Cap limpede

Cu câtă bucurie scriam și așteptam scrisori…

  Îmi aduc aminte cu nostalgie cum era pe vremea în care nu se inventase telefonul mobil, messenger-ul sau skipe-ul. […]

 

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum era pe vremea în care nu se inventase telefonul mobil, messenger-ul sau skipe-ul. Cu câtă bucurie scriam și așteptam scrisori. Cum nu exista dependența de telefon. Ne vedeam fiecare dintre noi de viața de zi cu zi. Apelurile importante se făceau dimineața la prima oră sau seara. În rest aveam libertatea de a trăi. Nu am avut niciodată teama de a nu fi găsită pentru vreun contract. Știam că dacă se vroia să fiu găsită, voi fi găsită.
Cu câtă emoție și nerăbdare așteptam la Palatul Telefoanelor să vorbesc cu cineva drag din afara țării. Toate lucrurile astea au dispărut, toate sentimentele care făceau sufletul să tresalte au fost înlocuite de noua tehnologie. Acum totul e la îndemână. Suntem conectați cu toții în fiecare clipă a vieții noastre și totuși suntem mai departe unii de alții decât am fost vreodată.
Andrei, când a început să vorbească la vârsta de cinci ani, refuza telefonul. Asculta în receptor, dar nu scotea o vorbă. Pentru el comunicarea însemna altceva. Ceva ce noi am uitat demult. Să fii conectat unul cu celălalt prin privire, prin atingere, prin gând. Doar așa minciuna nu-și găsește locul în comunicarea dintre noi. De câte ori nu vi s-a întâmplat, vorbind la telefon sau comunicând pe mess, să fiți cu gândul la altceva și să răspundeți celuilalt doar așa, de complezență. De cele mai multe ori auzim fără să ascultăm, vorbim vorbe doar ca să nu lăsăm tăcerea să ne trădeze.
Cea mai mare lecție de viață am primit-o, culmea, lucrând împreună cu Adrian Pintea pe scenariul de la Pădureanca. Dincolo de replici, am învățat atunci să tac. Să las gândul să vorbească. Să fac din privire fereastră spre suflet. Și vorbele să iasă doar atunci când prea-plinul sentimentelor răbufneau. Lumea de azi, cu toată tehnologia ei, vrea să mă schimbe, să-mi „simplifice” viața. Am căzut, recunosc, și cad de multe ori în capcana asta, dar sufletul are prea multe și nebănuite resurse de autoapărare, și la un moment dat, atunci când ma simt cel mai confortabil, îmi dă un semnal și mă trezesc. Sufletul nu suportă vreme îndelungată minciuna și surogatele. Și atunci prefer să mă pun în „stand-by”. Și să comunic doar prin ceea ce mi-a dăruit bunul Dumnezeu atunci când m-a zidit. O fi bine, o fi rău?

                                                                            Manuela HĂRĂBOR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*