a dus în Vaideeni (probabil că a avut și un interes personal – el, fiind vîlcean, din Bălcești, cred că a profitat și pentru a-și vizita părinții) discutînd cu notabilitățile locale, printre care și Vartolomei (Vicu) Todeci, profesor și sufletul celebrei formații de fluierași din localitate. ”Domnul Vicu” avea profundă simpatie și respect pentru tata care în 1946, într-o scurtă perioadă cît a fost profesor de română la liceul din Horezu, îl avusese elev. ”Domnul Vicu” l-a elogiat pe tata, pe care l-a prezentat ca un om competent, muncitor, cinstit, etc. și, știind că tata a lucrat cîțiva ani în ministerul de interne iar apoi, mulți ani, ca șef CFI în Gostat, a considerat că musai trebuie să fie membru de partid. Așa că a spus că este membru de partid!

            Cînd s-au pus să îmi caute nod în papură pe toate planurile, au luat la puricat fiecare rind din dosarul meu de cadre și au găsit inadvertența: în autobiografie eu declarasem că părinții mei nu au făcut politică, în timp ce intervievatul spunea că tata a fost în partid. S-or fi gîndit că mă găsesc cu un fals în declarații, dar nu a ținut.

            Am scris în episodul trecut că aveam două birouri. Eu eram încadrat ca procuror la procuratura locală a sectorului 1, în cadrul căreia supravegheam activitatea de urmărire penală la circumscripția 1 miliție. Dar, în afara acestei activități, mai luam și dosare în anchetă. Și iată de ce.

            Nu suportam multe lucruri, printre care intervențiile în dosare (pilele)  – atunci, luam foc. Iar despre acest obicei al meu, se aflase peste tot. Cînd vreun tînăr ofițer corect era obligat de șefi să propună o soluție contrară adevărului, era suficient să-mi șoptească la ureche și atunci studiam dosarul cu o atenție dublă. Așa, de pildă, aducîndu-mi un dosar, lt. maj. MI îmi șoptește: “Șefu’, băiatul ăsta are un unchi prim secretar de județ și un altul procuror șef”. Nu era nevoie de mai mult, am luat dosarul în anchetă. L-am citat. Un tînăr (PI) sigur pe el, senin, zeflemitor. Era sigur pe el întrucît înlocuise toate documentele primare originale cu unele falsificate, care să-i confirme apărarea. Dar nărodul nu s-a gîndit să falsifice și borderoul (sau nu s-a gîndit că cineva o să îl ceară). M-am dus, am ridicat borderoul și am constatat că sumele din documentele primare nu se ”pupă” cu sumele din borderou. Am inspirația să întreb la economic dacă mai există vreo plîngere împotriva lui PI – da, mai exista. Le conexez și ”nepotul” a ajuns în arest, la data de 29 ian. 1981 fiind trimis în judecată pentru un pogon de infracțiuni. Dacă nu s-ar fi apucat să falsifice actele și nu și-ar fi pus în mișcare pilele, nu l-ar fi arestat nimeni.

            Obiceiul meu era cunoscut și la procuratura capitalei. Infirmînd pentru a doua oară o soluție de nup dată într-un dosar privind un restaurant în mare vogă, procurorul NS îl sună pe șeful și îi cere să îmi dea mie dosarul în anchetă. Primesc dosarul care era un ”purcel” (adică un dosar foarte gros, format din 3 volume și cu două expertize contabile de zeci de pagini care conchideau că totul este în regulă). În timp ce studiam dosarul, îmi întind ”antenele” și aflu că șeful de unitate, EC, era vărul unui procuror din procuratura generală. Citesc expertiza și văd ce expertul nu văzuse (sau nu vrusese să vadă). Dacă între două inventare nu există nici o intrare dintr-un anumit produs, stocul acelui produs nu poate să crească. Îl chem pe DA (magazionerul) și îi cer să-mi explice minunea – normal că nu o poate explica. Îl mai întreb de ce a ținut gestiunea global-valoric și nu cantitativ-valoric, cum era obligat. Îmi răspunde că nu a avut fișe de magazie. Mă duc la CHR Ambasador (de care ținea unitatea) și îi întreb dacă DA a primit fișe de magazie. Au rămas toți cu gura căscată, întrebîndu-se de ce nu s-au gîndit și ei la asta! Mi-au adus hîrtia semnată de DA prin care confirma primirea fișelor de magazie. Iată o nouă întrebare la care DA nu a putut să răspundă, așa că a ajuns în arest deși primise nup de două ori. Modul de operare era foarte simplu: un pliculeț de ceai chinezesc costa în comerț 55 de bani, dar introdus în gestiune valora 2,20 lei, creindu-se astfel un plus de 1,65 lei. DA umpluse magazia cu ceaiuri (nu mai țin minte cîte pliculețe, dar multe, multe) luînd în schimb din gestiune cartușe de Kent pe care le vindea la suprapreț. L-am trimis în judecată pe DA dar întrucît a refuzat să își implice șeful, cu privire la EC am disjuns cauza.

            Neșansa multor infractori din dosarele mele economice a fost aceea că în copilărie mi-am petrecut multe veri prin birourile de contabilitate ale GAS-urilor la care mă lua tata cu el pe timpul reviziilor contabile pe care le făcea.

            Aveam deci destul de muncă dar totuși, cu o energie debordantă, cu o putere de muncă și o rezistență la efort (și fizic și psihic) deosebite, plin de idei, într-o zi mă duc la Florin Dimitriu, procurorul șef adjunct de la capitală, și îi propun un plan de luptă împotriva a ceea ce astăzi se numește crima organizată. În lipsa termenului actual, pe atunci se numea parazitism și cuprindea prostituție de lux (adesea asociată cu furtul portofelului “clientului” străin), proxenetism, trafic cu valută dar și cu valută falsă, trafic cu aur dar și cu aur fals, scoaterea ilegală din țară a unor bunuri din patrimonial cultural național, speculă și multe altele. Sute de “paraziți” care nu munceau nicăieri dar aruncau în fiecare seară cu sute sau mii de lei. Dacă miliția vroia să-i găsească, nu trebuia să-i caute acasă, era suficient să aștepte să se deschidă barurile de noapte (Athenee Palace, Melody, Atlantic) și îi găsea acolo.

            Florin Dimitriu este de acord, așa că în afară de procuror la locală devin (în premieră națională!) și procuror delegat la capitală, unde primesc biroul de anchetă nr. 3. Dar în ziua de 11 aug. 1980 mi se cere să predau tot. Predau cele 10 dosare pe care le aveam în anchetă la PMB și bunurile avute în dotare (magnetofon Uher, microfon Uher, mașină de scris portativă Erika și altele mai mărunte). Toate dosarele mele au fost îngropate.

            Cum poți să îngropi un dosar în care ai 25 de ducați mari austrieci falși, care știi de la cine au fost ridicați? Cum poți să îngropi un dosar în care ai 4 bancnote de 100 DMW false, care știi de la cine au fost ridicate? Cum poți să îngropi un dosar în care un medic eliberează un bilet de externare din care rezultă că o prostituată era internată la spitalul dr. Marinescu în perioada în care ea fura portofelul unui „client” în hotelul Athenee Palace, dar chiar și a doua zi, cînd era arestată?

            Luarea dosarelor mele a fost prilej de mare bucurie nu numai pentru sutele de “paraziți” (mulți dintre ei folosiți de securitate), dar și pentru milițienii, procurorii, judecătorii, avocații pe care îi cumpăraseră.

            Primăvara lui 1981 este mană cerească pentru dușmanii mei dar și pentru infractorii pe care îi anchetam în continuare la sectorul 1 și pe care ei vroiau să îi salveze. Se înființează Sectorul Agricol Ilfov, cu propria procuratură locală, la Săftica. Normal, sînt primul pe listă și pe data de 1 martie 1981 sînt transferat la SAI – nu ca șef, nu ca adjunct, ci ca pălmaș. Sînt nevoit să îmi predau toate dosarele de la sectorul 1. Printre cei cercetați și EC, vărul procurorului, despre care am scris mai înainte – scapă și el. Iarăși prilej de bucurie pentru alți infractori!

            Asta m-a lovit rău de tot! Să mă scol în zori pentru ca de la Poșta Vitan să ajung la Autogara Băneasa iar de acolo la Săftica, să pierd 2-3 ore pe zi cu transportul în loc sa dovedesc infractorii, să trec de la dosarele mele complexe și importante la furtul de găini și de știuleți de porumb, a fost prea mult.

           În ziua de 30 martie 1981 depun la procuratura generală o scrisoare adresată procurorului general, o scrisoare pe 5 pagini în care primele 4 pagini constituie un rechizitoriu (specialitatea mea!) împotriva corupției din instituție, iar ultima pagină cuprinde demisia mea cu următoarea încheiere: “În contextul celor de mai sus, avînd în vedere pe de-o parte că eu sînt ferm hotărît să lupt pentru adevăr și dreptate pînă la ultimul strop de energie iar pe de altă parte faptul că în prezent procuratura este grevată de unele structuri ostile acestor noțiuni, vă rog să îmi acceptați demisia cu mențiunea că, în momentul în care procuratura va deveni din toate punctele de vedere acel for al dreptății pe care trebuie să-l reprezinte, voi fi primul care va reveni în rîndurile ei.“

            Eu, care aveam o memorie excelentă, nu mai îmi aduc aminte cum am aflat că în acel moment în consiliul de conducere se discuta destituirea mea. Tot după cum nu îmi amintesc în ce fel a aflat Popovici că sînt acolo. Important este că Popovici a trimis să fiu adus pentru a participa la ședința în care se dorea ca fără ascultarea mea, să mi se hotărească soarta. Cînd am intrat în sală, unora le-a cazut fața. Popovici a început prin a-mi lua apărarea, iar în final s-a constatat că acolo aveam mai mulți prieteni decît dușmani.

            La sfîrșitul ședinței, am rămas singur cu Popovici. Mi-a cerut să renunț la demisie, fiindcă în curînd se va rezolva totul (el poate era sincer, dar cine poate sti cîți dușmani aveam și la ce nivel erau?). Mi-am retras demisia.

            Credeți că lucrurile s-au liniștit? Nu! Primesc la Săftica telefon să vin la Victor Popescu. Cum intru, după obiceiul lui, mă buimăcește cu întrebarea ce legătură este între mine (bărbat necăsătorit) și secretara șefă (o tînără divorțată)? Acum ce să spun, pentru cîțiva din procuratură, această legătură era notorie – dar un gentleman nu putea să declare așa ceva. Am gîndit varianta în care nici să nu refuz să răspund, dar nici să nu mint. Și atunci am răspuns că datorită volumului foarte mare de muncă, eram nevoiți să rămînem după program. După care am mai fost chemat de cel puțin două ori (o dată și cu ea) pentru aceeași întrebare și același răspuns. Stau și acum și mă gîndesc dacă l-a orbit temporar Dumnezeu de nu m-a întrebat: ”bine, bine, dar după ce plecați de la birou, unde vă duceați și ce făceați?”, sau pur și simplu era o picătură chinezească, un factor de stress – vino de la Săftica la București pentru 5 minute, mersi, poți să te întorci la Săftica, și tot așa.

                                                                                                              Dan Cristian IONESCU

2 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    Dupa ce acest text a fost postat, am primit un telefon prin care mi se spunea ca informatia pe care o aveam din 1990 de la unul dintre putinii care la acel moment “le stiau pe toate” in sensul ca dosarele securitatii au fost depozitate la Centrocoop era eronata iar dosarele au fost incarcate de armata in camioane si duse la Pitesti. Este de datoria mea sa fac publica si aceasta informatie, dar mai mult nu pot.

    • Ion Iofciu

      Nu stiu cati vor fi dispusi sa inteleaga,fiindca habarnisti si parerologi gasim la “legatura” !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>