Observator

De ce politica este numai pentru psihopaţi?

  Politica e pentru psihopaţi. Ca specialist în comportamentul uman, nu am prea multe îndoieli în privinţa asta! Cunosc prea...
 
Politica e pentru psihopaţi. Ca specialist în comportamentul uman, nu am prea multe îndoieli în privinţa asta! Cunosc prea bine firea umană, tiparele comportamentale şi modul de funcţionare al indivizilor din specia umană!
Sigur că oricine poate candida! Şi oricine poate avea norocul să fie ales. Că doar asta e esenţa democraţiei. Însă sistemul îl va lega pe oricare „ales” de mâini şi de picioare.
Iar „alesul” va avea de ales. Să plece, sau să se conformeze sistemului. În sistemul politic de azi e simplu. Eşti o simplă marionetă. Fără absolut nici o putere. Dar cu privilegiul, temporar, de a te linge pe degete. Sau chiar de a băga toată mâna în miere. Cu niscaiva imunitate asigurată din partea mafiei de partid. Care te va susţine, cu condiţia să plăteşti o taxă de protecţie.

           Omul integru e mult diferit de psihopat!

Un om integru, clinic sănătos, nu se pretează la aşa ceva. (În cel mai rău caz, un astfel de accident se va mulţumi cu salariul mare şi cheltuielile de deplasare decontate). Însă un psihopat va fi în mediul său. Va profita la maximum de fiecare oportunitate ca să strângă avere. Indiferent de pagubele aduse astfel economiei naţionale, concetăţenilor sau sistemului care l-a propulsat!
Psihopatul nu are sentimente! Poate avea studii, diplome, patalamale la greu, şi recomandări internaţionale de la cei asemeni lui. Însă nu are suflet. Nici sentimente. El are în vedere scopuri mărunte, mercantile, machiavelice. Care privesc exclusiv persoana sa. Restul lumii poate să crape. Lui nu îi pasă. Empatia, capacitatea de a simţi DUREREA ALTORA îi lipseşte! Şi tocmai această caracteristică, (de altfel uşor de descoperit printr-un simplu examen clinic la orice cabinet psihologic), îl recomandă ca potrivit pentru politică!
Doar acest tipar de psihopat poate avea azi succes în politică. Pentru că, la rândul lui, va fi recomandat, mai departe, de un alt psihopat. Mult mai bine situat la putere: E de-al meu! E de-al nostru! E om de încredere! Va asculta, va fi docil, obedient, şi NE PUTEM FOLOSI DE EL! Prin urmare, îl luăm sub protecţia noastră!
Aşa funcţionează şi mafia italiană. Şi structurile de putere din statele lumii a treia. Nu există prieteni, nici oameni competenţi. Ci doar slugi obediente. Marionete de care ne putem folosi pentru a ne atinge scopurile murdare. Şi pe care le recompensăm adecvat riscurilor pe care şi le asumă ei ÎN LOCUL NOSTRU!

             Sistemul mafiot centralizat din politică

Un singur PSIHOPAT, bine situat în piramida puterii, va crea o structură subordonată, şi un sistem de şantaj adecvat. Dosare ascunse, filaje, înregistrări compromiţătoare şi filme de la bordeluri, suficiente să arunce în aer pentru zeci de ani persoana care „defectează”. Şi care nu ascultă orbeşte ordinele. Serviciile de informaţii sunt subordonate politicului, şi îl servesc în acest scop, de voie, de nevoie! Servind patria, servesc puterea…
Un sistem paramilitar, în care obedienţa şi supunerea necondiţionată primează. Şi în care opoziţia se pedepseşte aspru. Cu arestarea imediată, (justificată sau nu!) a celui care refuză subordonarea şi cotizarea!
Vârfurile puterii sunt probabil la nivel înalt. Prin serviciile de informaţii străine, prin organizaţii secrete sau masonice. Urmele lor se pierd cu uşurinţă. Păpuşarii sunt în paradisuri fiscale, în palate sau buncăre subterane impenetrabile, sau pe yacht-urile de lux de sute de milioane de dolari. În care „comerţul” cu arme sau droguri este ceva obişnuit.
Valabilitatea dictonului stalinist „Mai bine să greşeşti odată cu partidul decât să ai dreptate împotriva lui” ne arată clar că avem de-a face cu o falsă democraţie. Cu o mască, sub care se ascunde un regim autoritar centralizat. Nimeni nu mişcă în front.

                        Marionetele sunt la TV

Ceea ce vedem noi la TV pe post de „oameni politici” sunt nişte simple marionete. La costum, cu cravată. Şi cu funcţii înalte. Pe care îi votăm, confirmându-le legitimitatea. De parcă am avea de ales eficient între ai lor, şi… tot de-ai lor. Iar democraţia care ne permite să-i dăm jos, nu e decât o garanţie. Că marionetele pot fi date jos uşor şi repede de către păpuşarul care controlează total puterea… şi opoziţia! Opoziţie care poate prelua puterea indiferent de scorurile electorale! Confirmându-l pe Stalin, care spunea, pe bună dreptate, că: „Nu contează cine votează, ci doar cine numără voturile”.
Azi, voturile sunt cumpărate uşor! Manipularea prin presă, mass-media şi internet fiind relativ ieftină. O marionetă poate fi dusă uşor de la 5% la 55%, şi invers, în doar câteva luni. Prin promovare sau compromitere agresivă. Totul e marketing. Şi ea, marioneta, ştie bine asta! Un motiv în plus de a se conforma, ORBEŞTE, ordinelor şi indicaţiilor venite „de sus”. De mai sus decât e el. De oriunde „de sus”. Fără să conteze cine e mai sus, sau ce tip de ordine va da. Şi câte victime vor face acestea! Sau ce efecte dezastruoase vor avea acestea asupra omului de rând!
Însă marioneta e, invariabil, un PSIHOPAT. Unul tipic, lipsit de suflet. Fără urmă de empatie sau de compasiune. El nu are emoţii. E un simplu ACTOR ratat. Cu un singur scop simplu, clar, bine definit: îmbogăţirea. Restul nu contează, şi nu există pentru el.

           Ce ar putea face un om cinstit?

Ce aş face eu în locul lui? Dar tu? Când ai de ales între conformism şi obedienţă totală, sau revoltă, tu ce ai alege? Conformismul şi supunerea înseamnă renunţarea la idei, la concepţii, la munca ta, şi la a crea o reformă reală. Înseamnă a executa ordinele altora, fără discernământ, şi fără judecată critică. În paralel cu acumularea averii proprii. Indiferent de consecinţe. Fapt care pe termen lung înseamnă criză, şi prăbuşire totală a economiei mondiale.
Revolta marionetei împotriva sistemului, ieşirea din starea de psihopat obedient, de marionetă, este puţin probabilă. Dacă încearcă asta, în câteva luni, marioneta se va scufunda complet în anonimat. Sau va ajunge la închisoare (vezi o listă destul de lungă.)

                             Exemple concrete

Vezi, de exemplu, preşedintele „democrat” ales de români în 1996. Un anonim geolog basarabean, născut în URSS, şi foarte mândru de asta. I-am uitat şi numele (de împrumut) cu care a candidat. Lansat de la zero, câştigă alegerile prezidenţiale cu 54%, apoi scade la 5% în doar 4 ani. Apoi dispare complet din vizorul mass-media, şi este complet uitat. Nu mai există, deoarece a refuzat să mai fie util şi obedient după ce a servit 4 ani.
Ulterior, în 2000, un marinar, căpitan de vas, este scos din pălărie şi propulsat primar al capitalei. Şi 4 ani mai târziu, e „ales” preşedinte. Opt ani mai târziu, partidul lui dispare aproape complet, absorbit de altul. Nu s-a conformat cerinţelor, şi a fost retras rapid! Trecut „în rezervă”.
Urmează alte „alegeri libere”. O altă iluzie, o altă marionetă, fără logică, fără capacitatea de a dezbate idei şi fără măcar o spoială de şarm personal. Un bugetar care a petrecut câțiva ani ca simplu angajat într-o şcoală. Fără să conducă măcar o microîntreprindere spre profit. Omul devine peste noapte administrator al unui oraş. Apoi, 14 ani mai târziu, administrator al unei ţări. Nu are nici măcar competenţe teoretice demonstrabile – e un simplu profesor de fizică! Şi nici vreo abilitate nativă în acest sens. Nu a condus nici măcar şcoala care l-a angajat! Însă e prezentat într-o lumină favorabilă de către presă. Ca pretins adversar al fantomei unui comunism dispărut în urmă cu un sfert de secol şi scos de la naftalină pe post de sperietoare. Câştigă „pas cu pas” alegerile, apoi se pune pe treabă. Nu face decât ceea ce ştie. Adică îşi joacă rolul. Fără emoţii, compasiune sau sentimente. Ca o marionetă lipsită de opinie. Îşi renovează vila de protocol, cheltuind milioane de euro, îşi ia concedii prelungite şi repetate pe alte continente. Nu deranjează pe nimeni. Decât pe fraierii cărora le cheltuie milioane de euro de la buget. Şi nici că-i pasă! Îşi vede de viaţa lui. Fără să intervină prea mult în funcţionarea unui sistem despre care nu ştie absolut nimic. Nici el şi nici ceilalţi „tehnocraţi” care pretind că îl administrează. Nu o fac. E imposibil de condus eficient un SISTEM (o firmă, o unitate administrativă, o ţară) fără competenţe, fără studii, şi fără experienţă prealabilă! Nici un om integru nu şi-ar asuma o astfel de răspundere!

              Psihopatul şi criza de responsabilitate

Asumarea responsabilităţilor de administrare a unui stat, când nu ai competenţe, e curată lipsă de responsabilitate. Ruptură faţă de realitate. Şi incapacitate de a înţelege răul pe care îl face, pe termen lung, milioanelor de oameni din propria ţară. Sau chiar din întreaga lume!
Este începutul sfârşitului. Este primul pas către o criză socială de proporţii. Cu consecinţe economice incalculabile! Deciziile eronate ale celor care administrează un sistem au consecinţe. Sistemele îşi păstrează echilibrul numai dacă acesta există şi în deciziile administratorilor săi!
Nu e cazul. Psihopatul ascultă ordine, nu ia decizii, şi nici nu îşi asumă vreo răspundere. Îşi ia doar salariul, şi în rest, nu-i pasă. Nu simte nimic. Nici o emoţie. Nici măcar propria aplatizare emoţională. De care nu este conştient. Şi pe care o consideră a fi normalitate. Atâta timp cât ies bani…

                        Daniel MOIȘ – trainer, psiholog, life-coach

2 Comments

  1. Felicitări sincere! Este foarte adevărat ceea ce ați scris în această analiză!

    • Daniel Mois

      Multumesc pentru aprecieri. Din pacate, scriu doar ceea ce vad. Mi-ar fi placut sa scriu ca totul este roz, si ca exista oameni politici care vor binele tarii. Insa povestile sunt pentru copii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>