Remember

Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers) (II)

  Toți creștinii știu că Dumnezeu nu doarme niciodată. Dar știu ei toți că nici diavolul nu doarme niciodată? Nici...

 

Toți creștinii știu că Dumnezeu nu doarme niciodată. Dar știu ei toți că nici diavolul nu doarme niciodată? Nici diavolul nu doarme și se pare că deși are atîtea pe cap, își pierde prea mult timp cu mine (oare să mă simt măgulit?). În timp ce lucram la a doua parte a articolului, m-am prăbușit. M-am prăbușit la propriu, în timp ce mă duceam spre camera de fumat. Dacă la alții nici o bucurie nu vine singură, la mine nici un necaz nu vine singur. În timp ce eu zăceam pe gresia din hol avînd genunchiul stîng moale ca o cîrpă, bateria de la mouse s-a terminat iar textul a devenit imposibil de salvat – am fost nevoit să opresc leptopul de la butonul de pornire. Apoi, ca de obicei, Dumnezeu m-a ajutat din nou și mi-am revenit. Dar diavolul mai înregistrează și el cîte o victorie de etapă și mă face să pierd timp prețios, tot mai prețios, cu cît este tot mai puțin.

Vorbeam spre finalul primei părți despre lungile discuții relativ peripatetice purtate cu procurorul general Popovici de-a lungul culoarului semicircular al clădirii, departe de microfoanele din biroul său. Cu fiecare discuție, se înmulțeau dușmanii mei. Erau pînă atunci directorii Bracaciu și Dobrilă (dar și alții, de care pe atunci nu știam), acum se mai adăugau: Petre (?) Botezatu, directorul adjunct al Direcției I, Gheorghe Diaconescu, procuror șef adjunct militar (devenit ulterior, succesiv, procuror șef la Capitală și prim adjunct al procurorului general), cei doi Constantin (Dumitrescu și Mihăilă) de la Secția militară și pentru probleme de justiție a CC al PCR pe care îi acuzasem de intervenții în dosare, dar și procurorul Vasile Comșa, omul elegant, cu părul grizonat, permanent proaspăt bărbierit, îmbrăcat în costume de comandă și purtînd mereu cravate în culori pastelate, cureaua de transmisie a intervențiilor între CC și procuratură, Matei (nu îi rețin prenumele), secretar al comitetului municipal PCR, etc.

La una discuții, îi povestesc supărarea mea pentru sancțiunea cu mustrare pe care o primisem nemeritat. Popovici îmi spune să îi adresez un memoriu.

La 28 iulie 1980 primesc de    la Direcția de cadre următorul răspuns: „Sancțiunea disciplinară ce vi s-a aplicat la 6 aprilie 1978 a fost ștearsă din oficiu. Despre aceasta s-a făcut mențiune și în fișa Dvs. personală. Analizîndu-se fondul problemei la care v-ați referit s-a constatat că faptele comise ulterior de N.V. sînt de natură să confirme susținerile Dvs.” Măi să fie, aștia nu erau în stare să își recunoască greșelile decît în fața partidului? În loc să fiu „achitat”, sînt doar „prescris”?

Apoi, începe să se petreacă un fenomen neobișnuit: încep să fie arestați, periodic, pentru luare de mită, procurori – inclusiv din procuratura generală. Apare o legendă care spunea că în noaptea de după fiecare arestare, Popovici mă visa rostindu-mi discursul în care printre altele denumisem procuratura generală „focar de corupție”. La 5 ani după discursul de la facultatea de drept urmat de arestarea cadrelor universitare, avusesem un nou discurs profetic!

Încheiam prima parte arătînd că la Congresul UTC nu am mai fost nici delegat, nici invitat. Și-au dat seama cu toții că nu am pe nimeni în spate, că nu are cine să mă susțină, cine să sară în apărarea mea. Și a început represiunea (care, trebuie să recunosc, în general a fost cinstită, în sensul că atunci cînd au văzut că nu mă pot înfunda cu ceva, au renunțat – dar de încercat, au încercat totul).

Știu că prima acțiune a fost aceea de a mi se deschide un dosar penal pentru complicitate la cercetare abuzivă. Fapta ar fi constat în aceea că în prezența mea, un ofițer de miliție ar fi bătut o cercetată iar eu nu am intervenit. Ca sa fie clar, spun de la bun început că dacă a bătut-o, nu a bătut-o în prezența mea. Pe lîngă mulți dușmani,  Dumnezeu mi-a dat și mulți prieteni, susținători, admiratori. Unul dintre aceștia îl întreabă pe Bracaciu: „Ce faceți cu procurorul?” „Îl trimitem în judecată” „Și cu milițianul?” „Îi dăm 181” „Cum adică, autorul primește articolul 181 iar complicele este trimis în judecată?” „Păi da, împotriva milițianului nu avem probe!” Realizați monstruozitatea, ura cu care acești infractori din conducerea procuraturii generale vroiau să mă trimită în judecată pentru complicitate la o infracțiune la care nu aveau probe împotriva autorului? Sînt convins că Nicolae Popovici, conștient că tsunami-ul care venea peste mine a pornit de la faptul că i-am dezvăluit lui corupția instituției pe care o conducea, a încercat unde a putut să limiteze represiunea.

Sînt scos de sub urmărire penală, dar la data de 29 aprilie 1981 direcția de cadre îmi comunică faptul că am fost sancționat cu mustrare pentru faptul că „…în timp ce efectuați cercetări împotriva inculpatei Z.I., nu ați întocmit forme de reținere pentru perioada 10 martie ora 23 pînă în 11 martie ora 18. De asemenea ați acceptat ca ofițerul de miliție să aibe față de învinuită o atitudine abuzivă și să folosească metode nepermise în timpul interogării acesteia.”

De abia scăpasem de o mustrare, cînd primesc alta!

Haideți să vă povestesc despre acest caz, necunoscut publicului, și să apreciați dacă eram sau nu vinovat. Întîi de toate a fost o întîmplare: pe la începutul primăverii lui 1980, cum aveam cîteodată obiceiul în SRL (săptămîna redusă de lucru, acea săptămînă din lună în care sîmbăta era liberă), plecăm un grup de colegi la munte, în acest caz la Poiana Brașov. Timpul era atît de minunat, încît deși eram programat să fiu de serviciu la intervenții, m-am înțeles cu șeful să îmi iau două zile libere din cele multe care se strînseseră și am făcut schimb de serviciu la IMB cu un coleg. Am plecat cu toți din Poiană, iar eu am coborît la Predeal, unde am mai stat două zile la hotelul Rozmarin. Apoi, m-am întors la muncă.

Cînd a trebuit să îl înlocuiesc la IMB (procuror de serviciu la cazuri de competența procuraturii) pe colegul care îmi făcuse favoarea de a mai petrece două zile minunate la munte, sînt anunțat de un caz. La spitalul Filantropia a decedat o tînără negresă (pot să spun că absolut superbă, mai frumoasă decît toate actrițele negre din filmele americane). Stabilim că tînara se numea Disasi Nsele Maiaka, era elevă, avea 20 de ani și jumătate, era fiica secretarului II al ambasadei Zairului și murise în urma unui avort nereușit.

Eu, oficial, eram procuror de sector și nu aveam competență pentru avorturi mortale. Dar cazul era extrem de delicat, de complicat, iar conducerea PMB mi l-a repartizat mie (cartoful fierbinte!). Autorul fiind necunoscut, eu eram titularul anchetei însă cercetările de identificare a autorului reveneau miliției. Lucram cu lt.-col (sau col.?) V.P. de la serviciul judiciar al IMB și cu o femeie, maior, de la direcția judiciară a IGM (i-am uitat numele). V.P. era un meseriaș desăvîrșit – nu știu cum, dar a dat peste un student zairez la medicină, Midi Giamani Zozey, și peste o asistentă medicală, J.A., de la un spital unde Midi făcea practica. În acest timp, bătrînul Disasi Kimbiamba, tatăl lui Maiaka, bătea zilnic drumurile la procuratura generală iar eu eram zilnic sunat și întrebat de noutăți (tot în acele zile, bătrînul venea zilnic și pe capul meu – eu scriu bătrînul, dar era mult mai tînăr decît sînt eu acum).

Midi dispare din țară, iar J.A. declară că tînăra negresă rămăsese gravidă cu Midi, iar în ziua în care legistul stabilise că a fost produs avortul, a dus-o împreună cu Midi intr-un apartament dintr-un bloc cu multe scări de pe șos. Giurgiului, unde „era multă înghesuială” și unde au lăsat-o.

V.P. a luat la rînd scările blocului urmărind pe listele de întreținere unde sînt mulți locatari, după care s-a interesat la vecinii acestora aflînd că în acea zi la apartamentul lui Z.I. au venit un negru, o negresă și o româncă, negresa rămînînd acolo peste noapte. Mi-au adus-o pe Z.I. la procuratura capitale, unde eu aveam al doilea birou (o să explic mai tîrziu de ce). ZI a negat orice acuzație, negînd inclusiv faptul că în acea noapte tînăra negresă a rămas la ea. Ancheta a ținut pînă dimineața cînd, sosind personalul, am lăsat-o în grija portarului și am urcat la secretariat să emit mandatul de arestare. Cînd eu eram la secretariat, profitînd de circulația de la acea oră (veneau procurorii, venea personalul TESA, veneau martorii citați), Z.I. ia o mătură și, pe post de femeie de servici, iese din clădire și dispare. Mi-a fost adusă seara, cînd am și arestat-o.

Acum, hai să vă povestesc. Z.I. era nevinovată. A fost un complex de împrejurări din care am învățat că dacă pînă atunci spuneam că nu există coincidențe, totuși există coincidențe. În primul rînd, medicul legist a greșit cu o zi data avortului, care a fost mai tîrziu. În al doilea rînd, martora J.A., cea care a condus miliția la blocul lui Z.I., fusese adevărata autoare a avortului care a fost efectuat a doua zi, în camping (și, în același timp, era amanta lui Midi, pentru care tînăra puștoaica fusese o simplă aventură). În al treilea rînd, de frică să nu fie amendată fiindcă a găzduit cetățeni străini, Z.I. a mințit spunînd că Disasi Nsele Maiaka nu a fost niciodată la ea, lucru confirmat de mulți vecini.

Și acum, hai să vedem pentru ce am fost eu sancționat:

- pentru faptul că „…în timp ce efectuați cercetări împotriva inculpatei ZI, nu ați întocmit forme de reținere pentru perioada 10 martie ora 23 pînă în 11 martie ora 18”; se trece cu vederea faptul că între orele 23 și 7 bănuita a fost anchetată permanent, și așa cum ea nu a mîncat și nu a dormit, nici noi nu am mîncat și nu am dormit; apărătorii drepturilor omului chiar cred că adevărul se află în cele 8 ore de program (7-15 sau 8-16), stînd de vorbă la o cafea, un Kent (de odinioară) și un whisky cu suspectul? (cîteodată, extrem de rar, se întîmplă și asta, dar trebuie să-l „simți” pe acela), apărătorii drepturilor omului s-au gîndit vreodată la sacrificiile facute de anchetatori (cîteodată multe nopți la rînd) pentru a afla adevărul? desigur, există abuzuri inacceptabile – dar s-au gîndit ei cît de plină de infractori ar fi lumea dacă anchetele s-ar desfășura doar în cele 8 ore de lucru? de asemenea, se trece cu vederea faptul că între orele 7-18 Z.I. era bine mersi la ea acasă și nu la procuratură;

- „de asemenea ați acceptat ca ofițerul de miliție să aibe față de învinuită o atitudine abuzivă și să folosească metode nepermise în timpul interogării acesteia.” – am arătat că nu a existat nici un act de violență la care să asist și pe care să îl accept, și ca atare nici nu s-a dovedit așa ceva.

Gîndiți-vă fiecare dacă am greșit cu ceva.

Dosarul a pornit imediat după ce s-a dat liber la prigoana împotriva mea, și am constatat cel puțin două porcării, adică diversiuni.

În primul rînd, în timp ce Z.I. încă se afla în arest, soțul ei depune o plîngere împotriva mea reclamînd că am arestat-o ilegal și am supus-o la tortură cu șocuri electrice. De unde știa el asta? Păi nu știa, dar l-a pus să reclame așa cineva de la procuratura capitalei. Șocurile electrice constau în faptul că o dusesem la IGM, la laboratorul de criminalistică, unde Tudorel Butoi a supus-o la poligraf, adică la detectorul de minciuni, metodă nouă la noi care presupunea instalarea pe brațe a unor electrozi (sper că mă exprim corect).

În al doilea rînd, după ce am pus-o în libertate, Z.I. vine la mine și îmi spune că în urma arestării ei, fiica cea mare a luat-o razna și nu o mai ascultă. M-a rugat să vorbesc cu ea și am fost de acord. A adus-o și m-a lăsat cu ea să vorbesc în intimitate – era o puștoaică foarte vioaie și foarte drăguță. Nu știu la ce se așteptau, nu știu dacă avea vreun microfon, dar eu am sfătuit-o ca, deși mama sa a făcut prostia să mintă, ea să o înțeleaga, să continue să o iubească și să o asculte.

Apoi, a venit faza reexaminării dosarului meu de cadre. A fost tata legionar? De ce a fost tata exclus din partid? Pentru asta, am fost chemat la cadre, la tartorul Victor Popescu, mîna dreaptă a lui Dobrilă. Care Victor Popescu? Păi unchiul lui Gioni Popescu! Care Gioni Popescu? Păi asta mai tîrziu, cînd vom vorbi cum în ianuarie 1990 Ion Iliescu a luat de la securitate dosarele securității și le-a predat … securității!

Aș fi vrut ca întregul material să fie cuprins în 4 episoade. Credeți-mă însă că puterile mele sînt tot mai limitate, așa că probabil vor trebui mai multe Pînă atunci…

(fine del secondo tempo)

                                                                                                     Dan Cristian IONESCU

2 Comments

  1. Marian Niculescu

    Continua Dane, nu te lasa, mi se pare foarte important pentru posteritate.
    Ai o memorie de elefant, felicitări!
    Eu nu mai tin minte când ne-am cunoscut

  2. Marian Niculescu

    Multă sănătate si Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>