Atitudini

DIN CICLUL ELECTORAL „FAPTELE VORBESC” (II)

Fără a renunţa, nici un moment, la scopul principal al promovării valorilor culturale proprii.Mai mult decât în cazul abordării oricărui...

Fără a renunţa, nici un moment, la scopul principal al promovării valorilor culturale proprii.
Mai mult decât în cazul abordării oricărui alt domeniu de activitate, când analizezi valorile circumscrise patrimoniului cultural,  încerci un dublu  sentiment , pe de o parte, de responsabilitate exigentă, întemeiată pe şi constrânsă de legislaţia naţională şi de convenţiile, normele şi cutumele universale, în a trata problemele la cel mai înalt nivel de profesionalism şi moralitate (etică), pe de altă parte, de a te implica total (spiritual şi sufleteşte, cu mintea şi cu inima) în păstrarea, restaurarea, cunoaşterea şi promovarea valorilor culturale (a „faptelor de civilizaţie”), care constituie cel mai important, valoros şi durabil tezaur de bunuri materiale şi spirituale ce, prin perenitatea lor istorică, mărturisesc despre esenţa trecerii noastre prin istorie..
Cu aceste raţionamente şi sentimente am recepţionat, cu un real interes, dublul mesaj transmis de posterele electorale (cam „redundante” prin abundenţa – a se citi maxima frecvenţă – lor) ale actualului primar al Sibiului (care, prin cea de a patra candidatură „ameninţă” să se „eternizeze”  în această funcţie), deopotrivă prin text (acesta sugerând înfăptuiri meritorii, incontestabile, căci „Faptele vorbesc”!),  cât şi  prin sigla electorală a formaţiunii /partidului (pe care nu doar că le reprezintă, dar le şi conduce) : inima de culoare roşie, acela de iubire sau cel puţin de tandreţe pentru electoratul chemat să-l  re-re-re-revoteze! (sper să nu fi greşit la numărătoare!)
Acceptând invitaţia publică, atât de asiduă, de a rememora şi evalua mulţimea, importanţa, valoarea şi semnificaţia – nu doar numai locală, ci şi naţională  sau poate chiar europeană – a înfăptuirilor sale magistrale (alegând pentru acest episod doar pe cele circumscrise domeniului elevat al culturii şi patrimoniului cultural sibian) şi având, totodată, în cazul excepţional al domniei sale, şansa de a proiecta fascicolul de lumină al analizei noastre pe o perioadă de 12 ani împliniţi în funcţia de edil şef al Sibiului (oraş devenit celebru în toată lumea datorită funcţiei îndeplinite, în anul 2007, aceea de „Capitală culturală a Europei”, în tandem cu Marea Regiune Luxemburg), nu ne rămâne decât să recurgem – cu toată onestitatea, cu tot respectul datorat longevivului nostru primar, dar şi cu tot profesionalismul şi exigenţa (aşa cum ne îndeamnă un senior al literaturii clasice române, Calistrat Hogaş : „Fă-le dovada preţuirii tale prin manifestarea maximei intransigenţe!”) – la analiza „faptelor”, care sunt, aşa cum afirmă însuşi preopinentul nostru, d-l Iohannis, mai „vorbitoare” decât „vorbele”, căci în timp ce ultimele „zboară”, celelalte, conform dictonului latin, „rămân”, aşadar sunt prezente şi pot depune mărturie, în caz de nevoie sau de controversă, la stabilirea adevărului.
Dintre toate capitolele „vieţii culturale”sibiene, în acest „episod”, ne vom limita, aşadar, doar la politicile şi strategiile Primăriei Sibiului care privesc MONUMENTELE ISTORICE, în decursul anilor 2000-2012.

1.Evidenţa ştiinţifică a M.I., clasică şi informatizată.
Pentru a limpezi lucrurile, de la început, printr-o comparaţie uşor de înţeles de toată lumea, voi spune că spre a putea evalua starea de sănătate a populaţiei unei localităţi, în scopul elaborării unui program profilactic şi a unor strategii terapeutice, cu planificarea riguroasă a costurilor indispensabile, este necesar, mai întâi, să faci recensământul populaţiei, apoi o investigare, pe categorii de sex, vârstă, profesii, afecţiuni sau boli cronice, a „stării de sănătate” (şi de boală), urmate de elaborarea şi aplicarea programelor impuse de rezultatele în­tregii investigaţii.
Aceeaşi metodă se impune şi în cazul monumentelor istorice!
Oricât de paradoxală ar putea părea unora – desigur că nu şi specialiştilor, care cunosc prea bine realitatea tristă de la Sibiu, operaţiunile de inventariere/repertoriere şi clasare, de întocmire a documentaţiei ştiinţifice şi tehnice – la nevoie, şi artistice – extrem de laborioasă, evaluarea de către specialişti a stării de conservare şi întocmirea devizelor estima­tive pentru întreţinerea, restau­rarea sau reconstrucţia acestora, nu s-a întreprins, până în prezent, nici în epoca comunistă şi nici după abolirea comunismului, de 22 ani sau măcar în ultimii 12 ani,  de când la conducerea cetăţii lui Hermann a fost ales unul dintre cei mai devotaţi slujitori ai cauzei etnice a saşilor sibieni, însuşi preşedintele pe ţară al F,D.G.R., dl. profesor Klaus Iohannis. (Ceea ce nu însemnează că unii specialişti în domeniu, cum ar fi arhitecţii Fabini, Niedermaier, Bucur I., Gligor şi alţii, nu ar avea evidenţe parţiale, incomplete, în arhiva lor personală sau instituţională!).
Cert este că Primăria nu deţine, în acest moment, o „Bancă de date” completă a monumentelor istorice din Sibiu, aparţinând tuturor etniilor conlocuitoare, cu documentaţia aferentă completă, pe baza căreia să fi putut elabora un program temeinic de protecţie , restaurare şi de valorificare a acestui patrimoniu „inestimabil”.
Această incredibilă situaţie a fost posibilă în pofida consilierii d-lui Iohannis, în toţi anii de „primariat”(cât şi a d-lui M. Bottesch, în ultimii patru ani), în calitatea sa de consilier municipal şi apoi, judeţean, de către dl. arhitect şi istoric al siturilor urbane medievale orăşeneşti din Transilvania, dr. Paul Niedermeier, membru de vază al F:D.G.R.! Care sunt explicaţiile pentru contribuţia sa modestă la această lucrare e un mister, deşi avea la dispoziţie un întreg institut de cercetare!
Consecinţele directe ale unei asemenea impardonabile situaţii (mai ales pentru o comunitate germanică tradiţională, atât de pedant organizată în materie de arhive, atât de exigentă în materie de păstrarea patrimoniului etnic şi atât de tenace în urmărirea problemelor de interes public, cum s-a afirmat în istoria sa de peste opt secole, aici, în Transilvania) nu puteau fi altele decât cele  – este adevărat, perpetuate din comunism, deci devenite şi ele „tradiţionale” – ale dispariţiei „peste noapte” (la propriu) şi fără nici o urmă, a unor foarte valoroase monumente, cel din urmă dintre acestea fiind ultima moară hidraulică medievală (din sec. XVIII), care avea şi stema heraldică a Sibiului medieval!
Dacă comparăm această situaţie – care nu poate avea, cu toată indulgenţa noastră, altă explicaţie decât cea a unei crase indiferenţe faţă de destinul acestui patrimoniu al urbei noastre din partea Primăriei şi primarului – cu atitudinea  responsabilă şi exemplară a consilierilor şi primarilor saşi, aflaţi în fruntea oraşului, în secolul XIX (care, în faţa deciziei consiliului local de a demola numeroase elemente: porţi, bastioane, ziduri de fortificare – ale cetăţii medievale, impusă de rigorile extinderii şi modernizării oraşului, începută in anul 1856, l-au însărcinat pe brutarul de mare talent artistic, August Bobel, să imortalizeze toate acele monumente într-o adevărată galerie de picturi, în tehnica acuarelei, păstrate în colecţia Muzeului Brukenthal), nu ne rămâne decât să constatăm cât de mult s-a „diluat” conştiinţa datoriei de prezervare a patrimoniului istoric şi a memoriei documentare a acestuia, în cei peste 150 de ani, deşi mijloacele tehnice moderne fac infinit mai uşoară o asemenea sarcină, astăzi!
2.Politica de protecţie şi conservare a M.I.
In faţa constatării dispariţiei intempestive şi regretabile a monumentelor istorice, nu putem să nu ne punem întrebarea : cum a fost posibil acest lucru fără ca organele abilitate din subordinea Primăriei şi mai presus de acestea, primarul însuşi, să nu se sesizeze, din primul moment, cu privire la orice tentativă de agresare sau de distrugere a vreunui monument istoric, dară-mi-te de demolare completă?
Ne-am interesat, la momentul producerii acelei dispariţii, dacă Sibiul beneficiază de un Regulament de protecţie şi prezervare a monumentelor istorice, emanat printr-o Hotărâre a Consiliului local sau a celui judeţean. Mare mi-a fost mirarea să aflu că acel Regulament nu a fost realizat niciodată şi că nici după apariţia Legii protecţiei monumentelor istorice nr.422/2001 (care, la art.6, al.1, menţionează că : „paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare, prin mijloace adecvate, a monumentelor istorice, revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi”), nimeni nu s-a sinchisit să instrumenteze aplicarea, „la literă”,a prevederilor legii, prin instituirea unor norme şi măsuri speciale de supraveghere a monumentelor istorice (în unele ţări ale U.E. există chiar şi o „poliţie a monumentelor istorice”!), ceea ce a atras după sine aceste consecinţe total dezagreabile, imputabile, cel puţin moral, celor respon­sa­bili de producerea lor..
3.Restaurarea monumentelor istorice sibiene în ultimii 12 ani.
Politica Primăriei sibiene în materie de planificare a activităţii de restaurare a monumentelor istorice (declanşată, cu aplomb mai ales din anul 2005, de când a devenit probabilă atribuirea Sibiului a onorantei calităţi de a fi, în anul 2007, una dintre cele două „capitale culturale europene”), a fost aceea de a limita intervenţiile restauratoare exclusiv la monumentele din perimetrul celor trei pieţe medievale din centrul istoric al oraşului, prioritate impusă de fondurile asigurate în acest scop.
Mulţumindu-se, fireşte că din comoditate, doar cu sumele (importante de altfel) repartizate cu generozitate, în anii 2005,2006 şi 2007, de Guvernul României (accesarea unor fonduri europene în scopul intensificării operaţiunilor de restaurare a monumentelor istorice nu a constituit, nici în acei ani şi nici după anul 2007, un obiectiv strategic al primarului Iohannis, spre deosebire de mulţi alţi primari ai unor oraşe istorice, care şi-au făcut din acest demers un obiectiv prioritar, precum cei din Timişoara, Alba Iulia, Baia Mare, Oradea, Bistriţa, Braşov ş.a.), Primăria Sibiului nu s-a ostenit să mai elaboreze un plan de restaurare a monumentelor istorice, etapizat pe cel puţin un deceniu, cu obiective precise şi termene riguroase, astfel încât să existe o perspectivă clară şi o continuitate asigurată în acest domeniu de activitate, ştiut fiind că în acest domeniu, fără o planificare fermă şi minuţioasă, pe cel puţin două decenii, perspectiva rămâne incertă şi mai mult ca sigur, sumbră).
In ceea ce priveşte calitatea lucrărilor de restaurare, executate în „mare viteză”, sub presiunea calendarului manifestărilor din anul 2007, aceasta a fost intens şi argumentat criticată de experţii în domeniu (dintre aceştia, cel mai deschis şi autoritar fiind arhitectul Hermann Fabini), fără ca observaţiile lor pertinente cu privire la lucrările executate, unele superficiale (de suprafaţă, constând, adeseori, doar din tencuieli şi zugrăveli), altele deficitare, să schimbe cu ceva agenda „restauratorilor”, unii dintre ei simpli muncitori în construcţii, fără nici o calificare în domeniul restaurării monumentelor istorice!
Dacă ar fi să alegem un exemplu (şi încă unul strident, vizibil „din avion”), privitor la încălcarea flagrantă a principiilor de restaurare proclamate prin „Carta de la Veneţia” (potrivit cărora este interzis, cu desăvârşire, a denatura, funcţional, morfologic sau stilistic, natura şi aspectul unui monument istoric, cu scopul, aberant, de a-l face „mai atrăgător turistic”, „mai frumos”, ca estetică modernă  sau „mai practic”, din punct de vedere al încredinţării unor funcţiuni moderne), atunci am alege ca exemplul negativ, cel mai ilustrativ pentru „aşa nu se face o restaurare de piaţă medievală”, modul în care s-a „restaurat” Piaţa Mare” a oraşului.
Proiectul aprobat de Primărie prevedea amenajarea pavajului întregii pieţe  sub forma unor caroiaje din piatră cubică de granit, de diferite dimensiuni, „desenate artistic” (de fapt „artizanal”), extrem de strident şi nepotrivit funcţiunii comerciale a pieţei, la origine şi secole la rând. Pentru a obţine „efectele artistice” urmărite, pietrele au fost orientate cu partea nefinisată la suprafaţă, ceea ce are ca rezultat o suprafaţă cu asperităţi, deloc comodă pentru circulaţia pietonilor sau pentru evoluţia unor ansambluri  artistice.
Dacă mai adăugăm şi „fântânile ţâşnitoare” ascunse sub pavaj, care irump când te aştepţi mai puţin, sau „decorarea” celor trei pieţe cu capace din fontă având inscripţia „Sibiu – Hermannstadt” şi stema medievală a oraşului (numai bune de colectat de amatorii de asemenea chilipiruri),atunci avem imaginea kitsch-ului desăvârşit afişat „cu mare pompă”, care conferă acestui sit, în mod cert, renumele de „cea mai haioasă piaţă medievală restaurată” din România. Deh, gusturile nu se discută, unora le place!
Şi pentru că de pe „colivă” nu pot lipsi „bomboanele”, acestea constau din „arabescurile” motivelor decorative ale învelitorilor din ţigle colorate ale bisericilor din centru, reper absolut pentru un desant aerian,la un concurs de paraşutism modern!
Pentru a completa şi cu alte exemple concepţia primarului nostru despre restaurarea Sibiului istoric, ne vom referi, în continuare, la autorizarea unor inserţii ale „neo-modernismului” în peisajul arhitectural al burgului medieval.
Aspectul care i-a bulversat complet pe specialiştii UNESCO şi ICOMOS, veniţi să „omologheze” candidatura Sibiului pentru înscrierea sitului medieval pe „Lista patrimoniului UNESCO”, a fost aprobarea construirii hotelului „Ramada” la numai câţiva metri de zidul de incintă al celei de a treia fortificaţii medievale a oraşului!
Un alt exemplu negativ ar fi cel al construirii sediului Facultăţii de ştiinţe sociale şi jurnalism, în Oraşul de jos, care,prin numărul de etaje şi altitudinea construcţiei depăşeşte trama stradală a construcţiilor din jur, amintind de exemplul peiorativ dat, prin anii 70, la Institutul de arhitectură din Bucureşti, privitor la modul în care o singură construcţie „nepotrivită” poate degrada întreg peisajul urbanistic al unui oraş medieval. Exemplul oferit era „palatul”administrativ al Uzinei „Independenţa”, ridicat din ambiţiile unui tovarăş activist pe nume I. Meţiu, ca să arate el, lumii, de ce este în stare regimul comunist! Alte vremuri, aceleaşi metehne!

4. Restaurarea monumentelor etnografice din Muzeul în aer liber.
Deşi nu se circumscriu, riguros, categoriei monumentelor istorice, câteva consideraţii se impun, întrucât comportamentul administraţiei publice locale (atât al Primăriei, cât şi al Consiliului judeţean) este edificator pentru spiritul discriminativ care guvernează politicile  culturale în instituţiile de patrimoniu ale Sibiului, în discordanţă totală cu prevederile „Convenţiei UNESCO asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale, adoptată la Paris, la 20 octombrie 2005, şi apoi în Parlamentul României,la 22 iunie, 2006. (O fi citit-o, oare, domnul primar Iohannis?) .
Începând din momentul preluării spre finanţare (în realitate, trecerea în subordine) a Complexului Naţional Muzeal „ASTRA”,de către Consiliul Judeţean (o eroare fundamentală a Guvernului României!), problema transferului, reconstrucţiei şi restaurării monumentelor etnografice din muzeul în aer liber a fost ignorată complet de administraţia publică locală, conducerea instituţiei fiind obligată să apeleze, din anul 2002, la resursele Ministerului Culturii şi chiar la subvenţii externe, pentru continuarea lucrărilor de organizare a expoziţiei permanente a acestui impozant muzeu care ilustrează, în noua sa concepţie ştiinţifică, întreaga civilizaţie tradiţională a poporului român!
Nici măcar cu ocazia pregătirilor pentru marele eveniment din anul 2007, nu am beneficiat de fonduri pentru lucrările atât de importante şi urgente, planificate pentru acel eveniment.
Mai mult chiar decât atât, în complicitate cu comisarul guvernamental pentru C.C.E 2007, arh. Sergiu Nistor, Muzeul Astra a fost ignorat complet de către Primărie, fiind omis din programul cultural al anului 2007, din publicaţiile (până şi din harta turistică editată de Primărie) tipărite pentru marele eveniment şi chiar din programul de vizite pregătit pentru V.I.P. – urile invitate la manifestările culturale ale anului 2007!
„Revanşa” avea să vină peste doi, respectiv patru ani, când Ghidul turistic pentru România, publicat în S.U.A de „National Geografic” şi apoi „Ghidul Michelin”, apărut la Paris, în anul 2011, au clasat Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” ca cel mai important obiectiv turistic şi cultural din România (aceasta, în primul rând datorită excepţionalităţii patrimoniului şi proiectului său ştiinţific, unic în Europa, cât şi excelenţei peisajului natural şi a organizării sale expoziţionale).
Sibiul, într-o premieră absolută pentru un oraş din România, a fost clasat de același ghid parizian ca o „destinaţie turistică” de trei stele (maximum), datorită, în primul rând, minunatului muzeu din Dumbrava Sibiului. Drept „recompensă”, în cea mai bună „tradiţie” românească, directorul muzeului a fost dat afară din funcţie şi i s-a refuzat să continue activitatea ca cercetător ştiinţific, deşi această calitate era reglementată legal până la vârsta de 70 ani, graţie înverşunării celor doi „şefi” supremi, de la municipiu şi judeţ. (Şi acestea sunt tot „fapte care vorbesc”şi nu doar „vorbesc”, ci şi acuză!)   
5. Valorificarea monumentelor istorice.
In condiţiile în care nici Catalogul ştiinţific al tuturor monumentelor istorice din Sibiu, nici Repertoriul clasificat al acestora  şi nici Carta albă a stării de conservare a monumentelor istorice sibiene nu au fost elaborate şi publicate în cei 22 ani de democraţie, cu excepţia unor studii tematice (precum „Sibiul baroc” al lui H. Fabini) sau a unor ghiduri turistice (publicate de istoricii A. Avram şi V. Crişan), Sibiul a fost „condamnat” la o popularizare mediocră a valorilor sale arhitectonice,printr-o serie de broşuri „ieftine”, ultima dintre acestea (o serie de şapte)  fiind realizată de Primărie cu sprijinul Ministerului Dezvoltării şi Turismului, prin Programul Operaţional Regional şi în co-finanţarea Uniunii Europene, prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Dintre cele şapte broşuri, cinci au ca temă monumentele istorice: cele din centrul oraşului, fortificaţiile medievale, Turnul Sfatului şi monumentele eclesiastice, două tratează cele două muzee naţionale şi ultimul, „Sibiul verde”.
Preferând, din motive lesne de înţeles în condiţiile finanţării sus pomenite, colaborarea unor nespecialişti (în unele cazuri, textele predate de angajaţii unor instituţii, precum cei de la Muzeul Astra, sunt de o superficialitate jenantă, cu mai multe pasaje  chiar plagiate), cele şapte broşuri „excelează” prin mediocritatea şi agramatismul textelor, prin precaritatea şi imprecizia informaţiei istorice, prin tratarea superficială a subiectelor, iar cel semnat (probabil „ca primarul”) de dl. Iohannis – „Cuvântul înainte” – este de-a dreptul compromiţător pentru dânsul, ca intelectual şi deopotrivă, pentru instituţia pe care o reprezintă şi prin care ne reprezintă pe toţi sibienii.
Acestea sunt, din păcate, „faptele minunate” din domeniul analizat în acest episod, asumate de dl primar Iohannis, la încheierea celui de al treilea mandat, pentru care ne solicită votul pentru cel de al patrulea.
Personal, regret că faptele (adică înfăptuirile) analizate nu-l onorează în măsura în care crede domnia sa şi păstrez convingerea fermă că realegerea d-lui Iohannis în fruntea urbei noastre, pentru încă un mandat, ar fi o mare păcăleală pentru sibieni!

INSTITUŢIILE CULTURALE

„CULTURA – spunea Constantin Noica – este transformarea LUCRULUI în VALOARE”, ceea ce ne îngăduie să afirmăm că instituţiile culturale ale unei comunităţi reprezintă, deopotrivă prin patrimoniul lor, prin manifestările şi creaţiile lor culturale şi prin specialiştii lor consacraţi, de reputaţie naţională şi universală,  „grădina de valori” care împodobeşte, mai presus de oricare alte valori sociale, viaţa de zi cu zi a satului, oraşului, a ţării, a întregii comunităţi, fie ea locală, judeţeană, regională sau naţională, fapt care a şi dus la clasarea instituţiilor culturale, în funcţie de  valoarea lor patrimonială, în primul rând, în instituţii de valoare „locală”, „municipală”, „judeţeană” şi „naţională”
Dacă acceptăm perspectiva axiologică (de valoare), de definire şi înţelegere a Culturii dată de filozoful care a ales să-şi doarmă somnul de veci la Păltiniş (de unde ne „privegheaz㔺i „ne îndrumă” gândul şi faptele – sau cel puţin aşa s-ar cuveni), cel mai „de aproape”, atunci filozofia şi psihologia intimă a celor ce administrează, prin exerciţiul funcţiilor efemere (la scara istoriei, chiar şi patru mandate de primar, tot efemer apare!) nu poate fi alta, pentru întreaga activitate culturală a comunităţii păstorite de aceştia, decât aceea a „grădinarului” investit cu misiunea aleasă (ea poate fi considerată şi sacră, funcţie de elevaţia culturală şi spirituală a celor în cauză) de a îngriji, zi de zi şi seară de seară, toate „florile” din „grădină”.
Pentru un grădinar cu vocaţie, conştient de marea răspundere de a transmite întreaga „cultură din grădină”, primită spre îngrijire de la predecesorul său şi dator să o transmită – dacă se poate, sporită, înnobilată, – urmaşului său, nu-l poate străbate,  dară-mi-te stăpâni,  ani de zile, gândul ori deprinderea, de a neglija unele „flori”, de a nu „stropi” zilnic toate plantele din cultura sa, indiferent de culoarea unora, de parfumul altora, de exotismul celor aduse de departe sau de percepţia (ori amintirea) că unele au fost „plantate” de cineva din „familia” proprie ( spre pildă, irişii). Nu de alta, dar orice grădinar din lume (fără ghilimele) ştie că florile, ca şi toate plantele, „au viaţă”, sunt însufleţite de Dumnezeu, reacţionează la orice mângâiere sau gest vrăjmaş (lovire, rupere) şi în „Cartea judecății de apoi”, toate faptele noastre, şi bune şi rele, sunt ţinute în cea mai perfectă „bună rânduială”, urmând a da samă de comportamentul nostru din timpul vieţii, la ceasul „Judecății de Apoi”.
Orice atitudine necuviincioasă l-ar compromite, de-a pururi şi ireversibil, pe acel „grădinar”care o comite, nu doar numai printre toţi confraţii săi având aceeaşi preocupare şi răspundere, ci şi printre toţi cei ce împărtăşesc gândul preţuirii acestor „gră­dini”şi încântarea de a fi beneficiarii cotidieni ai acestor splendori.
Să analizăm, pe cât de succint putem a o face cu acest prilej, care sunt „faptele „grădinarilor” noştri sibieni, care cultivă cele două „grădini cu flori”, cea municipală şi cea judeţeană, după principalii indicatori obiectivi ai instituţiilor culturale, cu precizarea că Primăria are în subordine Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Teatrul de păpuşi şi Casa de Cultură a Municipiului, iar Consiliul Judeţean, Complexul Naţional Muzeal „ASTRA” (care cuprinde Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului şi cele trei muzee pavilionare din centru, plus Centrul de informare şi documentare „Cornel Irimie”, Centrul de conservare-restaurare a patrimoniului etnografic şi Studioul „Astra Fim”), Filarmonica de Stat, Biblioterca Judeţeană „ASTRA”, Centrul de Conservare şi Valorificare a Patrimoniului Cultural + Ansamblul „Junii Sibiului” şi Școala populară de Arte şi Meserii „Ilie Micu”. Muzeul Naţional Brukenthal, deşi este în subordinea Ministerului Culturii, repre­zintă una dintre priorităţile strategice ale primarului nostru, în mod discriminativ faţă de toate celelalte instituţii de cultură din Sibiu, fapt ce nu ne miră!  

PATRIMONIUL INSTITUŢUONAL  – PROFUND DISCRIMINAT !

PATRIMONIUL IMOBIL

1.1.1. Sediile instituţiilor de cultură sibiene („Pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă”)
Abolirea comunismului în decembrie 1989, prin răscoala populară la nivel naţional, a instalat pe agenda revendicărilor legitime problema „restituirii patrimoniului” confiscat ilegal şi ilegitim de către regimul comunist. La Sibiu, această revendicare  s-a împlinit, cu maximă determinare, de către etniile conlocuitoare minoritare, fiind promovată cu o insistenţă exemplară de F.D.G.R., care şi-a redobândit toate proprietăţile revendicate, şi cu prioritate valorile patrimonial-culturale, imobile (palatele lui Brukenthal din Sibiu şi Avrig) şi mobile (toate colecţiile din Muzeul Brukenthal, nu doar numai cele lăsate, prin testament, la 1803, comunităţii sibiene – mă tem că nu doar celei evanghelice, baronul fiind de religie catolică şi un adversar oficial al luteranismului şi calvinismului).
Prin antiteză cu acest proces, aceiaşi campioni ai „restituirilor legitime” (primarul, din anul 2000 încoace şi preşedintele Consiliului judeţean, din anul 2004 începând) nu au manifestat deloc același interes şi aceeaşi disponibilitate pentru „restituirile” de patrimoniu cerute oficial de instituţiile care gestionează patrimoniul cultural românesc! Astfel, în pofida tuturor demersurilor făcute de noi, de peste 20 ani, la toate autorităţile locale, judeţene şi naţionale, nu am redobândit sediul istoric al Muzeului Astrei, construit şi transmis, „testamentar” (prin alocuţiunea publică rostită la inaugurarea acestuia, în august 1905, de preşedintele Astrei, Iosif Sterca Şuluţiu), spre a fi, de-a pururi, sediul muzeului etnografico-istoric al identităţii românilor din Ardeal ! Şi aceasta, în condiţiile în care colecţiile Muzeului Civilizaţiei Transilvane „Astra” – continuatorul direct, patrimonial şi programatic, al Muzeului  Asociaţiunii (evacuate încă din februarie 1990, din palatul Brukenthal – din proprie iniţiativă şi spre a înlesni o extindere şi valorificare superioară a tuturor colecţiilor „gazdei” noastre, care le-a primit după desfiinţarea samavolnică şi silnică a Muzeului Astrei, în anul 1950, din ordinul Moscovei) – ajunse din nou la peste 36.000 de obiecte, stau – după evacuarea lor şi din depozitele aflate în Casa Albastră şi în Palatul Brukenthal, în vara lui 2007 – înghesuite în sălile de expoziţie ale Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder”, blocându-l şi pe acesta!
Poate că acest tratament discriminatoriu al autorităţilor administrative locale (incompatibil cu normele şi recomandările Uniunii Europene şi ale UNESCO) nu ar fi atât de strident şi incriminant (imputabil moral şi legal), dacă nu ar fi încălcate prevederile exprese ale legislaţiei în vigoare, şi ne referim, de această dată, la Legea Muzeelor şi Colecţiilor publice nr.311 din 2003, care, la articolul 10, precizează, fără nici un echivoc, că „Proprietarii şi titularii de alte drepturi reale asupra muzeelor şi colecţiilor publice au, potrivit Codului civil şi prezentei legi, următoarele obligaţii : a) să asigure integritatea, securitatea şi conservarea şi restau­ra­rea bunurilor clasate în patrimoniul cultural naţional mobil care fac obiectul patrimoniului muzeal; c) să pună în valoare patrimoniul muzeal ; d) să asigure şi să garanteze accesul publicului şi al specialiştilor la bunurile care constituie patrimoniul muzeal”.
Cu o sfidare fără seamă în faţa legii, cu o atitudine dispreţuitoare inimaginabilă faţă de soarta patrimoniului etnografic românesc şi cu o aroganţă de tip feudal („pe feuda mea, eu sunt stăpân absolut şi fac numai ceea ce vreau eu, căci eu dictez legea şi toţi trebuie să vă supuneţi voinţei mele!”), cei doi decidenţi absoluţi asupra treburilor de interes public şi-au subordonat, abuziv şi ilegal, în asemenea măsură, cele două consilii (care ar trebui să joace, conform legii, rolul de instanţe legiuitoare şi, în această ca­litate, ar fi trebuit să decidă asupra unei strategii unitare, nediscriminative, în ceea ce priveşte statutul colecţiilor muzeale şi regimul acestora de depozitare/conservare şi valorificare expoziţională), încât voinţa lor personală, impusă şi miniştrilor Culturii din toţi aceşti 20 ani (prea puţin interesaţi de soarta instituţiilor de cultură din „provincie”) a devenit „lege” în Sibiu, fără nici o teamă că cineva ar putea să-i tragă la răspundere, chiar şi numai pentru încălcarea legii!
Solicitările de „restituire” în beneficiul lor nu s-au oprit, aici. În anul 2006, ne-am trezit şi cu pretenţia Consistoriului Evanghelic de a-i restitui imobilul din Piaţa Mică, nr. 11, sediul Muzeului de etnografie universală „Franz Binder”.
Şocat de o pretenţie atât de „întârziată”, am solicitat clarificări din partea „Comisiei Naţionale de restituire a proprietăţilor naţionalizate abuziv de la  cultele religioase” de către regimul comunist. Mare mi-a fost uluirea când am primit răspunsul oficial, în scris, privitor la faptul că imobilul cu pricina fusese vândut, cu acte în regulă, de către proprietar, încă din anul 1942! Nici până astăzi nu am primit scuzele de rigoare de la cei ce, în mod ilegitim şi imoral,voiau să intre în proprietatea unui bun înstrăinat cu 65 ani în urmă, lăsând încă o instituţie de cultură proeminentă (singura de acest profil din ţară) fără sediu!. 
Răspunsul primit este deplin revelator pentru „calitatea” politicii de înavuţire a unora, prin încălcarea celor mai elementare principii morale, definind „epoca de tranziţie” prin  dictonul aparţinând „capitalismului sălbatic”: „Fiecare apucă tot ce poate, prin orice mijloace!”
In ceea ce priveşte sediile altor instituţii culturale, prin grija Consiliului Judeţean (căci Primăria nu a manifestat, în toţi anii de conducere a afacerilor sale de către dl. primar Klaus Iohannis, nici un fel de interes pentru ameliorarea infrastructurii culturale a Sibiului!), s-au construit ori restaurat sediile Bibliotecii judeţene „Astra”, ale Centrului de Conservare şi Valorificare a Culturii Populare şi Ansamblului „Junii Sibiului” şi cel al  Filarmonicii de Stat. Deci, acolo unde se doreşte, se poate!
Cel mai văduvit, din acest punct de vedere, rămâne sediul Teatrului Naţional „Radu Stanca”, rămas același din anii interbelici şi constând dintr-un cinematograf privat, aparţinând unui comerciant ai cărui urmaşi îl revendică, în mod legitim!
STRATEGIA ADOPTATĂ DE PRIMĂRIE ŞI DE CONDUCEREA TEATRULUI A FOST, ÎN ACEASTĂ PRIVINŢĂ, DE 15 ANI ÎNCOACE, SĂ CHELTUIASCĂ SUME EXORBITANTE, INCLUSIV IMPOR­TANTE FONDURI OFERITE DE MINIS­TERUL CULTURII, PENTRU ORGANI­ZAREA UNUI HIPERBOLIC FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE TEATRU (ŞI DE ACROBATIE), ANUAL, ÎN LOC SĂ INVES­TEASCĂ, MAI ÎNTÂI (ÎN SPIRIT ARDELENESC, DE GOSPODAR RESPONSABIL), ÎN CONSTRUIREA UNUI SEDIU DE TEATRU, PE MĂSURA PROIECTELOR MEGALOMANE. ALE  MANAGERULUI SĂU, ACELAŞI CU ACŢIONARUL PRINCIPAL AL FUNDAŢIEI ORGANIZATOARE A FESTIVALULUI!
Cei care au transformat pieţele, parcurile, străzile, halele industriale, muzeul din Dumbravă şi muzeele din oraş, tramvaiul de Răşinari şi alte „locaţii”, în „scene de spectacole” aleatorii, uită probabil – căci îmi este imposibil să cred că n-ar şti – faptul că, încă din Antichitatea greacă şi cea romană (epoci în care spaţiile publice erau invadate, în zilele de sărbători publice – de pildă cele dedicate lui Dionisos sau Saturnaliilor) de participanţii la aceste sărbători populare, edilii tuturor oraşelor-cetate elene şi apoi, ai municipiilor şi coloniilor romane erau datori, prin legile statelor sclavagiste şi într-un minim respect faţă de membrii societăţii, fie ei sclavi sau cetăţeni liberi, să construiască, între întâile „utilităţi sociale”, teatre şi amfiteatre în aer liber (ca locaţii  predilecte şi „specializate” pentru organizarea de spectacole artistice şi de circ sau pentru luptele gladiatorilor!), satisfăcând astfel nevoile primare socio-culturale sau de relaxare ale întregii comunităţi. Şi asta în epoca sclavagistă!
Câtă vreme, acum, în secolul XXI, noi manifestăm un total dezinteres – şi încă într-un oraş ca Sibiul – pentru a moderniza baza cultur

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>