Suntem cu ochii pe voi!

Cine a distrus sportul sibian?

    După 15 ani, adică în 1860, se inaugurează primul patinoar natural de la noi, iar în 1876 se înfiinţează...
    După 15 ani, adică în 1860, se inaugurează primul patinoar natural de la noi, iar în 1876 se înfiinţează o asociaţie de pa­ti­naj. Ce mai vremuri frumoase, când se făcea sport la Sibiu! Dar ce, acum nu se face? Ba da, dar mai sunt şi noile spor­turi, la modă ca de exemplu:
- Unde mergi, Roberto?
- La sală, să trag de fiare!
- Tu unde mergi aşa de gră­bi­tă, Andreea?
- La fitness, pe urmă trec pe la Elvis pentru o partidă…
    Aha! Deci, tot sport se cheamă? Eu, care sunt născut în 1957, am avut norocul să prac­tic cu totul alte sporturi şi nu numai eu, ci toţi cei de vârs­ta mea şi încă multe alte ge­ne­ra­ţii de copii, până acum în­coace. Şi acum se face, dar spor­tul în masă de atunci parcă era altfel. Unii preferau să mear­gă la fotbal, alţii la han­d­bal sau rugbi, înotul şi sări­tu­rile la bazinul de la Baia Po­pu­la­ră (pe atunci încă nu aveam bazinul de la Olimpia), gim­nas­­tică, culturism, box, volei, bas­chet şi multe altele. Pe urmă s-a lansat ca o rachetă Ilie Năstase şi toţi părinţii îşi tri­miteau copiii la tenis, deşi unii dintre ei nici nu puteau încă ţine o rachetă în mână. Te­nisul de masă în schimb, se ju­ca peste tot. Eu am fost orien­tat de proful de sport, Titus Va­siu de la noi de la şcoală, către atletism. Adi Cristea şi Viorel Muşan la fel, iar Neluţu Băieş către sala de culturism. Şi acum, după aproape 40 de ani, Neluţu are un corp de invidiat. Noi atleţii, mâncam pista de pe stadion sau aleile din parcul Sub Arini. Zburam. Nu îi mai ţin minte pe toţi. Pe cei pe care i-am uitat îi rog să mă ierte. La atletism, am fost preluaţi de pro­fesorii Moise şi Cernescu, care scoteau untul din noi de trei ori pe săptămână. Din ge­ne­­raţia puţin mai mare decât noi, tot de la şcoala 13, au ieşit sportivi cu care Sibiul se poate mândri. Willy Stengel campion la box, Nelu Lomnăşan cam­pion naţional de juniori la sări­tu­ri în apă, Relu Munteanu fot­ba­list la Şoimii şi apoi la Spor­tul Studenţesc, Câmpeanu şi Cor­nel Curechian fotbalişti la Şoimii şi o grămadă de alţi fot­ba­lişti la cluburi mai mici, prin­tre care nu pot să nu îl amin­tesc pe regretatul Marinel Vi­nerean. A murit de tânăr, în­cercând să scoată din flăcări pe cineva, când a ars depozitul cel mare de mărfuri, din Turnişor. Fă­ceam sport, eram sănătoşi la trup şi la minte, şi eram fe­ri­ciţi. Până acum, am amintit de foştii mei colegi de generală.
    Carmen Bunaciu a noastră, a fost cea care ne-a învăţat cu me­daliile şi, la înot, Marilena Neacşu. După ea Melita Ruhn şi Claudia Presecan au făcut mi­nuni pentru tricolor în ma­rile concursuri. Tatăl Melitei ţi­nea o sifonărie pe undeva prin spatele Şcolii 18 din Gara Mică şi avea pe perete un pos­ter mare cu campioana. Numai de ea se vorbea la coadă la si­foa­ne şi mulţi părinţi şi-au dus co­piii la sala de gimnastică, nu­mai datorită ei. De cul­tu­ris­tul Humă nu mai vorbesc… Ca şi de boxerii Gheorghe şi Du­mi­tru Negrea sau fotbaliştii Ilie Oană, Muscă şi David. Sunt mulţi, foarte mulţi, cei care au dus în vârf sportul si­bian. Sportul de echipă a fost cu mult mai cunoscut. Fetele de la echipa de volei CSM Li­ber­tatea nu făceau doar simplă pre­zenţă în prima divizie şi cam măturau tot pe vremea aceia. Greii noştri de la echipa de rugbi, trebuie să îl amintesc pe Jurcan şi Feraru, care mi-au fost mai cunoscuţi, erau doar în partea superioară a cla­sa­men­tului primei divizii, iar în divizia secundă de cei de la IPAS, adică Dacii Sibiu. Echi­pa de baschet? Oho…!, câte sa­tis­facţii, dar e bine că mai ţin capul sus, pe prima scenă, prin efortul unor oameni. Pentru echi­pele de handbal, fete şi bă­ieţi, pot să scriu pagini întregi. Nu aveam sala de sport Tran­sil­vania, dar aveam alte săli şi locuri unde să mergi şi să îţi încurajezi echipele favorite. Mergeau suporterii în masă la meciuri şi de multe ori, era şi greu să aleagă la care partidă să se ducă. Erau multe. La sala de lângă teatru avem baschet, pe Luceafărul joacă băieţii de la handbal, la stadion fotbal, în Obor fotbal, în Valea Aurie, rugbi. „Unde să mergem?”, se în­trebau cei împătimiţi de sport. Iar fotbalul…
    Sibienii şi-au dorit în­tot­dea­una o echipă a lor în lumea ma­re a fotbalului românesc. CSM-ul întâi, aduna suporteri cu nemiluita pe stadionul Me­ta­lul, transformat apoi în sta­dionul Şoimii, după cum şi-a schimbat denumirea şi echipa primă a oraşului. Echipa Şoi­milor noştri, ca un făcut, era abonată, an de an, la locul doi în divizia B. Câte speranţe la fie­care început de campionat, câte calcule făcute de supor­te­rii adunaţi în bisericuţe sâm­bă­ta şi duminica pe centru, lângă farmacia 24: „ A venit antrenor Titi Teaşcă! Gata, intrăm anul ăsta!” sau „ Cum se mai simt Şmiri şi Ţurlea?” ori „ Flichiş vrea să se retragă?         Ce ne fa­cem fără el?” „Lasă că vine, Au­rică Beleaua!”
    Nu cred că nu ştie cineva cine a fost Şmiri? Martin Schwartz? Există sibian care să nu fi auzit sau să nu fi cu­nos­cut extremă ca Şmiri al nos­tru, care şi când juca la Mâr­şa, îşi iubea echipa de unde a plecat? Poate şi din cauza asta sibienii au avut aşa de mare încredere în noul pri­mar, Klaus Iohannis, corect, har­nic şi luptător, aşa cum sunt pri­viţi în toată lumea cei din nea­mul său, aşa cum a fost Şmiri, sau vechiul prim-se­cre­tar R. Winther. Credeau oa­me­nii că domnul profesor va face pro­grese în oraş, mai ales că avea lângă el o profesoară ro­mâncă. Dar doamna, la început doar o mică „Dina Păturica”, a devenit, după 8 ani, o „Dina Plăpumoaia”, care se pupă bot în bot cu marea mateloată a ţării, prin centrul unui oraş trist. Înainte să vină cei aleşi în stil democratic, aproape toate sporturile de echipă erau în vogă. Dar când venea vorba de fotbal era prăpăd. De!, omul tânjeşte după ce nu are! Şi am avut până la urmă… A venit din Obor, ca o furtună, echipa mare a noastră, a Sibiului;/ A venit un FC Inter Sibiu, din C în B, din B în A! O echipă trăs­net, adusă de jos de Hizo, care, pe urmă, a rămas se­cun­dul lui Ar­deleanu. Când la scurt timp nu a mai fost Ardeleanu, Viorel Hizo ne-a adus cu ea Cupa Balcanică şi a fost la un pas de finala Cupei României. Toate echipele mari din ţară au căcat steagul la Sibiu şi ne luptam, în uralele miilor de spectatori, pentru primele locuri în divizia A. Am bătut şi marea Craiovă, la ea acasă. Fotbal pe pâine albă, la Sibiu. Dorinel Mun­tea­nu, Mihali, Zotincă, Radu Ni­cu­lescu, Cătălin Popa, Blid şi altă pleiadă de jucători aici au ridicat capul şi s-au format ca mari sportivi. Nu puteau prin­de naţionala mare de aici de la noi, aşa că Dorinel, Mihali, şi alţii, au trecut la Dinamo sau la alte formaţii din capitală. Do­ri­nel Munteanu şi acum, după atâta amar de vreme, mai ţine stea­gul sus, şi încă poate juca foarte bine şi la echipa na­ţio­na­lă. Ce sportivi am mai avut!… Ce oameni am mai avut!… Ce suporteri am mai avut şi mai avem, numai că acum nu mai au ce echipe să mai susţină. A căzut Interul şi cei care au mai rămas, s-au îm­prăştiat care încotro, dar, după un timp, s-a format o nouă echipă, FC Sibiu. Trebuia să se facă ceva pentru un oraş mare, cu suporteri fierbinţi şi cu un stadion cum şi-ar dori multe echipe mari de la noi din ţară, sau de dincolo. Antrenorii Ga­vrilă şi Jurcă au dus echipa până la un pas de divizia A, spre spaima conducerii celor nou veniţi în fotbalul sibian, dar spre bucuria celor, care din nou, se înghesuiau în tribune. L-am întâlnit la un meci pe pro­fesorul Miţaru, când eram unul dintre dulăii de pază de la Romguard, firma lui Miţă Barnu. Eu aveam sectorul cel mai expus vântului, dar şi a celor care vroiau să sară gri­la­jul de la tribuna întâi. Doamne, câţi oameni fără bani, dar dor­nici să vadă! Sunt un om co­rect şi asta era munca mea. Mai erau şi din cei de la jan­dar­mi, care, la ordinul dom­nu­lui Keul, confiscau sticlele de suc şi pungile de seminţe ale celor care veneau la meci. Dacă vroiai un suc, trebuia să mergi civilizat, la pauză, un­de­va pe aproape, la birtul Radu Mamei sau la chioşcul de ta­blă, viitor chioşc european în de­venire, al nu ştiu cui, din spa­tele tribunei oficiale. Aveau seminţe confiscate jandarmii şi cei de la Romguard, pentru până la meciul viitor. Când      l-am întâlnit, domnul Miţaru era roşu la faţă şi tuşea în fular:
- Ce aveţi, domnule doctor?
- Sunt răcit rău, copile!
- De ce nu staţi acasă, cu un vin fiert şi cu picioarele într-un li­ghean cu apă fierbinte şi sare? Vă faceţi ca nou!
- Nu eşti normal? Să pierd eu meciul băieţilor noştri nu­mai pentru atât?
    Juca, Buican, jucau veteranii Co­tora, jucau sibienii… Şi era un frig, un frig al naibii afară, iar în tribune bătea un vânt, dar asta nu l-a oprit pe domnul Mi­ţaru şi pe alţii, să se încăl­zeas­că privind jocul băieţilor noş­tri. Am câştigat atunci, iar omul a plecat acasă sănătos. Ăsta era şi este, suporterul si­bian!
    Nu a fost să fie, nici cu FC Si­biu, cum nu a fost să fie nici cu vechii Şoimii! De ce? Pen­tru că a fost adus la noi în lu­mea sportului un om care cre­de că fotbalul se joacă cu pia­tră cubică! „Nu suntem încă pre­gătiţi pentru divizia A!”, spunea expertul venit să facă bani din piatră seacă. Din pia­tra seacă a vechiului caldarâm şi din oamenii noştri seci. „Ba da, domnule vicepreşedinte şi administrator, suntem şi am fost întotdeauna pregătiţi pen­tru divizia A!”, putea şi poate să îi răspundă cu lacrimi în ochi oricare dintre sibienii îm­pă­timiţi. Şi mai poate să îl întrebe: „De ce nu îţi vezi de afaceri, domnule Keul? Până să vii, eram cineva, chiar şi atunci când eram numai pe locul doi sau cinci, în liga secundă!”. De ce nu îl întrebaţi oameni buni? Cine vă opreşte? Mie nu mi-e frică să îl întreb, fiindcă mi-am lăsat un tes­ta­ment solid şi chiar dacă presa locală e în mare parte coman­da­tă şi teleghidată, voi, supor­terii, de ce nu îl luaţi de piept să îl întrebaţi? „Cât ne mai învârţi tu pe noi?”
În ziarul Sibiu Standard, domnul Traian Deleanu apare cu un articol în care ne spune ceea ce ştim, oricât de naivi am părea, „Corb la corb nu-şi scoate ochii!”, articol îm­bră­cat, coafat şi ferchezuit ca pen­tru nuntă, sub titlul: Iohannis îl apără pe Keul.
Dar acum mă întreb, ca un nimeni în oraşul meu, de ce să fie apărat acel domn? Dacă nu e vinovat cu nimic, de ce să îl apere? Doar pentru că fo­lo­seş­te birourile de la stadion pentru firma lui? Nu-i văd pe cei de la garda financiară să îi sară la cap cu imposibilul deşi nu e chiar aşa de mare lucru ca nişte birouri, unde se fac milioane, să fie verificate! Birourile nu sunt o echipă de fotbal!
    Dacă trebuia să îl apere, domnul primar Iohannis, prin gura presei noastre libere Ca­ra­bulea sau altă presă la fel de liberă şi dacă tot s-a pus dom­nul primar, ca avocat al res­pec­tivului domn, trebuia să îl în­trebe reporterul cu totul alt­ce­va. Adică, ce a făcut şi ce nu a făcut vicepreşedintele, cu fot­ba­lul sibian. Mă gândesc că poate tot a fost bine că acel om a fost şi este acolo la stadion, măcar să plătească facturile sau să vadă de femeile de ser­viciu. Totuşi, stadioanele din toată lumea au cu totul altă des­tinaţie. Casele oamenilor au o destinaţie precisă, chiar de când sunt construite, adică să fie locuite. Când nu mai lo­cu­ieş­te nimeni în ele, încep să se dărăpăneze. Şi dacă avem un stadion care nu mai e folosit decât ca birouri, nu se duce naibii şi el, ca şi cavoul lui Floa­şu? Ăştia de acum trec cum trece apa şi vor veni oa­meni adevăraţi, oameni pentru oameni şi pentru sport. Dar atunci, nu vom mai avea decât sportul şi dăruirea, pentru că o casă nelocuită… aleluia! Mă­car să se mute cortul de la ca­zar­ma 90 pe gazonul sta­dio­nu­lui sau să fie aduse nişte for­ma­ţii cu adevărat bune de mu­zică pe stadion, poate aşa se mai adună oamenii, aşa cum se adunau şi atunci când eram în divizia B.
    De pe site-ul primăriei aflu că la noi, în Sibiu, avem 77 de clu­buri şi asociaţii sportive, 7500 de sportivi legitimaţi şi 35 de baze sportive. Frumos, dar nu cred că e destul pentru ca sportul sibian să renască. Ma­terial uman talentat avem şi am avut tot mereu, dar mai trebuie şi bani. De unde bani, pentru că banii se ard! Doar în câteva zile ale sfârşitului de an, s-au cheltuit un milion patru sute de mii de bani eu­ropeni. Asta, fără să fie ceva prea spectaculos. Tare mult do­resc să aflu, şi voi afla, fiţi siguri, cine a venit cu pro­pu­ne­rea de a aduce formaţii cu ceva muzică dar cu bani hăhălău. La Vâlcea s-au cheltuit sub cinci­zeci de mii, din aceiaşi bani şi Vâlcea are o echipă de handbal feminin care tăvăleşte mai toate echipele mari din Europa. Asta nu vă spune nimic de pro­verbialul simţ de gospodărire şi cinste a cuiva dintr-un neam cinstit şi practic, domnilor şi doamnelor? Şi eu, ca şi ma­jo­ri­tatea naivilor, mi-am pus de două ori votul. Unu, pentru că nu aveam altul şi doi, pentru că nu ne învăţăm minte odată…

Tudor BLAGA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>