Observator

America de sub osul frunții

  Istoria funcționeazǎ ca un tǎvǎlug, spun unii. Istoria funcționeazǎ ca un malaxor, spun alții. Ca un proces, ca o […]

 

Istoria funcționeazǎ ca un tǎvǎlug, spun unii. Istoria funcționeazǎ ca un malaxor, spun alții. Ca un proces, ca o curgere, ca o fiarǎ, ca o dialecticǎ.

Eu spun cǎ, cel puțin în cazul României recente, istoria funcționeazǎ ca un pendul. Precum pendulul lui Edgar Allan Poe, care tǎia cîte o halcǎ de speranțǎ din victimǎ ori de cîte ori trecea pe deasupra lui, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai tǎios, la fel și istoria noastrǎ în ultimul timp, de dupǎ al doilea rǎzboi mondial.

La început n-a fost Cuvîntul. La început au fost comuniștii. 50 de ani de asuprire, de spǎlat creiere, de furat resurse, de bǎgat oameni la bulǎu, la închisoare, în mormînt. Cel puțin în primii ani, cînd era pe fațǎ: Volga cea neagrǎ ce trǎgea în fața casei în miezul cel negru de noapte, din care coborau niște oameni negri la suflet și în cerul gurii, în haine negre de piele, bǎteau la ușǎ, intrau, îți dǎdeau una în cap cu pistolul negru din dotare și pe urmǎ se fǎcea totul negru împrejur.

Mai apoi, de prin anii 60 încolo, dupǎ ce Dej a dat colțul, s-a schimbat un pic, n-a mai fost chiar cu Volga și chiar cu Naganul peste dinți, dar tot asuprire s-a chemat c-a fost. Ca în bancul acela: capitalismul reprezintǎ asuprirea omului de cǎtre om. În socialism e pe dos. Și dǎ-i asuprire, și dǎ-i și luptǎ.

Poveștile sînt multe. Istoriile de viațǎ diferite. Nu chiar la toți a tras Volga în fațǎ, noaptea tîrziu. Pe unii i-a împușcat în pǎdure, în munți, la canal, în stuf. Altora, în schimb, le-a pus prima pereche de pantofi în picioare, i-a învǎțat literele și le-a adus curentul electric în bordei. Pe unii i-a fǎcut oameni, pe alții i-a șters de pe fața pǎmîntului.

Dar ceea ce a fǎcut tuturor a fost sǎ-i forțeze întru comunitarism. Nu comunism, aia era starea idealǎ, așa zicea la manualul de religie kominternistǎ. Ci sǎ-i îndepǎrteze încet încet, cît mai departe, cît mai ireversibil de la proprietatea privatǎ, de la decizia personalǎ, de la risc, de la autonomie, de la acumularea de resurse, de la gînditul cu capul propriu din dotare.

Castrarea de voințǎ și putirințǎ.

Pendulul societǎții, acel mare bolovan greu și cenușiu, a fost îndepǎrtat din starea de echilibru și a fost tras – mǎ rog, cît s-a putut în Balcanii ǎștia mediocri – spre stînga, spre comunitarism, spre colectivism, spre „la grǎmadǎ”.

„La grǎmadǎ”, asta este sintagma cheie.

„La cooperativǎ”, la CAP”, „la fabrici și uzine”, „buluc toți la blocuri”, „toți în autobuz, în troleibuz, în tren”, „toți pe stadion sǎ desenǎm cu trupurile noastre faptele de glorie ale PCR”, „toți la partid”, „sǎ facem totul, tovarǎși”, „uniți în cuget și simțiri”.

Și, an de an, picǎturǎ cu picǎturǎ, Congres cu Congres, generație cu generație, pendulul a fost tras din ce în ce mai în stînga, mai departe de individualism, brazdǎ în creiere, construcția „omului nou”, „multilateral dezvoltat”, dar de fapt „bicisnic dezechilibrat și decerebrat”.

Ne-au luat pǎmînturile, pǎdurile, casele, sorții, ne-au spus ce sǎ facem, ce sǎ mîncǎm, la ce sǎ ne uitǎm, la ce școalǎ sǎ mergem, la ce facultate, la ce post de muncǎ, în ce comunǎ, ne-au repartizat viețile, unde sǎ locuim, cînd sǎ dǎm drumul la luminǎ, cînd s-o închidem, cînd sǎ plecǎm la servici, cînd sǎ mergem la mare, de unde sǎ cumpǎrǎm salam, cu cine sǎ ne-o tragem, cu ce sǎpun sǎ ne spǎlǎm dupǎ ce ne-o tragem, cîți copii sǎ facem, ce pantofi sǎ purtǎm în coșciug.

Și pe urmǎ a venit Marea Scandalagealǎ, Revoluția lu’ Pește Prǎjit, Butaforia cu Kalașnikoave și Kagebiști De Bine. Sǎ-l dǎm jos pe Ceaușescu, dar sǎ facem totu tovarǎși sǎ pǎstrǎm sistemul.

În mare parte au cam reușit sǎ-l pǎstreze. Eșalonul doi a intrat în dispozitiv repede, eficient, cu puloverele și cu generalii din dotare, și au aplicat planul B, cǎ planul A tocmai le fusese dat peste cap. Le-a cam ieșit. O bunǎ bucatǎ de timp, cam pînǎ cînd douǎ blocuri gemene au fǎcut pleosc și trosc și bum în Manhattan, le-a cam ieșit.

Au ocupat gǎrile, tranșeele, ministerele, locurile unde mustește puterea și au ținut de ea, cǎ doar pentru asta se pregǎtiserǎ o viațǎ întreagǎ. Între timp au mimat democrația, parlamenteala, cînd nu le ieșea cum vroiau duios chemau minerii, îl chemau pe Rǎzvan Theodorescu, mai bǎgau o cardealǎ pe undele herțiene, mai prosteau încǎ o datǎ lumea cu televizoru.

Mergea, mergea… Schema a mers suficient de bine, suficient de mult timp. Zece ani de zile nu e totuși de ici colea, e ditamai viața de cîine, de la cǎțelul cel drǎguț și pufos la javra cea bǎtrînǎ care zace sǎ moarǎ fǎrǎ nici un dinte în gurǎ.

Însǎ strǎlucitorii noștri post-sovietici de la cîrma partidului, a statului, a țǎrii nu au ținut cont de un lucru. Între timp, pendulul tocmai se desprinsese din poziția sa de dezechilibru înspre stînga, înspre comunitarismul în care fusese ținut în capcanǎ decenii la rînd.

În vremea în care strǎlucitorii fǎceau mineriade și mitingealǎ și bani și sforǎrii și jocul de-a puterea post-sovieticǎ, inerțialul nostru bolovan compus din milioane de români inerțiali și blegi și fraeri cǎpǎta încet-încet vitezǎ, o lua pe drumul tǎvǎlugului, ca în filmul ǎla cu Indiana Jones. Doar cǎ în loc sǎ facǎ dududum de sus în jos, bolovanul istoriei și al societǎții și al mentalitǎților celor douǎzeci de milioane de români fǎcea huiduhum de la stînga la dreapta.

De la comunitarism, „fabrici și uzine”, „la grǎmadǎ” și „sǎ așteptǎm autobuzul cuminți în stație, în frig și în liniște”, în partea cealaltǎ. La individualism. La egoism. La rǎutatea eficientǎ. La risc, la lǎcomie, la acumulare, la competiție, la luptǎ, la trosnealǎ.

„Fǎrǎ numǎr, fǎrǎ numǎr”, cîntǎ maneliștii cu pielea strǎlucindu-le de transpirație. „Am cu ce, mǎ!”, hohotește arogant Pro TV-ul. „Mie ce-mi iese?”, întreabǎ în scîrbǎ Dorel pe stradǎ. „Mamǎ, ce mașinǎ și-a tras! Vreau și io!”, exclamǎ bǎlind de poftǎ Gicu betonistu la crîșma din colț. „Ți-ai pus, dragǎ, centralǎ și termopane?”, întreabǎ cu un aer condescendent coana Mița de la patru. „Super-ofertǎ!” strigǎ cu fals extaz domnu Geo de la Bingo. „Mergi cu mine în Spania, ficior?”, îl întreabǎ nea Ion strungaru pe Mirciulicǎ cel cu muci la nas.

taranul-cu-maseratti-greva-bani

Încet încet, oamenii s-au trezit din coșmarul comunitarist, au scuturat hǎbǎuci din cap și s-au scufundat înapoi în somn, schimbînd însǎ canalul oniric, butonînd telecomanda din creier și trecînd pe postul de somn individualist, unde rula alt coșmar, cu alt gust de fiere.

Încet încet, românii s-au transformat într-un soi de caricaturǎ de americani, americanii Europei, rednecșii din Balcani. Au fǎcut pulbere CAP-urile. Și-au tras toți mașini și și-au bǎgat picioarele în el de transport în comun. Au lǎsat în paraginǎ centralele termice de bloc și au dat buluc sǎ-și punǎ centralǎ termicǎ proprie. Și-au descoperit apetența pentru consum ostentativ . Au devenit niște mîrlani conduși de interes, de ban, eficienți, hǎmesiți dupǎ avere, dupǎ case, dupǎ glorie, dupǎ slujbe, dupǎ chivernisealǎ, dornici de adrenalinǎ, de muncǎ, de distracție, de încǎlcat legea, de încercat chestii noi, de asumat riscuri.

Dornici de prea mult. Tare repede și iute. Fǎrǎ numǎr, fǎrǎ numǎr. More more more. Fǎrǎ de echilibru. Hybris, mult hybris. Au vrut sǎ ardǎ etapele, au vrut sǎ trǎiascǎ viața din Neckermann și din serialul Dallas acum, azi, aici, nu într-un viitor de aur ipotetic. Moldova o fi a nepoților nepoților noștri, mǎi bre Ștefane mǎi, dar viața asta e acum, aici, dǎ sǎ dau în ea, mama ei de viațǎ, la blanǎ, frǎț’oare, la blanǎ, dǎ-i s-o doarǎ…

Pendulul, încet încet, trece în partea cealaltǎ. În dreapta. În dreapta nu ca și construct politico-ideologic. Îi doare la bascǎ pe români de ideologie. Votul la ei e cît se poate de concret, pe principiul „mie ce-mi iese din chestia asta?”. Interesul poartǎ fesul. În dreapta, adicǎ în partea cealaltǎ din punct de vedere valoric. Valoarea, da, știu, tot ideologie. Dar mai încolo, mai indirect.

De la un popor castrat și speriat de bombe și ținut sub bombeul naganului și al milițienilor și sub carîmbul poliției politice și al atmosferei de 1984, am trecut în partea cealaltǎ de lipsǎ de feng șui. La un popor fǎrǎ de mǎsurǎ, dionisiac, beat de libertate, care pleacǎ dintr-o parte în alta a Europei fǎrǎ nici un pic de jenǎ, la fel cum plecau americanii sǎ cucereascǎ Vestul Sǎlbatic, cowboi și hoți și curve și genii. Un popor care vrea mai mult, mai mult, mai mult, tare repede și iute.

Care vrea sǎ-și facǎ el cald în casǎ atunci cînd vrea el, nu directoru adjunct de la termocentralǎ sau cine știe ce pițifelnic de la primǎrie, chiar dacǎ asta îl costǎ mai mult și e mai puțin eficient.

Care vrea sǎ meargǎ cu mașina lui acolo și atunci cînd vrea el, chiar și pînǎ la colț, sǎ cumpere pîine, nu cînd vrea sǎ plece troleibuzul sau trenul, chiar dacǎ mașina aia consumǎ cît naiba și nu se justificǎ deloc.

Care vrea sǎ-și primeascǎ pǎmîntul înapoi și sǎ-l lucreze el cu calul, „nu-l bag în asociație nici sǎ-mi dai în cap, ce sînt prost?”, chiar dacǎ postața aia de pǎmînt lucratǎ așa mai mulți bani cheltuie decît scoate, chiar dacǎ agricultura în ziua de azi se face pe mii de hectare.

Care vrea sǎ-și facǎ niște case mari, cît hangarul de avion, sǎ vadǎ vecinii cum s-a ajuns, sǎ moarǎ dujmanii de ofticǎ, chiar dacǎ n-o sǎ foloseascǎ în vecii vecilor toate cele cincisprezece camere care îl costǎ o avere doar sǎ le încǎlzeascǎ și sǎ le șteargǎ de praf.

Care nu mai vrea sǎ mai fie frecat la cap cu atîta carte și glagorie și prostealǎ de-asta cu cǎrți și culturǎ și care vrea sǎ facǎ bani, repede, fǎrǎ efort, sǎ se distreze, sǎ ne simtem bine, frǎț’oare, ce naiba, ne uitǎm la televizor, facem un mic, un grǎtar, ascultǎm o manea, ce e rǎu în asta? Dǎ-te-n mǎ-ta cu Bachu tǎu, manelele e viața mea!

Care vrea sǎ defileze ostentativ la mall, sǎ-l vazǎ lumea și pretenarii ce caștoc e și ce cool și ce marfǎ, ce țoale are, ce iPhone, ce jipan are, chit cǎ de fapt mai toți banii i-a dat pe acești markeri de status nesustenabil.

Care vrea sǎ mǎnînce gargantuelean, sǎ-și umple coșul de la supermarket pînǎ crapǎ pe la punctele de sudurǎ, ceee? nu mai încape în el? nevastǎ, mai adu, fǎ, un coș, tu-ți crucea mǎ-tii de nevastǎ, sǎ fie acolo, sǎ avem, fǎrǎ numǎr, fǎrǎ numǎr, chiar dacǎ jumǎtate din cumpǎrǎturi o sǎ le zvîrle și chiar dacǎ în zece ani o sǎ facǎ diabet și o sǎ se îmbolnǎveascǎ de inimǎ și o sǎ crape colesterolul în el.

Fǎrǎ numǎr. Fǎrǎ numǎr.

Dar, pe partea cealaltǎ, pentru cǎ orice lucru are douǎ aspecte, așa am învǎțat noi de la Hegel și de la Marx, și oameni care își asumǎ riscuri. Și oameni care îndrǎznesc sǎ încerce chestii noi. Și oameni care se aruncǎ cu capul înainte în necunoscut și pe urmǎ vedem noi, ne-om descurca cumva. Și oameni care muncesc de le sar capacele. Și oameni care își iau viața în mîini și fac cum îi taie pe ei capul, nu cum le spun alții sǎ trǎiascǎ. Și oameni care strǎbat un continent întreg, din estul balcanic în peninsulele mediteraneene, sǎ dea la sapǎ, sǎ șteargǎ babe la cur, sǎ culeagǎ cǎpșuni în soarele cel dogoritor, sǎ fure și sǎ dea în cap, sǎ-și punǎ fofoloanca la bǎtaie, orice, doar sǎ facǎ bani, sǎ trǎiascǎ mai bine, sǎ vrea.

Voința. Un popor care și-a redescoperit voința. Setea de proprietate. Setea de putere. Setea, pofta, hybrisul. Zǎticnirea. Wagner, frate. Nietzsche, pupa-ț-aș eu portofelul tǎu sǎ ți-l pup, frǎț’oru meu…

Pendulul se mutǎ în partea cealaltǎ a dezechilibrului istoric, valoric, existențial. Încet încet, din ce în ce mai multǎ lume se plînge de costurile acestui stil de viațǎ. Am ajuns sǎ behǎim nostalgici dupǎ „anii de aur” ai comunismului, în care oamenii stǎteau de vorbǎ în tihnǎ unii cu alții, în care natura era naturǎ, roșia era roșie, Cico era Cico, Toma Caragiu nimeni nu era ca el, planificarea era planificare și staliniștii erau înțelepți, niște despoți luminați care ne doreau tot binele din lume, pǎcat cǎ nu-l puteam noi duce tot binele ǎsta cît puteau ei sǎ ni-l punǎ în cîrcǎ. Am ajuns sǎ ne parǎ rǎu cǎ sîntem prea americani, cei mai americani europeni din Balcanii ǎștia superficiali și mîrlani și bicisnici și mediocri și rǎi în cerul gurii.

Știu, americanii nu sînt chiar așa. Americanii, dupǎ cum știm toți de la Tocqueville încoace și de la  Verba și de la Bellah, mai au ceva. Americanii contrabalanseazǎ acest patos individualist zǎticnitor și mîrlǎnesc și cu potențial detrimental pe termen lung cu multǎ, multǎ comunitate. Incluziune, participare, togetherness, cum zice engleza, mama ei de englezǎ. Hybris, hybris, dar și inimǎ, și „nouǎ ne pasǎ”, voluntariat, texturǎ socialǎ, implicare civicǎ, donații, voce și comunicare, protest și sacrificiu pentru o cauzǎ, pentru o idee, pentru ceva drag.

Noi încǎ sîntem doar în versiunea caricaturalǎ a acestui film. Doar individualism și poftǎ și sete și dorințǎ și voințǎ, fǎrǎ any checks and balances.

Asta pentru cǎ timp de zeci de ani, voluntariatul n-a fost voluntariat ci „dacǎ-i ordin, cu plǎcere”, protestul și sacrificiul erau aspru pedepsite, implicarea civicǎ era obligatorie, te scotea la muncǎ patrioticǎ vrei nu vrei, fabrici și uzine, patriotismul era bǎgat pe gît în stil pompieristic, pînǎ ți se fǎcea greațǎ, donațiile erau luate direct de pe fluturașul de salariu, iar inima era doar pentru ai noștri apropiați, pentru familie, pentru trib, clan, pentru grupul pre-modern, feudal, de supraviețuire într-un mediu social ostil.

Bottom of Form

Și atunci e de înțeles de unde aceastǎ pozǎ caricaturalǎ. S-a dat liber la voințǎ, dar inima a rǎmas ofilitǎ.

Întrebarea este: cînd ne aducem aminte de cealaltǎ fațǎ a monezii? Cînd obosim de-atîta hybris și ne facem cu adevǎrat americani, nu doar niște țopîrlani de bezmetici de rednecși rǎi din Balcani, negri în cerul gurii și mîrlani și egoiști și care trǎiesc singuri, suferǎ singuri și mor singuri, în silǎ, în scîrbǎ, în întuneric, fǎrǎ numǎr, fǎrǎ numǎr, nevastǎ, de ce am mîncat atît de mult, de ce crapǎ inima în mine, de ce mor, nevastǎ, de ce mor?…

                                                                                                                                              Mirel PALADA

Sursa: http://cursdeguvernare.ro/america-de-sub-osul-fruntii.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*