Remember

20 de ani de la revolta muncitoreasca din 1987 de la Brasov

    Printre multiplele luări de cuvânt şi de poziţie se desprind câteva mai im­por­tan­te, dincolo de partea istorică relatată şi […]
    Printre multiplele luări de cuvânt şi de poziţie se desprind câteva mai im­por­tan­te, dincolo de partea istorică relatată şi dincolo de poli­ti­cia­nismul afişat fără jenă de către diverşi lideri de partide. În cele ce urmează vom încerca o schiţă concluzivă a ceea ce s-a spus şi s-a întâmplat atât în cursul ceremoniilor festive cât şi la masa rotundă organizată la Primăria Braşovului dar şi la seminarul găzduit de nou inau­gu­rata Aula Magna a Uni­ver­sităţii Transilvania din Braşov.

15 noiembrie 1987 – o istorie cunoscută prin mărturii.

    În noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1987 muncitorii de la secţia 440 din uzina de ca­mi­oane Steagul Roşu Braşov (actuala Roman SA) între­ru­peau lucrul în semn de protest faţă de neprimirea unor sume de bani din salarii. Ceea ce la început a fost numai o discuţie pe grupuri, treptat a luat am­ploare: simplul protest ma­ni­festat prin întreruperea lucrului a continuat prin ieşirea în cur­tea uzinei unde „am început să ne luăm de tot ceea ce repre­zen­ta simbol al autorităţii“, po­vestea Dănuţ Iacob, unul din participanţii la evenimentele de atunci şi care a avut de tras multe ulterior. Până la urmă avea să iasă în stradă întreaga între­prin­dere şi să mărşă­lu­iască pe tra­seul Calea Bu­cu­reşti până la Judeţeana de partid. Mulţimea s-a mărit trep­­tat prin racolarea tre­că­to­rilor. În dreptul spitalului ju­deţean cineva, nici astăzi nu se ştie exact cine – deşi este in­dicat …., acesta nu se re­ven­dică, poate din modestie  – a dat tonul pentru „Deşteaptă-te române!“. A fost momentul în care revolta de la 15 noimebrie a încetat să fie o simplă re­ven­dicare socială şi a devenit revoltă anticomunistă. Ajunşi la Judeţeana de Partid pro­tes­ta­tarii au pătruns în clădire şi au doborât un imens portret al lui Nicolae Ceuaşescu. Apoi au aruncat pe geam roţile de caş­caval – era zi de alegeri şi „elita” comunistă a vremii se pregătea să celebreze cu un ospăţ pe cinste alt rând de alegeri „democratic populare”, în timp ce braşovenii stăteau la cozi interminabile în faţa ma­gazinelor goale. Revolta avea să fie reprimată curând prin intervenţia în forţă a organelor Statului Socialist. Mascarada de proces avea să fie transmisă în direct la biroul lui Ceau­şescu. 61 de oameni aveau să fie deportaţi şi urmăriţi în per­manenţă de către Securitate. Alţi 168 au fost anchetaţi. 12 dintre cei care au avut de îndurat măsuri represive au trecut în lumea drepţilor, unii la scurt timp după evenimente alţii la scurt timp  după revo­luţie. Presa internaţională a vre­­mii a duduit „La Re­pu­bli­ca” şi „Le Monde” au de­dicat ample articole de des­chi­dere. Braşovul avea să devină oraş pedepsit până la 22 decembrie 1989. Un protest în acest sens avea să fie auto-incendierea lui Liviu Babeş în martie 1989 care şi-a dat drumul pe schiuri pe pârtia Bradul din Poiana Braşov şi a mers astfel până la bază ca o torţă umană. Ajuns jos, într-un ultim gest scoate o pancartă care putea să fie văzută de turiştii străini care erau pe acolo „Stop murder: Auschwitz – Braşov” (Opriţi crimele eng). Este numai o re­latare pe scurt a ceea ce a fost atunci, toate amănuntele şi de­taliile se regăsesc în cartea is­toricilor Marius Oprea şi Ste­jărel Olaru: „Ziua pe care nu o vom uita niciodată”, apă­rută şi în ediţie bilingvă. Cartea este bazată pe mărturiile parti­cipanţilor, şi pe câteva do­cumente disparate.

În sfârşit documente de la CNSAS.

{mosimage}Ani de zile nu s-a găsit nimic despre evenimentele din 87’ prin arhivele CNSAS. Iată că acum o echipă formată din 3 cercetători din cadrul direcţiei arhivă CNSAS dintre care amin­tim pe Raluca Spiridon şi Oana Marcu, au găsit dosarul D 52 dedicat evenimentelor de la Braşov. Pe baza acestuia s-a elaborat o expoziţie găzduită în spaţiul restrâns de la Casa Mu­reşenilor. Un fapt mai mult cu încărcătură simbolică dat fiind faptul că acolo s-a născut ac­tua­lul imn naţional care a fost in­tonat – cum s-a putut şi cât s-a ştiut – în acea zi de noiem­brie 1987. Interesant este că do­cu­mentele expuse relevă nu­mele ofiţerilor implicaţi în mă­surile operative luate la acea vreme. „Nu e vina noastră, ce­rem înţelegere. Dosarele au nu­mai un număr de inventar în spatele căruia nu ştim ce se poate ascunde. Nu e exclus ca printre celelalte dosare încă ne­cercetate să mai găsim alte do­cu­mente referitoare la eve­nimentele din 1987 de la Bra­şov şi la urmările lor. SRI ne-a pre­dat destule materiale. Ră­mâne însă arhiva de la MAI care nu prea ne-a fost predată”, povestea Raluca Spiridon, cercetător la CNSAS

Comemorare confiscată politicianist.

{mosimage}Astăzi la 20 de ani după eve­nimente lumea nu-şi mai amin­teşte decât de 15 noiembrie când se fac cu fast depuneri de coroane la monumentul din faţa Spitalului Judeţean din Bra­şov. Înaintea zilei de 15 noiembrie s-au organizat o suită de manifestări cum ar fi „crosul 15 noiembrie” şi o se­rie de medalieri de către au­to­ri­tăţile judeţene şi locale. „ni s-au dat atâtea medalii şi diplo­me că nu mai avem ce face cu ele, e plină casa”, povestea una din participantele la eveni­men­tele de atunci, care s-a numărat printre cei anchetaţi. Iar auto­ri­tăţile n-au ezitat însă să-şi dea lustru electoral fără nici o jenă. Primarul PD al braşovului s-a mulţumit să se limiteze la in­sti­tuirea medaliei de cetăţean de onoare al Braşovului şi atât. Dar, pentru că nu-l durea gura, Scripcaru a promis că bu­getul de anul viitor va cuprinde nişte sume de bani pentru cei care au avut de îndurat atunci. Pro­mi­siune care rămâne de văzut da­că nu va ajunge la capitolul „vom vedea”, întocmai ca pro­mi­siunile de înscriere în „Le­gea Recunoştinţei” pe care Gu­vernul a promis să o promo­veze prin ordonanţă de ur­genţă… Rămâne de văzut ce va fi şi cu promisiunea adoptării unei legi promise de către se­na­torul PLD Nicolae Vlad Po­pa. Preşedintele asociaţiei, Flo­rin Postolachi, a precizat că el nu comentează ce fel de bo­ni­ficaţii au primit alte categorii de luptători pentru că şi aceia au meritele lor. La modul con­cret diplomele înmânate de că­tre Consiliul Judeţean în pre­zenţa fostului preşedinte Emil Constantinescu au fost însoţite şi de o nimica toată de 1500 RON – picătură în ocean în comparaţie cu câte au avut de îndurat acei oameni… De notat că preşedintele Consiliului Ju­de­ţean Braşov liberalul Aris­totel Căncescu a înmânat pre­şedintelui Florin Postoloachi o mapă cu documente găsite în ar­hiva fostei judeţene de par­tid. Potrivit şefului PNL Bra­şov aceste documente conţin, printre altele, cererile unor oa­meni care sunt „oameni im­por­tanţi astăzi” şi prin care cei ce semnau acele documente soli­ci­tau, la timpul respectiv, con­dam­narea la moarte a celor im­plicaţi şi judecaţi pentru  eve­ni­mentele din 15 noiembrie.

Băsescu – scuze politicianiste, Becali dat în petec.

{mosimage}Înscriindu-se pe aceeaşi linie electorală pro PD, preşedintele Traian Băsescu – la fel ca atunci când a condamnat co­mu­­nismul ca sistem criminal – nu a ezitat deloc să-şi ceară scu­ze în numele statului pentru suferinţele îndurate de către foştii luptători anticomunişti din România, mai ales de către cei de la 15 noiembrie, ne­uitând însă să amintească în stil caracteristic de „clasa po­litică ticăloşită aflată la con­du­cerea ţării, de faptul că justiţia  nu-şi face datoria, etc., etc.”. Spre mulţumirea eroilor de la 15 noiembrie 1987 (con­sti­tuiţi într-o asociaţie cu acelaşi nume menită să le apere drep­turile) a fost prima dată când au fost onoraţi de prezenţa unui şef al statului la manifestările come­morative. Deşi au fost invitaţi toţi preşedinţii de partide la nivel central, n-au binevoit să onoreze cu prezenţa decât Teo­dor Stolojan, aliniat con­form di­rectivei băsesciene şi care nu a luat cuvântul, respectiv Gigi Becali, care până la jumătatea discursului a mers bine şi a vorbit frumos – nimic de zis. Dintre remarcile sale se des­prinde aceea de a-i considera pe eroii de la 15 noiembrie drept bărbaţi adevăraţi. Pe urmă a început să o de pe politică şi să zică despre ac­tuala clasă politică că nu-s slujitorii Domnului ci „slujesc pe Dracu”, după care a început să se smiorcăie ca o babă că Băsescu ar fi interzis mem­bri­lor Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 să mai ia cuvântul vreun preşedinte de partid – deşi el tocmai vorbea. Că va fi fost sau nu aşa nu ştim oricum a pă­răsit sala într-un mod jignitor pentru cei de la 15 noimebrie şi pentru foştii deţinuţi politici care i-au reproşat campania electorală. Pe care o derula cu străşnicie.

Mai multă recunoştinţă de la străini.

    Dacă diplome şi tot felul de asemenea distincţii s-au tot primit din gros de către lup­tă­torii de atunci, ca şi de alţi lup­tători anticomunişti, nici măcar o amărâtă de decoraţie sau alt soi de distincţie de acest gen nu a venit să onoreze sa­cri­fi­ciul lor. Rămân memorabile cu­vintele repetate mereu de că­tre „tovarăşul” Octav Bjoza cum îi place să i se spună dând dovadă de umor negru, pre­şe­din­tele Asociaţiei Foştilor De­ţinuţi Politici din România – Filiala Braşov : „Aveţi un pic de răbdare fraţilor să ni le trimiteţi pe cealaltă lume, cu siguranţă ne veţi găsi pe toţi acolo laolată”. Emblematic este şi cazul lui Iulius Filip, muncitorul clujean care a tri­mis un mesaj de solidaritate la primul congres al sin­di­ca­tului liber polonez „Soli­da­ri­tatea”. Fapt pentru care avea să fie „premiat” de către statul co­mu­nist cu 8 ani de în­chi­soare pen­tru acuzaţia de „uneltire îm­po­triva orânduirii socialiste”. Mai târziu avea să fie şi expulzat din ţară, unde avea să revină aia după 1990’ Polonezii au avut grijă să-l decoreze şi să-i facă numele cunoscut. La noi abia dacă s-a auzit de el. Ca el sunt mii de ale cazuri. Ma­nualele de istorie aprobate de către minister dedică rezis­ten­ţei anticomuniste între câteva rânduri şi o pagină. De exem­plu despre revolta de la 15 noiembrie 1987 abia dacă sunt 2-3 rânduri. Despre Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii SLOMR se dau chiar date false Vasile Paraschiv fiind socotit iniţiatorul sindicatului. Când, de fapt Vasile Paraschiv este numai „un aderent, un vajnic luptător” după cum se exprima doctorul Cânu, unul din ade­vă­raţii iniţiatori ai SLOMR. Este situaţia şi a altor dizidenţi şi luptători mai cunoscuţi pe alte meleaguri decât în propria ţară.

Condamnarea comunismului: necesară dar complet insuficientă.

    Unul dintre ultimii vorbitori la simpozion, doctorul Florin Mătrescu, autorul mo­nu­men­ta­lei cărţi „Holocaustul Roşu” – carte dealtminteri contestată, dar autorul însuşi o consideră per­­fectibilă, ridica problema unui pachet de legi care să în­soţească simpla condamnare. Vorbitorul, în completarea al­to­ra a criticat aspru Raportul Tis­măneanu – caracterizat drept „tis­­mineţchi” –  pentru că omi­te o mulţime de fapte şi eve­­nimente, un număr în­sem­nat de victime. Printre aceste „scă­­pări” (!?- sic) se numără şi evenimentele de la Braşov din 15 noiembrie 1987. Mă­tres­cu, întocmai ca şi alţi vor­bi­tori – din păcate în faţa unei să­li pe trei sferturi goală – so­licita pu­ne­rea în aplicare a le­gilor pe­na­le pentru toţi torţionarii şi pentru toţi cei care, într-un fel sau altul au contribuit la întă­ri­rea regimului comunist. Mesa­jul său era adresat atât lui Tra­ian Băsescu care a părăsit sala cam englezeşte cât şi altor politi­cieni. Din păcate, aşa cum se exprima şi „tovarăşul” Bjoza, reuniunea a rămas la final aşa cum rămâne de obi­cei: în familie, între foştii lup­tători şi câţiva curioşi.

Va dispărea comunismul?

    Tot dr. Mătrescu cerea mă­suri pentru ca ceea ce s-a în­tâm­plat în timpul comu­nis­mu­lui să nu se mai repete. Pentru că sunt şi astăzi ţări care aplică acelaşi mod de lucru criminal şi a dat aici exemplul Vene­zuelei, al Boliviei,  al Chinei. Alţi par­ticipanţi mărturiseau că, dacă în 89 a murit comu­nis­mul în mod oficial, au venit la pu­tere comuniştii… Spre tris­te­ţea celor prezenţi nu mai era ni­­meni care să audă. O ultimă idee avută de către cei de la 15 noiembrie a fost să invite nişte eleve de liceu să vorbească şi să spună ce simt. Acestea au re­­cunoscut că nu cunoşteau toate acele evenimente, toate ororile din lagărele de muncă forţată din anii 50 şi de la Piteşti sau din alte locuri. Într-un gest simbolic au mulţumit luptătorilor anticomunişti pen­tru sacrificiul făcut, fără de care – foarte probabil – astăzi nu ar fi existat nici bruma de libertate care mai palpită încă. Câteva vorbe simple spuse de nişte copile au avut darul de a stârni pentru cei prezenţi mai multă mulţumire interioară decât zecile de discursuri ţi­nu­te de politrucii care nu mai erau prezenţi. Concluziv, pre­şe­dintele Florin Postolachi a mărturisit că, poate, ar fi mai bine să apeleze la elevi, prin astfel de mani­fes­taţii decât să mai aştepte din alte părţi recu­noaşterea… „Pâ­nă la urmă me­sa­jul pe care îl avem noi de trans­mis contează cel mai mult”, spunea unul din lup­tă­torii anticomunişti de la 15 noiembrie 1987. Poate se va face aşa. Cât vor trăi martorii. Şi dacă aceştia vor muri? Va muri „15 noiembrie”…? Comu­nis­mul încă trăieşte, e printre noi, e un virus de care nu se poate scăpa. Oare lupta împo­triva lui va muri odată cu ul­ti­mul fost deţinut, odată cu ul­ti­ma victimă a sis­te­mului de atunci?…

Ştefan VACARENCO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*