Tribuna democratiei

CAPITALUL GERMAN DIN ROMANIA SI ROLUL SOVROMURILOR ÎN „COOPERAREA“ GERMANO-RUSA

1. Axa română-germană Între anii 1918 şi 1929, activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea...

1. Axa română-germană

Între anii 1918 şi 1929, activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea Britanie. După anul 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România.

În perioada subordonării României de către Germania hitleristă, s-a încheiat (în anul 1935) acordul pentru reglementarea  plăţilor între Imperiul German şi Regatul României. Prin acest acord, s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat sau private, să fie efectuate prin clearing. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR, faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă nevalorificată a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei Germane de către economia românească.

Sub presiunea Germaniei, ca un preţ al salvgardării României, la 23 martie 1939, s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice România a fost atrasă în sfera de influenţă a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societăţi mixte pentru exploatarea petrolului, lemnului, bauxitei, manganului, uraniului, agriculturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administraţia Reichului cel mai eficient model de subordonare economica unui stat, asigurând treptat transformarea ţarii într-o zonă agricolă, desfiinţarea industriei „nenaturale” şi încadrarea economiei cerinţelor Germaniei. Tot prin acest tratat, a fost înlăturată şi orice lege prin care se restrângeau investiţiile de capital german în România.

După război, în iulie 1945, prin decret-lege, capitalul german din România a fost „naţionalizat” şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea cele 193 de societăţi mixte româno-sovietice (existente în 1948).

2. Axa româno-sovietică

Conform lucrărilor istoricilor, sovromurile au fost societăţi mixte româno-sovietice, care au avut ca bază legală de înfiinţare acordul economic dintre România şi Uniunea Sovietică (semnat la 8 mai 1945). În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de 90%, iar 51% din importuri veneau din această ţară.

Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti“, intenţia a fost aceea de a controla sectoarele de bază ale economiei. Principiul înfiinţării societăţilor mixte a fost acela al parităţii aportului (50% capital rusesc, 50% capital românesc); deoarece erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946), să se înfiinţeze 19 sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România.

Redefinirea rolului acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947, dintre Aliaţi şi statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de război pe care Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda trebuiau să le plătească puterilor aliate. Pretenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane dolari (plătibili în 6 ani). Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere); se mai impune a fi precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti care urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938, cu 33%. Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945, la 519 milioane dolari.

În prim plan, scopul redefinirii rolului acestor societăţi mixte a fost acela de a asigura gestionarea recuperării datoriilor Germaniei faţă de Uniunea Sovietică (sovromurile au funcţionat până în anul 1956, an în care au fost dizolvate). În fapt, prin aceste societăţi au fost transferate în Rusia, la preţuri derizorii, însemnate bogăţii ale ţării, sărăcind astfel economia şi privând consumul intern de bunuri esenţiale.

Prin acordurile succesive s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a cotei de participaţie sovietică la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea cotei de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956, se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în  rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

3. Axa româno-sovieto-germană

Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, din 1 august 1945 (punctul III, Reparatii germane, aliniatele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în  zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania“. În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria. Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam, avea drept scop favorizarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza  art. 26 al Tratatului de pace încheiat la

 

Paris, în 10 febr. 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Articolul prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri. Totodată, art. 28, alin.4 reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939.

Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

4. Aspecte particulare privind  cooperarea româno-sovieto-germană

Pentru a reflecta corect implicaţiile acestor cooperări se impune a fi precizată maniera în care s-a hotărît decontarea în contul despăgubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice. Fără a fi preocupaţi de cuantificarea exactă a despăgubirilor de război, pe de o parte, dar şi de cuantificarea capitalului german extern, înţelegerile germano-ruse s-au limitat la a îndeplini nişte „pretenţii” revendicate de partea sovietică. Totodată, nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare, pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau. Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în 1947, era reprezentată de: 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania le datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor. Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată  în interes propriu.  Concret, apreciem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă. Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei), lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor). Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, aport sovietic. Conferinţa de la Potsdam n-a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă. Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai evidenţiat prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).

Un alt aspect care frapează şi  adânceşte  nedreptatea care i s-a făcut României, este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare  pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, n-a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară. Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă, până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.

Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german. În aceeaşi manieră, au fost văzute lucrurile şi de către Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.

Toate acestea ne determină să apreciem că România a scăpat, oficial, de nazism în anul 1945, dar „a plătit în contul său, până în anul 1975. Apoi, dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice), luând în calcul şi maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus, ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice, până în anul 1975.

5. Revenirea în actualitate… sau trecere în timp?

La fel ca în cazul Austriei (care, spre deosebire de alte state din est, a rămas cu economie de piaţă), acele societăţi mixte au intrat în întregime, mai devreme sau mai târziu, în proprietatea statelor. În timp ce Austria, după anii ’90, a privatizat cu succes concernele de stat, România le-a falimentat, asigurând tot Germaniei şi Austriei reîntoarcerea în poziţia avută înainte de 1939. În timp ce alte state şi-au valorificat la maximum patrimoniul dobândit în timp, România a oferit la un preţ modic activele sale. Astfel, deciziile interne coroborate cu deciziile generate de contextul mondial n-au făcut decât să facă din România o victimă incapabilă de a evita anumite greşeli ale istoriei. Capitalul german din România asigura o exploatare colonială, începând cu 1939, de la subordonarea economică directă, de la SOVROM şi  de la integrarea în UE. Dincolo de oricare aspect legal al unor posibile pretenţii ale României faţă de Germania, datorită costurilor de despăgubire ale Germaniei rămase pe seama României, rămâne o datorie morală a Germaniei de lămuri măcar problema soldului din relaţiile comerciale nerespectate cu România.

 

Radu GOLBAN
(politolog şi jurist,
doctor în ştiinţe economice)

Mihaela-Brânduşa TUDOSE (conferenţiar universitar,
doctor în ştiinţe economice)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>