Tribuna democratiei

Dreptul la replica: Renate Göckler-Timoschenko

Nu mă aşteptam ca acel scurt comentariu al meu pe marginea articolului care incrimina Forumul Democrat al Germanilor din România...

Nu mă aşteptam ca acel scurt comentariu al meu pe marginea articolului care incrimina Forumul Democrat al Germanilor din România în urma retrocedării către acesta a bunurilor fostului Grup Etnic German, să trezească o astfel de reacţie plină de aroganţă, de acuzaţii şi insinuări, care de care mai răutăcioase. Articolul dvs. cuprinde o serie de minciuni crase, ajungând în final la calomnie pentru care într-un stat de drept se dă socoteală în faţa justiţiei – şi de obicei se lasă şi cu o notă de plată suculentă pentru calomniator!

Singurul lucru pe care l-aţi făcut corect a fost citarea completă a comentariului meu – astfel că oricine are cât de cât habar de chestiunea în sine poate vedea imediat unde este adevărul. Intr-o paranteză fie spus, acelui vajnic comentator, care semnează curajos doar cu „Radu” (curat curajos, demn de Caragiale!) i-am şi răspuns scurt, nedorind să polemizez pe tonul respectiv şi mai ales cu „curajoşi anonimi”.

In altă ordine de idei vă apreciez efortul depus în „investigaţia” privind modesta mea persoană: în primul rând aţi reuşit să-mi găsiţi fotografia – asta ca să vadă toţi cititorii cum arată o „duşmancă a poporului” – nu vi se pare cunoscută metoda, domnule Marinescu?

Constat că aţi mers cu „informarea” şi mai departe, aflând care este instituţia unde lucrez – şi  chiar localitatea mea de baştină. Nu vă întreb unde aţi căpătat această dexteritate – de fapt nici nu mă interesează; ceea ce mă deranjează la extrem sunt neadevărurile pe care le debitaţi cu atâta nonşalanţă.

Să începem cu titlul: sub numele meu scris cu litere de o şchioapă apare cu litere la fel de mari enormitatea: „comunista care scuză fascismul”. O formulare ce conţine o contradicţie istorică şi logică: ori comunistă, ori fascistă! Doar de la pactul Ribbentrop-Molotov au trecut 71 de ani, iar eu personal nu am fost prezentă la încheierea lui!

Constat că „investigaţia” dvs. nu aţi dus-o până la capăt: aţi fi aflat că activitatea mea în redacţia de la „Neuer Weg” a început abia în martie 1990, eu NEFIIND NICIODATĂ MEMBRĂ DE PARTID sau adeptă a ideologiei comuniste! Aşadar chiar în titlul articolului stă o minciună şi o calomnie sfruntată!

Am vrut într-adevăr să lucrez în presă chiar după absolvirea facultăţii, însă redactorul-şef de atunci, Ernst Breitenstein, nu a vrut să mă primească în redacţie pentru că nu eram membră de partid. Abia în martie 1990 am fost angajată la „Neuer Weg” care acum se numeşte ADZ – „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”. Era suficient să daţi un telefon la redacţia ziarului, să întrebaţi pe redactorul-şef, d-na Rohtraut Wittstock (tel.: 021 317 89 15) şi să întrebaţi în ce perioadă am lucrat acolo – şi v-aţi fi lămurit definitiv, cea mai mare parte din insinuările şi acuzaţiile care abundă în articol rămânând astfel fără obiect.

În continuare scrieţi – încercând o notă de „umor” – că „după ce m-am dat de trei ori peste cap am ajuns capitalistă”. Nu, stimate domnule Marinescu, cred că aici aţi nimerit exact invers: statutul meu aici este de salariată a unei instituţii, aşadar nu eu sunt capitalista ci dumneavoastră, care sunteţi nu numai directorul general ci şi proprietarul – adică PATRONUL- unor publicaţii. Aşa că cine „s-a dat de trei ori peste cap” nu sunt eu, ci dumneavoastră.  Iar în capitalism – ca sistem social – trăim în aceeaşi măsură şi eu şi dumneavoastră. Şi ce e rău şi dezonorant în asta?

Vorbiţi de „greşelile gramaticale şi cacofoniile” (la plural!) din textul meu; bine că se poate vedea direct din textul citat de către oricine cât adevăr este în afirmaţia dvs. Foarte generos însă, îmi scuzaţi cu aceeaşi aroganţă, aceste „greşeli” dat fiind că „am scris la o publicaţie în limba germană”. Adică nu cunosc bine limba română!  In plus puneţi între ghilimele cuvintele „persecuţii” şi „atrocităţi” insinuând astfel în modul cel mai perfid că eu le-aş fi scris, deşi în textul meu ele nu apar.

Iar dacă tot aţi hotărât să vă „documentaţi” în privinţa mea, păcat că nu aţi dezvăluit cititorilor dvs. şi alte amănunte  -  de pildă faptul că în oraşul Köln conduc de 11 ani împreună cu soţul meu (după nume şi în concepţia dvs. un stalinist înveterat!) un cerc cultural româno – german, având ca principal scop să facă cunoscute istoria şi valorile spirituale ale „ţărişoarei” unde ne-am născut. Şi această activitate culturală o desfăşurăm în mod voluntar fără să ne plătească cineva, fără suport de la cine ştie ce fundaţii sau instituţii culturale româneşti! Asta ca să răspund şi insinuărilor dvs. în legătură cu „anti-românismul” meu. Aş vrea să-i văd şi pe alţi originari din România făcând ceva în folosul României, măcar pe jumătate din cât facem noi aici în acest domeniu. Nu aveţi decât să vizitaţi site-ul nostru www.kulturkreis-dialog-koeln.de ca să vă convingeţi.

In ce priveşte miezul problemei, adică retrocedările către germanii din România, opinia mea este foarte clară şi am exprimat-o cât se poate de concis în comentariul meu. Bunurile respective au aparţinut comunităţii saşilor şi deci este corect ca ele să se întoarcă la proprietarii de drept. Mă miră însă că dvs. – având probabil o vârstă apropiată de a mea, şi deci cunoscând măcar viaţa într-o dictatură – puteţi pune semnul egalităţii între a te înrola într-o formă de organizare sau alta „de bună voie” sau silit de către cei care au puterea. Este ca şi cum, uitându-se cineva azi la o secvenţă filmată de la o defilare a „oamenilor muncii” de 23 august, de pe vremuri, ar fi impresionat de mulţimea care „spontan” mărşăluia prin faţa tribunelor; sau – asta pentru bucureşteni, dvs. nu aveaţi cum să ştiţi asta – acelaşi lucru la „întâmpinările” şefilor de state, de către mulţimea adunată la fel de „spontan” pe traseul dintre aeroportul Otopeni şi fosta Piaţă a Scânteii.

Chestiunea înfiinţării Grupului Etnic German este îndeajuns studiată şi lămurită, nu este locul aici să facem o discuţie pe teme de istorie contemporană. Mai semnificativ este că la întrebarea mea: „De unde aberaţia că aceasta era o organizaţie anti-românească” nu aţi răspuns, preferând să aruncaţi lozinca „superiorităţii rasiale” pe care chipurile ar fi susţinut-o această organizaţie. Poate în aceeaşi măsură în care „Frontul Unităţii Socialiste” de dinainte de 1989 propaga superioritatea „omului nou” de tip socialist si a societăţii „multilateral dezvoltate” – iar noi TOŢI cetăţenii care eram doar membri de sindicat, dacă nu şi filatelişti, şoferi amatori, etc. (A.C.R.,  sau Asociaţia Pescarilor Amatori sau cea a şahiştilor aparţineau tot de F.U.S.!) ş.a.m.d. am fi susţinut cu toţii aberaţiile de atunci.

Iar dacă m-aţi provocat cu „originea ariană” şi „superioritatea rasială”, ca un fapt divers v-aş trimite să vă documentaţi direct la sursă, dacă nu, măcar la citate din opere originale şi veţi constata că tipul rasial „pur arian” propagat de ideologii celui de al Treilea Reich este cel caucazian (Chiar aşa! După această teorie georgienii de azi – compatrioţii „tătucului Stalin” – ar fi cei mai puri „arieni”!).

Vă legaţi în continuare de afirmaţia mea în legătură cu deposedarea saşilor de bunurile lor, aceasta urmând deportării în masă declanşată la 8 ianuarie 1945. Cât timp am lucrat la „Neuer Weg” am iniţiat şi am publicat în cadrul unei rubrici de istorie orală mărturii ale supravieţuitorilor deportărilor din Rusia – materiale care au apărut apoi într-o carte în limba germană cu titlul „Russland-Deportierte erinnern sich” (în româneşte:„Deportaţii din Rusia îşi amintesc…”). Nu m-am referit aşadar la măsuri luate în 1944, ci în principal la reforma agrară din martie 1945, imediat după instaurarea guvernului Groza. Nu cred că mai poate cineva susţine că acest guvern era democratic, iar afirmaţiile regelui Mihai dintr-o serie de interviuri, cum că îi era imposibilă orice încercare de a salva populaţia de origine germană de deportare, spun totul.

Poate că nu ştiţi nişte amănunte: persoanele deportate aveau de la 17 ani în sus, tatăl meu avea la data deportării 17 ani, iar mama mea 18 ani! Când ar fi avut timp să facă parte din Waffen-SS?

În paranteză: curajosul anonim „Radu”, pe care îl citaţi dvs. cu atâta admiraţie, confundă prizonierii de război cu populaţia civilă. I-am răspuns de altfel că prizonierii de război din armata germană s-au întors după nişte ani de zile de la terminarea războiului, ultimii dintre ei revenind abia în 1955, după vizita lui Adenauer la Moscova (ce să-i faci, aveţi cam mulţi istorici amatori, care stau cam slab cu documentarea). Deportările au vizat populaţia civilă, care nu avea nici o vină în declanşarea războiului, necum în cine ştie ce atrocităţi, de la care nu s-au dat înapoi nici învingătorii. Şi după cinci sau şase ani de muncă silnică, cel mai des în mine de cărbuni, unde lucrau cu apa până la genunchi, sau pe şantiere, unii chiar nu departe de Cercul Polar, s-au întors – cei care au supravieţuit (bunicul mei de pildă a murit la 45 de ani, alături de mulţi alţii) – aflându-se deposedaţi de pământul pe care îl aveau, şi, de cele mai multe ori, cu locuinţele practic devalizate de cei care între timp se aciuiseră acolo; trebuind în aceste condiţii să ia totul de la zero. Iar cei ce se mai aflau la o vârstă relativ tânără şi nu prezentau suficientă încredere pentru a satisface stagiul militar erau înrolaţi în „batalioanele de muncă”; vă scutesc aici de amănunte dureroase pentru mine şi familia mea, pentru alţii probabil neinteresante, le puteţi citi în atâtea cărţi apărute în ţară în ultimii ani. Nu vă trebuie decât timp, interes şi mai ales obiectivitate, fără parti-pris-urile în care articolul dvs. abundă.

Mai departe: la retrocedările de terenuri începute în 1990 se cam trece sub tăcere faptul că ceea ce se dădea înapoi în multe locuri erau terenuri cu care fuseseră împroprietăriţi cei din martie 1945 – şi aceştia nu erau în nici un caz saşii, care la ora aceea erau cei mai mulţi în deportare şi erau deja deposedaţi de terenuri şi alte bunuri. In plus să nu uităm că după întoarcerea supravieţuitorilor deportărilor din Rusia aceştia s-au văzut în plus şi lipsiţi de drepturi civile, situaţie care a mai durat în plus câţiva ani. Aşa că în realitate ceea ce au putut aceştia să-şi recupereze în 1990-92 a fost ceea ce s-a mai găsit ca „rezervă” (eu am denumit în comentariul meu „firimituri”, cunoscând bine situaţia de atunci).

Ceea ce este însă o calomnie crasă este insinuarea – mai rău, acuzaţia – că FDGR ar fi urmaşul unui partid nazist; iar eu apar în ochii dvs. şi a cititorilor dvs. ca „scuzând nazismul”. Asta este prea de tot! Vă rog URGENT să RETRACTAŢI această afirmaţie calomnioasă!

Presupun că şi din partea FDGR se vor găsi voci care să răspundă cum se cuvine gravelor acuzaţii calomnioase, care aşează această organizaţie democratică, creată după 1989 în statul de drept care promitea să fie noua Românie, în rândul organizaţiilor fasciste, considerând implicit pe membrii ei – şi chiar pe cei care le iau apărarea – drept nazişti. O acuzaţie extrem de gravă, stimate domn Marinescu, vă daţi seama de cele ce spuneţi cu atâta dezinvoltură?

Nu mă obosesc să mai comentez explicaţiile dvs. privind desfăşurarea unor evenimente din anii războiului – am arătat că problemele sunt cunoscute şi lămurite; atât de specialişti, cât şi de cei care le-au trăit pe pielea lor. V-aş aminti totuşi faptul că nu numai Grupul Etnic German a fost interzis de către Carol II, ci chiar toate partidele democratice, Carol trecând la un regim autoritar cu un partid unic („Frontul Renaşterii Naţionale” în care, dacă erai funcţionar de stat, era obligatoriu să fii membru – purtând chiar uniformă!).

Aroganţa dvs. nu cruţă nici numele meu (dublu) cu încă o încercare de umor penibil („Frau Timoschenko” sună caraghios, ca apelativul „Herr Stalin”; ce este de râs în asta?). Cum ar trebui să mi se spună? În limba germană, ca şi în oricare altă limbă este o adresare normală („doamna Cutare”). Numai în mintea dvs. sună „caraghios”. Care ar fi propunerea dvs. ca să nu mai sune „caraghios”?

Aici vă situaţi de aceeaşi parte a baricadei cu „curajosul anonim Radu” pe care cu atâta delectare îl citaţi. Probabil că dacă mă numeam „Popescu” eram mai „onorabilă”. Dar şi atunci mi s-ar fi spus aici „Frau Popescu”.

Aveţi un umor involuntar – de-a dreptul … caraghios!

continuare în pagina 10

urmare din pagina 9

Ca să vă lămuresc şi în această privinţă: aflaţi că numele de rezonanţă rusească (mai precis ucraineană) este al soţului meu, bucureştean „get-beget”, ai cărui părinţi au fost originari din sudul Basarabiei; în urma ultimatumului din iunie 1940 (una din consecinţele directe ale pactului Ribbentrop-Molotov de care văd că aţi auzit) au pierdut acolo toate bunurile materiale, iar pe deasupra trei dintre membrii familiei, care rămăseseră acolo, au fost arestaţi de NKVD, dispărând pentru totdeauna în imensul Gulag sovietic, de soarta lor nemaiputând afla nimeni nimic. Aşa că, stimate domn Marinescu, vă rugăm, lăsaţi-o mai moale cu acuzaţiile de comunism! Mai rămânea să-l declaraţi pe soţul meu, ca urmaş al mareşalului cu acelaşi nume şi ca „agent al serviciilor secrete din Ucraina” având acelaşi nume ca al fostei prim-ministru de acolo! Se vede ura dvs. faţă de tot ce sună străin şi nu este „verde românesc”.Mizaţi cumva pe xenofobia cititorilor dvs.?

În agresivitatea dvs. îmi atribuiţi o poziţie pe care nu o am, făcându-mă „reprezentanta Oficiului de presă al bisericii evanghelice din regiunea Köln” (!) Noroc că şeful meu – care este oficial purtătorul de cuvânt al acestei instituţii – nu ştie româneşte, şi deci nu se poate delecta cu articolul dvs.! Iar dacă v-aţi mai fi documentat încă un pic aţi fi aflat ca biserica evanghelică – luterană – are încă de la fondarea ei o structură descentralizată (şi democratică) şi deci nu se pune problema de legături – în afară de cele de colaborare – între biserica evanghelică din Germania, şi cea din România de pildă. Desigur însă că mă interesează în continuare ceea ce este legat de biserica evanghelică luterană din România, am chiar foşti colegi, sau cunoscuţi, care activează în cadrul ei şi care contribuie în mod exemplar în a face cunoscut Sibiul cu întreaga regiune prin tot ceea ce are mai valoros ca moştenire culturală. Este suficient să amintesc doar ecoul larg şi pozitiv pe care l-a avut alegerea Sibiului drept „Capitală culturală europeană” cu toate manifestările desfăşurate în acest context acolo (despre care la vremea respectivă a conferenţiat şi subsemnata în câteva locuri, aici în Germania, în faţa unui public autohton). Da, aici aţi nimerit-o cu „subiectivitatea” de care mă acuzaţi: într-adevăr nu mi-este indiferent modul cum sunt prezentaţi concetăţenii mei din România, a căror soartă o cunosc, cred, ceva mai bine decât dumneavoastră, sau decât „curajosul anonim Radu”, ejusdem farinae, cum ziceau strămoşii dvs. – romanii.

Mă miră însă ceva: articolul iniţial în care era atacată acea retrocedare a bunurilor G.E.G. către FDGR se încheia cu o întrebare retorică şi anume, dacă acesta nu ar constitui un precedent pentru ca şi bunurile mişcării legionare să fie cerute acum înapoi (de cine? asta e întrebarea); la care am răspuns şi eu cu un apel tot retoric: „dacă cineva se simte urmaş al legionarilor, nu are decât să ceară retrocedarea bunurilor acestora” – la care însă nici dvs., nici „curajosul anonim Radu” nu v-aţi mai referit. No comment!

Şi acum la final nu pot să nu vă răspund şi P.S.-ului dvs., ce a dorit să fie tot atât de caustic (eufemistic vorbind) ca şi restul articolului: deşi numele mic este acelaşi, nu sunt eu acea Renate de care pomeniţi, ca fiind oprită în vara lui 1980 la graniţa româno-bulgară găsindu-i-se bani româneşti ascunşi în lenjeria intimă. Pe acea Renate o cunosc şi eu, evident că un elementar bun-simţ mă opreşte să-i dau numele, ca şi pe acel Klaus din Cisnădie, de care amintiţi. Îi voi transmite şi ei o copie a articolului dvs.

 

În concluzie:

nu am fost niciodată comunistă: nu am fost membră PCR şi nici adeptă a ideologiei comuniste;

nu scuz fascismul şi nici nu l-am scuzat vreodată;

nu sunt o „capitalistă” (din păcate!), deşi trăiesc – ca şi dvs. – într-o societate capitalistă;

nu sunt „reprezentanta Bisericii Evanghelice din Köln”, ci doar salariată a Oficiului de Presă al Asociaţiei Parohiilor Evanghelice din regiunea Köln;

nu sunt identică cu persoana „Renate” care a ascuns bani în chiloţi la graniţa româno-bulgară în 1980;

fotografia de pe pagina 5 al nr. 7/2010 al revistei dvs. nu reprezintă Domul din Köln, ci Domul din Ulm.

 

In final, stimate domn Marinescu, constat că staţi cam rău cu „investigaţia”, mai aveţi multe de învăţat. Dacă o ţineţi tot aşa, mă întreb cum „Bocca della verità”, pe care o aveţi reprezentată în logo-ul revistei, nu v-a muşcat până acum?

 

Renate Göckler-Timoschenko

Köln, Germania

Replică la…replică

Stimată doamnă Renate Göckler-Timoschenko,

 

Spre deosebire de dumneavoastră, pe mine nu mă deranjează tonul maliţios care se degajă din replica dumneavoastră. Dumnezeu ne-a înzestrat pe noi, românii, cu mult simţ al umorului. Ştiţi, la fel de bine ca şi mine, că acel „haz de necaz” ne-a ajutat să supravieţuim în „Epoca de aur”. Nu am de gând să polemizez cu dumneavoastră , aşa că am să mă exprim cât mai laconic.

În primul rând, sper să mă scuzaţi că replica dumneavoastră nu şi-a găsit loc în aceeaşi pagină, cinci, dar erau subiecte mai importante în ediţia aceasta. Aţi lucrat în presă, aşa că sper să înţelegeţi acest aspect. Oricum, se compensează cu lungimea textului, care este mult mai amplu decât articolul care a determinat replica dumneavoastră. Am să răspund doar la pasajele pe care le-am subliniat.

1) Vina pentru apariţia altei fotografii decât cea reală nu-mi aparţine. Nu mă ocup eu cu ilustrarea revistei. Da, s-a greşit, dar se greşeşte şi la case mai mari. Bine că nu a fost un articol despre Obama, ilustrat cu fotografia lui Putin! Nu este cazul să facem un capăt de ţară dintr-o bagatelă.

2) Chiar dumneavoastră recunoaşteţi că v-a fost refuzată angajarea la „Neuer Weg” fiindcă nu eraţi membră de partid, deci ziarul a fost un organ de presă al partidului comunist român scris în limba germană. Schimbarea ulterioară a numelui publicaţiei mă duce cu gândul la proverbul cu lupul, schimbarea părului, dar nu şi a năravului. Nu reiese ce facultate aţi absolvit. Dacă este vorba de facultatea ziaristică, din cadrul pepinierei de cadre comuniste,„Ştefan Gheorghiu”,ştiu din proprie experienţă că nu erau primiţi decât membri de partid sau uteciştii cu funcţii de conducere. Mie mi-a fost refuzată înscrierea la examenul de admitere fiindcă aveam o mătuşă, soră a mamei, în Austria, plus că nu eram membru de partid, ci doar simplu membru UTC, ca majoritatea absolvenţilor de liceu din vremea aceea.

3) Vorbiţi de deportări şi atrocităţi din parte învingătorilor. Lagărele naziste ale sceleratului Adolf Hitler credeţi că au fost mai blânde, mai omenoase? Sau evreii şi ţiganii, tot populaţie civilă (femei, copii şi bătrâni), care nu au murit muncind în mine, ci pur şi simplu au fost ucişi, exterminaţi în acele lagăre hitleriste, sunt mai puţini importanţi decât germanii şi nu merită compătimiţi?

4) Eu nu insinuez, ci acuz direct F.D.G.R.-ul că a devenit organizaţie nazistă prin sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007. Argumente găsiţi în cele două articole semnate de mine : Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial” şi „Evreii din România au decorat un hitlerist autodeclarat!”, apărute în revistele „Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”. Ultimul articol a apărut chiar în acelaşi număr al publicaţiei în care era şi materialul care a determinat replica dumneavoastră . Acel articol conţinea şi plângerea mea penală împotriva F.D.G.R., dar probabil nu aţi fost interesată decât de materialul care conţinea numele dumneavoastră. Faptul că această acuzaţie, gravă aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, este bazată pe argumente juridice cât se poate de solide, a determinat Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu să înainteze acţiune civilă la Judecătoria Sibiu pentru revizuirea acelei sentinţe, iresponsabile, cu nr. 2790 din 28 mai 2007. Primul termen de judecată este chiar azi, 12 noiembrie 2010, când apare şi revista noastră la chioşcurile de ziare, numărul dosarului fiind13354/306/2010, iar detalii pot fi găsite pe internet la adresa: http://portal.just.ro/InstantaDosareLista.aspx?idInstitutie=306, cei interesaţi trebuind doar să treacă numărul de dosar în fereastra din stânga. Reacţii din partea F.D.G.R.? Aiurea! Ce reacţii, din moment ce sunt „cu musca pe căciulă”? Singura „reacţie” a fost a lui Klaus Iohannis, care, la câteva zile după apariţia primului articol, s-a milogit de evreii din România să-l medalieze, ca să mai „dreagă busuiocul” şi să atenueze gravitatea faptei comise de el şi Hans Klein, președintele  organizaţiei F.F.G.R. din municipiul Sibiu.

5) Nu sunt şovin, cum insinuaţi dumneavoastră, nici nu urăsc străinii, ci doar ticăloşii, indiferent de etnia lor! Nici măcar „român verde” nu pot să mă declar, din moment ce prin venele mele circulă şi o parte din sângele soţului dumneavoastră. Bunicul din parte mamei mele se numea Temciuc şi a ajuns din Basarabia în România cam tot aşa ca şi familia distinsului dumneavoastră soţ.

Apreciez eforturile culturale pe care le întreprindeţi, împreună cu soţul dumneavoastră, în favoarea ţării în care v-aţi născut şi v-aţi format ca intelectuali. Şi în biblioteca publică „Biblion”, iniţiată şi condusă de mine, se găseau, la loc de cinste, sute de cărţi în limba germană. Din păcate nu a durat decât un an, după care am fost evacuat de Carmen şi Klaus Iohannis, care obţinuseră imobilul respectiv prin fraudă – aspect confirmat printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă a unei instanţe româneşti.

De asemenea, vă admir că sunteţi loială, chiar dacă nu şi obiectivă, atunci când este vorba despre etnia dumneavoastră. Din păcate, noi nu suntem la fel de solidari ca nemţii, iar sentimentul patriotic este pe cale de dispariție în România.

 

Cu deosebită consideraţie şi
colegialitate,

Marius Albin Marinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>