Cap limpede

De ce avem nevoie, de căpitani sau de profesori?

    „Căpitan” este un grad militar din armatele de pretutindeni, ultima treaptă între ofițerii inferiori și cei superiori. De […]

 

 

„Căpitan” este un grad militar din armatele de pretutindeni, ultima treaptă între ofițerii inferiori și cei superiori. De fapt, înseamnă mult mai mult. În istoria noastră (cea legendară, cea semilegendară dar și cea reală) au fost menționați căpitanii înaintea profesorilor, chiar și cînd ei nu aveau acest grad militar (cum îl avea de pildă în mod oficial eroul Nicolae Valter Mărăcineanu).

„Dan, căpitan de plai”, așa cum Vasile Alecsandri se exprima în mod explicit, era „căpitan”. Haiducului Pintea, oamenii lui îi spuneau ”căpitan”. Corneliu Zelea Codreanu era „Căpitanul”. Pe cei care luptau pentru apărarea și pentru binele țării, oamenii lor îi numeau (în pofida Institutului „Elie Wiesel” care, este adevărat, pe atunci nu exista și nici măcar nu ar fi putut exista) „căpitan”.

După 1990, cînd România ar fi avut nevoie mai mult decît oricînd de „căpitani”, s-a trezit cu „profesorii”. Primul, a fost don’ profesor Silviu Brucan (absolvent de 6 clase de liceu), cureaua de transmisie între serviciile secrete americane și cele sovietice în acțiunea care a inițiat distrugerea României. A urmat don‘ profesor Virgil Măgureanu, cel care a încercat să apere cît mai mult noua dictatură instaurată de eșalonul doi și sub ochii căruia, nu dezinteresați, a început distrugerea economiei naționale. Apoi, don’ profesor Emil Constatinescu, un trădător de țară. Sau don’ profesor Dan Voiculescu, șeful propriei mafii și membru  al conducerii „Cupolei” suprapartinice din România. Dacă ne uităm la cîți profesori semianalfabeți avem azi în țară, îi înțeleg pe profesorii dedicați care au ajuns să se rușineze de profesia lor.

Deci, nu mai avem căpitani, dar nici profesori.

Nu avem căpitani, dar avem generali. Noi, care de șapte decenii nu am mai trecut prin nici un război al nostru, avem mai mulți generali decît SUA, simbolul războiului permanent. Desigur, cineva ar putea (pe bună dreptate) să-mi spună că în cursul activității sale de împărțit izmene, și generalul Gabriel Oprea a fost la un moment dat căpitan. Este o rușine pentru armata română că Gabriel Oprea a ajuns căpitan – că a ajuns general, ce să mai spun? Dar alții, ca de pilda Nicolae Onțanu, se pare că au ajuns generali fără să fi trecut pe la gradul de căpitan. În schimb, avem un batalion de generali „pe bune” condamnați pentru crimă, pentru luare de mită, pentru fraude, etc. Din păcate, nu avem nici un general condamnat pentru trădare de țară, pentru complicitatea lor directă cu cei care au orchestrat revoluția nu spre binele României, ci pentru distrugerea acesteia.

Cred că dacă am strînge împreună toți generalii români (armată, poliție, servicii) am umple un stadion. Din care, un sector ar fi rezervat sportivilor. Am tot respectul și admirația pentru tenismenul Ilie Năstase, pentru fotbalistul Anghel Iordănescu, pentru canotoarea Elisabeta Lipă. Dar nu înțeleg de ce în afara respectului și admirației noastre, în afara decorațiilor și onorurilor primite de la stat și de la autoritățile locale, în afara recompenselor materiale primite din toate părțile, au vrut și grade militare nemeritate de general.

Am pus în titlu întrebarea de ce avem nevoie, de căpitani sau de profesori? Avem nevoie și de unii, și de alții. Avem nevoie de profesori, care să educe copiii în spiritul patriotismului, după cum avem nevoie și de căpitani care să-i conducă în lupta pentru redobîndirea independenței și suveranitații naționale. Dar sînt puține șanse să-i mai avem și pe unii, și pe alții.

Nu știu de ce, dar după ce am revăzut în seara aceasta filmul „Pintea”, mi-a venit să scriu aceste rînduri.

                                                                                                             Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*